Am primit observații de la Poștă. Nici n-am început bine genul epistolar. Și am fost osândită. Mi s-a atras atenția că sunt prea încărcate depeșele mele. Mai rău ca un colet. Au gramajul depășit. Atârnă greu și, deci, pot cădea greu la stomac. Au afect. Din prea plin și asta-i desuet. Nu se mai poartă, precum dantelele, milieurile și macrameurile. Firește, doamnelor, domnilor, firește, dar cartolinele nu-s o resuscitare? Nu vin spre noi din vremea în care mătușa bunicii, Tanti Frosa, Eufrosina, mergea la băi, la Karlovy-Vary, și-și trimitea salutările încântate, cu oarece haz? Pe cartolinele dumisale? Astăzi, se preferă nu afect, ci afet (joc ieftin de vorbe, da, mea culpa), fiindcă ăsta, afetul, duce în spinare un tun, ca bietul melc, ceea ce e cu totul altceva. Vremurile-s beligerante, polemicoase, sar de fund în sus. Înțeapă, mușcă. Toți se-ncaieră cu toți. Se cheamă că sunt vii, nu lăcrămoase, lehăite, derizorii. Nici anacronice, cu politețuri. A, nu scria Nicu Steinhard cam așa… „dacă nu putem fi buni, să-ncercăm să fim măcar politicoși”? Zău, care bunătate? Ei bine, da, oamenii nu se mai trezesc, decât la prilejul de a ataca. Când dau de ceva „frumos” adorm. Așa că, hai să încercăm alt gen de cartolină. Desigur, nu către Înger. Ci iată…
Dragă GÂNDACULE,
Să nu te superi că-ți spun astfel, că mă adresez cu un termen generic, impersonal, deși firește, ești persoană. Și îți cunoaștem cu toții numele. Gregor Samsa, așa te cheamă. Se pare c-ai încăput pe mâna zicalei – „vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă”! Te-oi fi aghezmuit bine, de merge-n gol și-n zadar pick-upul ăla cu muzică… gregoriană. Să fie potrivită acea muzică? Nu te trezește neam la realitate însă. Nici Grieg Edvar de-ar fi fost. Nici de dormeai prăbușit pe cartea fascinantă Funestul papagal Gregorio, cea cu mirobolantul personaj Eustațiu Gregorian. Sau, mă rog, între pagini. Am văzut uneori gândaci atrași de mirosul de hârtie. De ce? Ei știu.
Sau, mai curând, strecurat pe pălăria altui personaj marcant, Grigore Grigore din romanul Cărămida cu mâner al lui Darie acela Magheru, autor de antineoromane sau neoantiromane. Oricum magistrale, bulversante, aiuritoare. De neuitat, pentru că nici nu te-ai uitat prin ele. N-ai fost lăsat. Știi, text scris în 1968 și apărut abia în 2006, deh. Numai că pălăria aia n-avea decât boruri și-i cădea pe nas lui Grigore Grigore, ca o aură de sfânt. Iar tu, nea Gregor, ar fi trebuit să faci curse pân’ la epuizare, ca un hamster cobai, alergând pe orbita pălăriei. Satelit al lui Grigore Grigore.
Nici de-ai fi putut ajunge la Spitalul „Sf. Grigore” din Vitan, n-ai fi salvat. Nici de te-ar pune cineva în situația de a-l înțelege pe marele mistic Grigorie Palama. Nici de-ai reuși să descoperi ce e cu Energiile Create și cu cele Increate. Nici, nici. Nici Grigorie de Nyssa, nici Grigorie de Nazians, nici Gregorios cel Mare. Nici Sfântul Grigore Teologul sau Dialogul, acel papă… ortodox, niciunul nu te mai poate ajuta. Nici dacă, pur și simplu, ai nimeri la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea. Nu la Bistrița de lângă Piatra Neamț, firește. Heei, pe valea moldavă, curgea năvalnic un râu vestit – Bistrița – și pe vremuri coborau plute cu bușteni. Mai sunt doar în filme acum… Toți moldovenii știu că „bâstree” înseamnă iute, repede. Ape vijelioase. Vorbă din răsărit. Ce folos, azi apele sunt poprite la Barajul de la Bicaz. Nu zic nu, lacul e strașnic… În mănăstirea de aici e îngropat Alexandru cel Bun, mare voievod. În straie țesute cu fir de aur. Îl poți privi ca pe moaște, ca pe Albă ca zăpada, din răclița ei de cristal, de care nu se puteau despărți piticii.
Dincolo însă, în Vâlcea, dacă stau și mă socot mai bine, ai avea ce căuta, bre, Gregor. Da. Sunt și acolo moaște, dar ale Sfântului Grigorie Decapolitul. Rostuite pe o masă ticluită înalt, să poți trece pe sub ea. Nu tocmai de-a bușilea, ci de-a dreptul, cu tot neamul tău, de-acum gândăcesc. Și-ați defila pe dedesupt ca la paradă. Nu fugind orbește în toate părțile. Cine știe, poate ai putea ieși din nou om pe partea cealaltă! Închipuie-ți doar… Aici e problema. Ajuns om, te-ai pune să-ți strivești foștii semeni? Eu cunosc răspunsul. Tu?
De fapt, am fost rău. Nu-l cunosc. Răspunsul. Poate eu gândesc urât, (gândăcesc?) nicidecum tu. Încearcă să fii înțelegător. Sunt cam intimidat. Fac pe nebunul. Colegii așa-mi și zic: Nebunu’. Ca să fiu sincer cu tine, precum cred că meriți de fapt, e ascunsă în mine o poftă de a înțepa. Poate am fost și eu, altcândva, viespe sau bărzăune. Că pofta asta mi se ivește singură, din senin, de capul ei. Biiine, iartă-mă. Vrei? Vine peste mine înțepătoreala fără să-mi fi pus ceva anume-n gând. Ce să am cu tine? Parcă a mai conversat vreodată cineva cu un gândac? O mai fi făcut-o careva?
Știi, am cunoscut un băietan special, undeva în Schitu Golești. Un G.G. Grigorie Geantă. Are tot felul de idei. Ți-o da de rost. Să te vâr în buzunar și să te duc acolo?
Ce mai încolo-ncoace și haida de, o să-ți dau pace. Te-a oropsit destul soarta și Kafka. Renunț la toată gargara asta, că, uite, se pune la cale un amurg plumburiu, gri profund. Nu gri rozaliu, cum s-ar cuveni unui asfințit. Straniu, pâclă, negură, ceață, precum îți spusei, gri, gri cenușiu.
Gore dragă, Gregor gândacule, nu dezespera. De fapt, e mult mai bine așa. În curând vei pricepe singur. Nu trebuie decât să te ferești de orice papuc bine țintit. Te-ar căpăci, te-ar storcoși, ai pierde atâtea delicii. Ale vieții furișate. Zău așa. E cu mult mai interesant. Un gândac cu stări emoționale, ba și cu rațiune. Când or să vină cu deparatizarea, deratizarea, doar tu, dom’Samsa singur, vei intui. Te vei pitula inteligent în spațiul incoerent. Iar când or să țopăie gândăcițele, bâzdâgâind codițele, vei tresări. Sunt pline de ouă… Vei alege pe-ndelete, ca la orice târg de fete. Plus bairamul pantagruelic din orice cuhnie. Chiar alea igienizate ce de oferte au…
Marele beneficiu însă e griul special. Până să cadă întunericul sufocant sufocat. La ora magică, tu, doar tu, Gregor dragă, o să vezi străveziul. Ca un inițiat. Vei vedea egregorii. Îi știi, nu? E puțin lucu? Entitățile, fractaliile, vortexurile de energii, portalurile, valurile de vibrații. Hait… Știi care-i șmecheria? C-o să-mi spui și mie, în depeșa ta de răspuns. Am vrut să te îmbrobodesc. „Captatio benevolentiae” e ceea ce am urmărit. M-ai prins. M-am devoalat. M-am bazat pe faptul că ești un însingurat. Și o să fii înduioșat că te bagă-n seamă cineva. Îmi vei aprecia sinceritatea, nu? Așa sunt cu gândacii. Cu oamenii am rezerve. O să-mi spui și ce vezi că se petrece după moarte. În griul ăsta deslușești cum se ridică sufletele. Cum hăbăucesc. Cum se nălucesc și-i năucesc pe fraieri. Ăi ca mine. Și ca tine, până mai ieri. Contez pe tine, gândac neprețuit. Desprins din egregorul funcționarilor banali. Rude cu cei din Mantaua lui Gogol. Nu te amărî c-ai avut rude de doi lei. Câți n-au.
De când domnul Victor Hugo a inventat termenul de egregor – în Legenda secolelor – nici n-a trecut așa mult. P-ormă, mă rog, a venit domnul Jung… Și japonezii ăia din Filipine, cu experimentul lor cu „maimuța 101”… Cică există corpuri morfice generatoare, amprente energetice, spirite ce pun în mișcare lumea și creează forme. Forme de gândire colectivă, adică. E aici o acumulare impresionantă de informații, de info-energii, de o mare forță psihică. E destul s-o accesezi. Dar mie mi s-a pus creierul pe moațe. Ei, ce zici? Gregor dragă, Gore-gândac magic, contez pe tine. Nu uita. Ai misiune! Ți-am oferit-o. Ce șansă.
Aștept răspuns detailat. Aștept negreșit, nesmintit, neostoit.
Al tău Costică
(sunt incognito, nu-ți livrez numele real, nu te supăra)