Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină de lumină

Cartolină de lumină

Se făcea că eram într-un spațiu închis și alb. Obositor de luminos, fără geam, dar cu multe uși. Albe. Aproape de neobservat, dacă nu erai atent. Acum aș zice – spațiu kafkian, dar atunci, nu. Nu realizam. Părea un spațiu intermediar, pregătitor, de așteptare, o antecameră și, adevărat, uneori intrau-ieșeau, într-un fel aproape mecanic, siluete în alb. Destule. Preocupate, nu umblând brambura. Își urmăreau niște trasee. Grave, importante, precise? Nu știu, dar aveau un aer de responsabilitate. Era ceva spăimos în trecerile alea. De fapt, abia așa băgai de seamă existența ușilor, altminteri ba. Iar lumina aia orbitoare nici nu se vedea de unde izvora. Din pereți pur și simplu? Avea ceva strivitor. Dac-ai fi stat mult acolo, te-ar fi nimicit ca pe-o gânganie.
O ușă, cea din stânga, s-a întredeschis și o mână mi-a fluturat un soi de rămas bun vesel. Silueta nu părea aidoma celorlalte, ci mai… omenească, mai vie, fără automatisme. O vreme a plutit un zâmbet în aer. Și nu s-a destrămat lung timp. M-a pătruns și îmbucurat, până ce m-am trezit că încep să tremur mărunt. Furam cu ochiul ușa din dreapta. N-o puteam privi fățiș. De parcă se apropia clipa unui examen. Care mă înfricoșa. Nu eram destul de pregătită, desigur… Știam însă că, odată intrată, va dispare emoția-teamă. Așa era mereu. Așa fusese prin viață. Nu altfel, nu era ceva special, dar da, furam cu ochiul ușa din dreapta, nu izbuteam să mă opresc și încet-încet totul devenea special. Altfel. Îi percepeam Pragul. Poate de aceea mă dusesem cu gândul la Kafka. Cu un fel de ascuțime. Ceva începuse să țiuie înăuntrul meu. Subțire, luuung. Aveam „inima ca un purice”.
În timp ce încercam să lupt cu mine, a apărut o femeie. Bineînțeles, în alb. Dar nu medic, nici măcar asistentă, mai curând cu mopul. Și nu cu aer absent ca celalți, ci cu prezență mare, ba chiar vindicativă. S-a proțăpit în fața mea și mi-a spus de la obraz:
„Ce faci dumneata aici, doamnă?! Cine crezi că ești? Ce crezi că ești? I-ai dat speranțe prietenei dumitale, pe care nici nu știi bine cum o cheamă. Că v-ați cunoscut abia aici, în spital. De ce? Fiindcă e mai tânără și are copii mai mici și ai dumitale sunt mari de-acu? Ai văzut că așteaptă un transplant de inimă și-i e din zi în zi mai rău, iar donator nu se găsește? Ce ți-ai zis – ia să mă duc eu să semnez că fac… donația! Ai? Erai așa sigură că n-o să afle? Nu știi că se poate afla tooot cu bani? Ooorice? Oare nu e clar că va vrea să știe, mai târziu? Nu e limpede? De la cine anume, ce fel de inimă poartă?? Și atunci ce va fi pe ea? Ce POVARĂ i-ai plasat pe viață? Dacă va vrea să se sinucidă? Dacă totul va fi fost DEGEABA?! Mai ai timp să te răzgândești. O fi ceasu’ 13, nu tocmai 12, da’ tot mai poți cere să se rupă acordurile alea semnate. Cât încă sunt calde. Și șterge-o mai iute de aici. Haide, afară cu dumneata!!… Auzi, transplant! Ce, ești în Bulgakov? Cățelul Șurik?”
*
M-am trezit în plină criză de inimă, cu fibrilație și dureri. Dar am reușit să-mi iau nitroglicerina și, încet, să mă liniștesc. Ce paradoxal, eram cumva și donatoarea și primitoarea?! Aflasem că a dărui și a primi sunt unul și același lucru… Mă simțeam perfect eu însămi, dar și străină mie. O singură biată inimă se pendula între noi. Noi, femeile celor două uși. Stânga, dreapta. Sosii? Alter-egouri? Reduplicări? Clone? Bâc-bâc… Tic-tic… Mă gândeam, amuzată un strop, la caracatițe. Au trei inimi, deci cu ele n-ar fi vreo problemă. Dar asta „a noastră”, biata, la care să facă popas? Unde să rămână? Până ce trupul, în care eram fără-ndoială doar chiriașe o vreme, să se-ntoarcă, să se răstoarne în pământ. Se va sparge oglinda asta? Auzisem că, în Tao, pericardul e socotit Sfătuitorul de taină al inimii. Îl învață… pe împărat ce să execute. Că inimii așa i se spune – „Împăratul”. Așa că pricina e la Sfătuitor. De acolo pornesc lucrurile.
M-am gândit că făceam, în vis – doar e clar că fusese VIS, nu? – precum rusoaica aia care s-a dus la gazare, în locul unei evreice tinere. La strigarea numelui, se ridicase iute și ieșise, așa încât nimeni nu suflase nimic, de uluire. Mi-am amintit că, la vremea în care citisem cartea cu povestea ei cea reală, mă-ndoisem c-a făcut bine. Viața chiar a dovedit că fiul și fiica rusoaicei au trecut prin clipe în care le-ar fi prins teribil de bine să aibă o mamă alături. N-au mai avut-o.
Pe deasupra și oarecum pe dos, draga mea de homeopată mă tot bombăne. Aha, m-am prins, pare a semăna cu femeia aspră din vis. Mi-a tot răsărit pe drum, când și când, o gardiană lucidă. Așa se pare. Numai că nu mi-a servit la nimic. Că, spune ea cu aplomb, problema mea cardiacă se datorează supărărilor, nu e de natură clincă. M-am îmbolnăvit singură, fiindcă „pun la inimă” încercările copiilor, care, cică, au destinul lor, karma lor, și să fac bine să văd doar de mine, să nu particip, să nu preiau, să nu mă amestec, să nu sufăr mai ales. Etete! Ce ieftin e de zis. Plus că nu cred o iotă.
De fapt, făcusem cândva ca rusoaica din lagăr! Mă rog, mutatis mutandis. Dacă e permis ca ceva grav, existențial, să poată fi comparat cu un act gratuit, copilăresc. Ceea ce este aidoma e acel zvâc al clipei. M-am dus la o corijență (de biologie), în locul unei colege, pe care am văzut-o devenind verde la față și alunecând moale, de-a lungul peretului. Venisem s-o susțin, repetasem cu ea… S-a întins pe culoar, cât era de lungă. Și era. Nu ne chitisem înainte, nici eu, nici ea. Am pus mâna pe clanță, am pătruns în sală și am zis „prezent” la numele ei, arătând… pumnul spre ceilalți, cei din bănci, cu ochii căscați de uimire. Eu dădusem deja bacalaureatul și-mi putea fi anulat. Plus că era delict, substituire de persoană… Aș, doar teribilism de juneță. Deși, de nu-mi era prietenă acea Nelly, nu știu zău, nu știu… Nu ne-a pârât nimeni, fiindcă profesoara, una străină, care nu ne cunoștea, i-a trecut pe toți. Scăpaseră și aveau „inima ușoară”… Mi-am amintit brusc. Și bine am făcut. Că mi-e mai simplu acum să încerc să ies din criza de conștiință. Pricepusem că e chestie de temperament, nici măcar de caracter sau de concepție de viață. Îți vine, hm…
Mi-au trebuit o zi, ba chiar două, să știu ce aveam de făcut. Să dau răspunsul. Cum să fi… dezlegat apăsătoarea dilemă. De parcă era reală. O simțeam reală, deci… era! Adevărul e că o hotărâre pe loc, impulsivă, se ia atât de ușor, pe când dezbaterea interioară te macină, până te face praf. Și mai niciodată nu poți să fii sigur că e ceea ce trebuia… Rămăsesem așadar cu problema, chiar dacă starea de rău aproape îmi trecuse. De atunci, când cu spitalul. Adică de acum, ce „atunci”? Când cu visul de alaltăieri.
Îmi iau nasul la purtare și întreb, ca infirmiera din antecamera aia blestemată, aia cu o lumină orbitoare, rece, ca la un interogatoriu, ca de sală de operații. Antecameră a vieții / morții.
Întreb: voi ce-ați fi făcut?
Ei bine, eu m-am pus pe scris, ca de obicei. Cui? Ei. Femeii ieșite pe ușa din stânga. Uite.

Draga mea Irina,
Iată, știu care ți-e numele, deși muierea aia făcătoare de dreptate, justițiara, materialnica, cea care se ocupa de curățenia sălii, mă suspecta. Ce chestie, cât de superficială credea că sunt. Și poate sunt, chiar ușuratică, dar în același timp, nu, nu… Așa că i-am cerut o coală și un pix. Că vreau să scriu o cartolină. Ție, precum vezi. Și am rugat-o să reducă puțin din lumina aia. Care mă terifia prin forța ei. Nenaturală, o lumină artificială și dură. Strepezitoare, stâlcitoare de minte. Deh! N-a vrut sau s-a făcut că nu știe cum, de unde. Fie, voi scrie așa. Ai să vezi că pot. Ce de lucruri nu pot eu, cea nevolnică.
Să nu cumva s-o iei ca pe o scrisoare de Dincolo. Încă sunt Aici. Clar. Cumva e de rămas bun. De Acolo, încă nu știu ce aș dori să-ți spun…
Am intrat iar, de bunăvoie, în vis, ca să-l pot încheia. Trează-n vis. Să nu-l las în vânt, cu o interogație. În alt fel de clipă, ar fi mers așa. Ambiguu. Cu final deschis, întrebător spre toate cele patru zări. Putea fi chiar bine, hm, literar vorbind. Dar nu e nicio literatură aici. Acum nu, nu-mi arde de asta. Nu-mi permit, o expresie tâmpită și actuală. Iată-mă „serioasă”, fără zeflemele și autoironii, care „dau bine”.
Ce ciudat, cum mă mai năpădesc amintiri, ca la o comandă. Și e, sigur că e. Un ordin neauzit, un magnetism care cheamă toate cele care… Care ce? Ei bine, mi-a venit din nou în minte un coleg de școală. Iar. Îl socoteam cu toții cam bizar. Ne vorbea de Samsara și Kundalini, de Kaliyuga, hăt-hăăt, acum mulți ani. Când dădea ceva unui cerșetor, se-nclina mult și-i șoptea un „mulțumesc” din adânc. Omul nu-l percepea. Dar eu, da. „Ce faci tu?!”, am întrebat cu stupoare. „Îmi manifest recunoștința”. Recunoștința!…
Poftim? El, ăluia? Păi, de ce, fir-ar să fie… Că primise darul? Se pare că de aia. Sunt zeci, zeci de ani de atunci. Și abia acum mi s-a deschis mintea.
Draga mea Irină, mulțumesc din… inimă. Aia care va fi a ta.
E deja a ta, acum când citești. Sunt recunoscătoare până la Dumnezeu, că mă prelungești, că îmi continui cumva viața. C-ai primit inima mea, chiar fără s-o fi știut. Că vei trăi lung timp înainte. Și sper s-o faci cu mai mare înțelepciune decât mine. Să ți se spele zăpăceala, de-o vei fi avut, orice neliniști sau complexe, și să știi mai ales să-ți arăți dragostea față de copiii tăi. Să poți să-i valorizezi ca lumea.
Vei înțelege dar că eu am păreri de rău. Regrete multe. Nu le-am arătat alor mei atâta căldură cât ar fi vrut. Nu i-am lăudat pe cât meritau. Nu-mi amintesc să-i fi încurajat. Cât așteptau pe atunci, când erau mici… Mi se păruse firesc să fie grozavi. Și nu era de pur și simplu. Era meritul lor. Abia privind prin alte curți, am văzut c-au fost mame mult mai pricepute, mai atente. Pline de bunătate și intuire a ceea ce se petrece într-un suflet pirpiriu, începător în ale vieții. Și fiii lor s-au ales cu o încredere în ei mai mare, cu o stimă de sine mai zdravănă. Cu reușite. Lesne, nu căznite. Și totuși fără aroganță sau infatuare. E o întreagă artă aici. În fond, nici mama mea, mititica, nu s-a priceput deloc să mă facă să fiu puternică și, de aceea, aveam izbucniri de rebelă. Și am tot dat cu capul, nu numai de sus… Am dat, dacă-i vorba de verbul ăsta, cu oiștea-n gard. Și, bineînțeles, cu bățul în baltă. Adesea. Iar ea, la rândul ei, va fi fost oare pusă în valoare de mama sa? Nu prea cred.
De la o vreme, să știi, m-am apropiat de taoism, și am aflat că există între cei doi rinichi o… perlă. Energia Sheng Qi. Destinul sau Poarta strămoșilor. Rădăcina ființei noastre. Doi dragoni, unul albastru, altul roșu, rinichii, protejează mica sferă… Eu cam am probleme cu rinichii. Hm. Se știe de demult că din zona asta vine axietatea, toate fricile pe care le tot perpetuăm, dacă n-am fost în stare să preluăm, să păstrăm Shengul dintâi pur….
Îți țin pumnii din… inimă. Tu trebuie să reușești. Vei reuși. Iată, energia recunoștinței mele te va sprijini. Ca un arac pe vița de vie. Plină de struguri. Recunoștința cea mare o am însă față de Dumnezeu sau… Tao. Poate tu o să găsești și citești cartea unui anume ieromonah Damaschin. Un danez-american, Christensen, ucenic al acelui vestit preot ortodox din Alaska Americii, Serafim Rose. Și, pe deasupra, mare cunoscător de sinologie, de cultură chineză adică. Cartea este despre Tao și … Iisus. Mi-am dorit-o, m-a fascinat ideea, dar n-am aflat-o. Da, poate tu, Irina mea, o să ajungi s-o ai. Ce mi-a venit să-ți torn toate astea? Pentru că e vorba despre Dumnezeu-Iubire, altfel decât o luăm noi, banal, edulcorat, confuz, panteist. Vorbește danezul și despre Pr. Dumitru Stăniloae din România. Asta m-a făcut praf. Despre Treime, existentă și în taoism. Despre Iubirea între Persoane. A Fiului pentru Tată, a Tatălui pentru Fiu. Și absoluta nevoie de a exista un martor al iubirii – Duhul Sfânt. Căruia fiecare i-l laudă pe cel iubit. Asta a susținut-o Părintele Stăniloae și nu știu să se fi băgat la cap frumusețea ideeii lui, teoria Persoanei. Gata, că e mult. Și pare absurd. Noi două avem de împărtășit ceva real. Dar, Irina mea, ce poate fi mai adânc, mai real, ca Iubirea? Nu una căldicică. La asta să vrei să răspunzi. Să-ți lauzi neapărat copiii. Să-i îmbărbătezi. Nu prostește, cu vanitate, cu posesie. Ca tot muieretul. Ci, cu iubire. Înțelegi oare? Pare complicat?
Recunoștință am mai ales față de Îngerul meu. Să-i zic înger-pericard? Cred că El, bietul, cu aripi atât de zdrelite din… cauza mea, m-a împins să sar acum în ajutorul tău. Cheia adevărată, da, au dat-o copiii. Poate, de nu aveai copii mici, nu știu, nu știu… Înțelegi egoismul meu? Ți-l mărturisesc. Limpede. Și sper să nu te simți obligată cu nimic… Dimpotrivă, să fii puternică, nebâjbâită ca mine. Să ai în față calea lină. Limpede. Luminoasă.
Dumnezeule mare, lumina aia… Uite ce se-ntâmplă cu lumina! Lumina cea ireală din sala de așteptare se topește încet… Se scurge într-una firească. În clipa asta. În fața mea. Aici, acum. Nu mai e strivitor-strălucitoare, de gheață, nu te mai face să clipești întruna, să mijești ochii, să nu-i poți ține deschiși. Nu te mai apasă. A ajuns ușooor să fie gălbuie, mai curând aurie, caldă, plină de soare. Dulce. Ușile cele albe, metalice, compacte, au devenit ferestre. Incredibil. Ferestre spre afară. Spre viața simplă, adevărată. Uiuiuu, ce minune. Se vede și vântul prin ramuri de copaci. Ce dar!
Nu ne mai rămâne, și mie și ție, decât să sperăm că vom putea vedea și… lumina Luminii. Lumina curcubeu. Șșșt, nu spun mai mult. Ajunge atâta.
Trăiește, Irina mea. Cu drag, cu bucurie. Și, de-s patetică fără măsură, mă iartă. Abia asta e de iertat. Și cât de cât de înțeles. O fi? O să poți?

 

EU

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg