O fotografie din 1959 ni-i înfăţişează pe Heinz Mack [1931, Lollar/ Germania] şi pe Daniel Spoerri [1930, Galaţi/ România] la Anvers, alături de Otto Piene şi alţi adepţi ai Noului Realism: Jean Tinguely, Yves Klein. Pol Bury… O masă pe care tronează berea, resturi de mâncare şi scrumierele pline, marcând momentul de început al creaţiei lui Daniel Spoerri. Acest „instantaneu” marchează debutul demersului artistic care îl va face cunoscut pe Daniel Spoerri pentru inovaţia pe care o aduce în arta plastică: impunerea şi dezvoltarea ideii de Eat Art. Câţiva ani mai târziu, Spoerri avea să oprească acest gen de chermeze într-un anumit punct, pentru a fixa momentul sub forma unui tablou.

Daniel Spoerri s-a impus pe scena plastică internaţională prin aşa-numitele “tablouri-capcană”, un tip de asamblaj în care adună grupuri de obiecte care rămân pe masă după un festin – resturi, tacâmuri, veselă – transformând totul într-un tablou gata să fie expus pe perete. Artistul defineşte aceste tablouri-obiect drept „…obiecte aflate în poziţii aleatorii, dispuse ordonat sau dezordonat – pe mese, în cutii sau sertare – şi fixate exact în poziţia în care sunt. Doar modul de afişare se schimbă: întrucât rezultatul se va numi „tablou”; ceea ce era dispus în plan orizontal va fi dispus în plan vertical. De exemplu, tot ceea ce rămâne după consumarea unei mese va fi lipit de tăblia acesteia, care va fi agăţată pe perete.” Pentru realizarea acestor instalaţii, artistul colectează obiecte de uz cotidian, le asamblează pe un suport adecvat temei pe care doreşte să o abordeze [tăblia unei mese, un scaun, un platou, o cutie, etc.], montând întregul ansamblu pe verticală. Dinamismul plastic se naşte din relaţiile subtile create între obiecte, sau chiar din diferitele aspecte ale aceluiaşi obiect. „Capcana” pe care Spoerri o „întinde” publicului constă în faptul că acesta este determinat să regândească semnificaţia şi contextul cultural al obiectelor prezentate.
Primul tablou-capcană – Micul dejun al Kichkăi – este realizat de Spoerri în 1960, pornind de la resturile unui mic-dejun mâncat de prietena lui, Kichka; un an mai târziu, această lucrare a fost expusă în expoziţia „The Art of Assemblage” de la Muzeul de Artă Modernă din New York, care, ulterior, a şi cumpărat-o. La Paris, „tablourile-capcană” realizate de Spoerri sunt expuse la Palais des Expositions de la Porte de Versailles, în cadrul Festivalului Artei de Avangardă din 1960.
Astfel, una dintre temele principale ale operei sale se va contura în jurul ideii de mâncare/ consum/ servire a mesei, ideea fiind transpusă şi în alte contexte. Daniel Spoerri deschide prima expoziţie la Galeria Arturo Schwarz din Milano, urmată în acelaşi an de un „show”-ul „Der Krämerladen” („Băcănia”) de la Galeria Addi Koepcke din Copenhaga, unde vinde conserve cumpărate de la magazin. Amprenta personală a artistului apare pe etichetă, unde Spoerri îşi pune semnătura, alături de inscripţia: „Caution! Artwork” („Atenţie! Operă de artă”). Urmează expoziţiile „Der Koffer” („Valiza. Toţi Noii Realişti într-o valiză”), la Galeria Lauhus din Köln şi „Bewogen Beweging” („Du-te-vino”), la Stedelijk Museum din Amsterdam.
Spirit întreprinzător, Daniel Spoerri pune bazele Editurii MAT (Multiplication d’art Transformable, în 1959, la Paris), întreprindere care produce şi vinde în exclusivitate exemplare tridimensionale ale operelor unor artişti precum Marcel Duchamp, Dieter Roth, Pol Bury, J.R. Soto, Yacov Agam, Jean Tinguely, Victor Vasarely, Christo şi alţii (o primă expoziţie realizată de Editura MAT va avea loc în noiembrie-decembrie 1959, la Galeria Edouard, Paris). Cu această iniţiativă, Spoerri va introduce pe piaţa artistică termenul de multiplu, cu scopul de a răspândi mesajul operei în rândul unei audienţe cât mai largi. Anii ‘60 au cunoscut, de altfel, un impuls democratic care a dus la dezvoltarea considerabilă a pieţei de artă pentru vânzarea multiplilor; astfel încât asistăm la un boom al acestei pieţe, o dată cu creşterea numărului expoziţiilor de mare amploare şi a târgurilor de artă.
La Paris, Spoerri locuieşte în camera cu numărul 13 din Hotelul Carcassonne din strada Mouffetard. În dreapta uşii de la intrarea în cameră se afla o masă pe care soţia sa Vera (cu care se căsătoreşte la sfârşitul anilor ‘50), o vopsise în albastru. Plecând de la aceasta, Spoerri desenează o hartă pe care delimitează şi numerotează cele 80 de obiecte care se aflau pe masă în ziua de 17 octombrie 1961, exact la ora 3:47 p.m. Daniel Spoerri face inventarul obiectelor de pe masa sa de lucru, descriind fiecare element în funcţie de amintirile personale evocate de acesta, dar şi relaţia dintre diferitele obiecte aflate pe masă, după modelul cataloagelor de muzeu. Acest demers stă la baza volumului Topographie Anécdotée du Hasard, un “tablou-capcană de tip literar” realizat cu prilejul expoziţiei Spoerri de la Galérie Lawrence din Paris, în 1962. Prima versiune a Topografiei… cuprindea un pamflet de 53 de pagini, o hartă împăturită şi un index (distribuite ca publicitate pentru expoziţie). Dacă iniţial, prin acest demers, Spoerri doreşte să facă haz de fluctuaţiile pieţei de artă, textul va suscita interesul prietenilor lui care se oferă să îşi aducă contribuţia în diverse moduri la ediţiile care i-au urmat, volumul reprezentând autobiografia unei generaţii de intelectuali presărată cu anecdote personale. Pentru fiecare obiect de pe masă, Roland Topor realizează ilustraţiile. Toate aceste materiale ofereau o imagine coerentă şi reală a călătoriilor întreprinse de Daniel Spoerri, a prietenilor lui şi a căutărilor sale artistice, fapt pentru care Peter Frank numea Topografia… “un tur de forţă auto-biografic”. În 1990, cu prilejul unei ample retrospective Daniel Spoerri, Centrul Georges Pompidou reeditează versiunea originală a volumului, iar în 1995 apare An Anecdoted Topography of Chance. Re-Anecdoted Version (Editura Atlas Press de la Londra), cuprinzând 365 de pagini.
Alături de „Manifestul bucătăriei futuriste” al lui Marinetti, „Les Dîners de Gala” de Salvador Dali (1973) sau „L’Art de la cuisine” de Henri Toulouse-Lautrec (1966), „Topografia…” lui Spoerri semnifică o explorare a zonele consumului zilnic, arta şi mâncarea devenind două elemente interconectate cu referinţe culturale şi sociale. Bucătăria devine atelier şi atelierul devine bucătărie… Un bucătar bun trebuie să fie întâi şi întâi creativ şi iscusit, aşa cum un artist operează în atelierul său cu ingrediente (fie că acestea sunt materiale folosite pentru pictură sau sculptură), pe care le combină supunându-se (sau nu!) anumitor reguli.
Călătoriile, căutările febrile din atelier, publicarea „Topografiei…” şi discuţiile incitante pe care le are cu prietenii de breaslă fac ca, la opt ani de la „ospăţul” din Antwerp, Daniel Spoerri să instituie oficial termenul de „Eat Art”, în 1967. Prin acesta, el nu se referă la vreo bucătărie pretenţioasă, cu bucătari vestiţi şi iscuţiţi, ci la principiile de bază ale dietei umane, prin lucrările sale căutând răspunsuri la întrebări de genul: Ce ingrediente se folosesc în prezent pentru prepararea mesei?; Ce plante/seminţe/cereale sunt baza dietei umane?; Câte versiuni diferite ale reţetelor de bază sunt cunoscute?
Un an mai târziu, la 18 iunie 1968, Daniel Spoerri deschide, la Düsseldorf, Restaurantul Spoerri, debutând astfel o lungă serie de „banchete”, expoziţi şi proiecte artistice şi culturale cu tentă pantagruelică, amintindu-ne că, înainte de toate, „arta trece prin stomac”.