Pe la începutul anului III de Facultate (prin 1976) am început să practic o meserie pe care am învățat-o de la Cezar Mititelu, anume să vând cărți. Cezărică era văzut vânzând cărți, provenite din bibliotecile pe care le „desfăcea”. Avea oameni, de toate condițiile, pe care îi vizita și care erau de acord cu el să practice un fel de joc, destul de periculos în felul lui. Cezărică scotea din raftul bibliotecii personale a omului o carte la întâmplare, iar proprietarul ei trebuia să o „apere”, adică să facă dovada că a citit acea carte și că a reținut ceva util din ea. Dacă nu, atunci cartea urma să fie aruncată la gunoi. Bine, nu toate ajungeau la gunoi, cele mai multe rămâneau în genta lui Cezărică și urmau să fie vândute. El nu făcea niciodată reclamă la cărțile pe care le avea de vânzare, ci era cunoscut pur și simplu că are de obicei cărți de vânzare. Cunoscătorii, cadre didactice sau studenți, îl abordau pe culoarele Universității și îl întrebau „Ce ai?”, arătând cu ochii spre geantă.
Eu am procedat altfel. Mergeam pe la punctele mobile de colectare a deșeurilor de hârtie amenajate în rulote, acolo se primeau tot felul de tipărituri în vederea trimiterii la topit, acestea fiind cumpărate cu 50 de bani pe kilogram. Eu mă uitam la cărțile vechi, tipărite înainte de venirea regimului comunist și care nu mai erau reeditate, pe care oamenii le aduceau să le vândă cu 50 de bani kilogramul. Dacă vedeam ceva bun mă prefăceam că nu mă interesează, totuși dădeam de zece ori mai mult, 5 lei pe kilogram. Umblam prin cartiere selecte, Cotroceni sau Dorobanți, unde probabilitatea să găsesc ceva cărți rare era, se înțelege, mai mare. Totodată, frecventam cu regularitate și anticariatele și, deci, aveam o idee aproximativă despre prețurile cărților vechi. Seara răsfoiam achizițiile de peste zi, iar uneori dimineața plecam prin oraș cu o geantă mare cu curea pe umăr, în care erau anumite cărți la vânzare. În felul acesta, o carte celebră cum ar fi Știința logicii a lui Hegel a fost salvată de către mine de vreo trei ori de la trimiterea la topit și revândută cu câte 50 de lei bucata, inclusiv la cadre didactice din Facultatea de Filosofie. Iar Mihai Eminescu „Opere Complecte”, uriașul volum în ediția îngrijită de A. C. Cuza, apărut la Iași în 1914, l-am vândut de vreo două ori cu câte 500 lei bucata, echivalentul unei cartele pentru servit trei mese pe zi la cantina studențească timp de o lună.
Eram ca un fel de anticar ambulant și neautorizat. Câștigam lunar cam un salariu de profesor de liceu și îmi permiteam să îmi țin în oraș o cameră cu chirie, e drept, la mansardă, dar în selectul cartier Cotroceni, pe str. Carol Davila la nr. 67. Aveam și o prietenă cu care serile beam vin și ascultam muzică simfonică. Într-o Notă din Dosarul meu de urmărire de la Securitate (DUI cota CNSAS I 234327), datată din 29.03.1977, chiar sunt denunțat în limbaj milițienesc de către un student de la cămin, cum că studentul Iuga „este văzut în posesia unor cărți care nu se găsesc în comerț, pe care le valorifică la suprapreț”, fapt în sine cum nu se poate mai adevărat. Spre deosebire de Cezărică însă, eu practicam un comerț mai sistematic, abordând clientul cu rafinament oriental. Studiam mai întâi potențialul cumpărător, încercând să-i ghicesc psihologia. Îl întrebam politicos dacă nu îl interesează ceva cărți bune. Ziceam, fără să mint, că sunt student, că am nevoie de bani și că de aceea îmi vând cărțile din biblioteca personală. Apoi, când îi prezentam cartea, vorbeam despre ea ca un cunoscător și de multe ori reușeam involuntar să îl fac să simtă un anume complex de inferioritate, dacă nu ar avea și el acea carte. Prețul îl pronunțam sec, cu un ton care excludea ideea de negociere și de regulă aveam succes. Frecventam și Restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, unde aveam un vad comercial bun.
Într-o bună zi, la o rulotă de lângă Biserica Sf. Elefterie am găsit și am luat, între altele, două volume din perioada interbelică referitoare la Mihai Eminescu, Naționalismul lui Eminescu, din anul 1932, și Mihai Eminescu, scrieri politice, din 1931, ambele de Dimitrie Murărașu. Despre Murărașu știam ceva din liceu, îi citisem o prefață la Poeziile lui Eminescu. După aceea, într-una din zile m-am îndreptat cu cărțile în geantă spre sediul Uniunii Scriitorilor de pe Bulevardul Kisseleff, palatul ocupat acuma de sediul PSD. Era o zi însorită de primăvară. Din sens opus am văzut că vine un potențial client. Era un bătrân frumos în etate de vreo șaptezeci de ani, îmbrăcat decent, cu aspect leonin, părul mare și cărunt pieptănat spre spate, cu mersul drept și demn. M-am apropiat de el, l-am salutat politicos și am început să îmi spun poezia. Ofeream spre vânzare două volume vechi de Dimitrie Murărașu despre Mihai Eminescu. A zâmbit melancolic, s-a uitat la volume și m-a întrebat dacă sunt cărți bune. I-am răspuns, luându-l puțin cam de sus, că sunt chiar cărți foarte bune, că este vorba de cărți rare, care acuma nu se mai publică fiind cenzurate, că Murărașu este un autor mare care a fost persecutat politic etc. M-a întrebat din nou că, dacă sunt cărți bune, atunci de ce le vând. I-am spus că sunt student și că am nevoie de bani. Cât? Cincizeci de lei bucata, o sută pe amândouă, am cerut eu cam mult. A scos portofelul din care a luat o bancnotă de o sută și mi-a întins-o, dar mi-a dat și cărțile înapoi. Am fost surprins de gest și i-am spus că nu sunt cerșetor, ci vânzător cinstit și că nu iau banii dacă el nu ia cărțile. Mi-a întins mâna zâmbind din toată inima și mi-a zis: domnule student, dă-mi voie să mă prezint, sunt Dimitrie Murărașu. A urmat un moment de tăcere confuză din partea mea, după care am îngăimat ceva scuze și m-am uitat la ceas, era clar că voiam să o șterg. Mi-a zis pe un ton glumeț și autoritar totodată: acuma nu pleci nicăieri, acuma vii cu mine să te prezint unui prieten. Am mers la restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, pe drum însoțitorul meu punându-mi tot felul de întrebări despre Maramureș.
Am intrat împreună în restaurant și Murărașu s-a îndreptat direct spre o masă la care mai stăteau doi bărbați, despre unul nu-mi aduc aminte nimic, iar celălalt era un bătrân mătăhălos și chel, îmbrăcat modest, care deși nu era surd vorbea tare și gesticula, anume ca să fie auzit și de la celelalte mese din apropiere. Era Petre Țuțea. De atunci am fost acolo de mai multe ori și, dacă se nimerea să fie și Țuțea în restaurant, îmi făcea semn să vin să mă așez la masa lui și mă prezenta ca fiind „un băiat bun de la Maramureș, student la Filosofie”. Eu tăceam prudent și îl ascultam pe Țuțea, care vorbea năucitor.
După ce am ajuns profesor la Sighet, a trebuit să dau examenele de definitivare și de grade didactice la Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj. Am fost și la cursuri de pregătire și așa, treptat, am ajuns să cunosc oameni de-ai locului și să mă integrez întrucâtva în lumea scriitoricească și universitară a Clujului. În același timp, intram aproape zilnic și în Catedrala Ortodoxă. M-au impresionat predicile rostite de către Episcopul vicar Justinian Chira, viitorul Episcop eparhiot al Maramureșului. Aveam niște prieteni preoți, între alții consăteanul meu Gheorghe Țicală, pe atunci paroh în Turda, și de la aceștia Episcopul a auzit de mine, eram un caz mai aparte, profesor de filosofie și credincios practicant în același timp. Mi s-a transmis că sunt invitat să-i fac o vizită. L-am căutat la birou, era în anul 1981. Am discutat mult și fel de fel de lucruri, inclusiv m-a întrebat ce și cum predau. I-a plăcut în mod deosebit, atunci când i-am spus că la lecțiile mele de Etică folosesc definiții și idei din Tratatul de Teologie Morală scos la Sibiu în 1979 de către mitropolitul Nicolae Mladin și profesorul Ioan Zăgrean, bineînțeles fără să menționez pentru elevi cartea la bibliografie. De atunci am rămas într-o legătură de suflet care durat peste trei decenii. Mi-a recomandat să cercetez și biblioteca Mănăstirii Rohia, unde l-am și reîntâlnit prin august 1982, înainte de Sf. Maria, când mi-a dăruit o carte cu autograf. După aceea, de câte ori mergeam pe la Cluj îl căutam negreșit.
Odată, prin toamna anului 1982, trecând pe la el la reședința din Cluj, i-am spus că am căutat o carte la Biblioteca Universității, era vorba de o scriere a lui Jacob Bohme tradusă în limba franceză prin sec. al XVII-lea, dar nu am găsit-o. Mi-a recomandat să mă duc la Mănăstirea Rohia și să-l întreb pe părintele Nicolae Steinhardt, dacă această carte se află acolo sau nu. Am mers la Rohia și astfel am ajuns să îl cunosc pe Nicolae Steinhardt. M-am prezentat și i-am spus din partea cui vin. M-a primit cu ospitalitate specific călugărească. Primul lucru care m-a întrebat, având în vedere că vin de la drum, a fost dacă nu îmi este foame, dacă nu aș vrea să mănânc ceva. Nu era ora mesei, dar părintele Steinhardt, fără mai aștepte răspunsul meu, m-a condus la trapeză. S-a dus la bucătărie și m-a servit el însuși, a adus la masă ceva mâncare de post și țuică. El nu a băut și nu a mâncat, zicea că a servit deja masa. Apoi am mers împreună în bibliotecă, o bibliotecă unde se găseau, în afară de cărțile adunate de Episcopul Justinian de-a lungul vremii, și bibliotecile personale donate Mănăstirii de către profesorul Iosif Butuc de la Cluj și de către Steinhardt însuși.
A găsit cartea pe care o căutam, o superbă ediție de la 1721, dar, când i-am zis că vreau să o împrumut pentru acasă, omul a luat foc. S-a enervat, mi-a zis că el acolo la Mănăstire adună și nu risipește, că de fapt el nu mă cunoaște, nu știe ce fel de om sunt și cu cine ce legături mai am, dacă nu cumva duc cartea altundeva etc. Mi-a ținut o lungă tiradă, fără să mă lase și pe mine să scot un cuvânt. Când în sfârșit a făcut o pauză, i-am zis că așa a aprobat Prea Sfințitul Justinian, să împrumut cartea acasă, și că îl rog să dea un telefon Prea Sfințitului, să se convingă. S-a dat bătut, nu a pus la îndoială ce am spus eu și nici nu a dat telefon să verifice, atâta mi-a mai zis doar că pentru el cuvântul Episcopului e poruncă. Mi-a dat cartea cu îndoială în inimă, însă nu înainte de a mă pune să dau un fel de declarație în scris, din care să reiasă ce carte am primit cu împrumut și pe ce dată mă oblig să o restitui.
M-am ținut de cuvânt și, în ziua prevăzută în înscrisul de împrumut, m-am înfățișat cu cartea la părintele Steinhardt personal. M-a primit amabil, am mers din nou împreună în biblioteca Mănăstirii și mi-a propus să-mi dea și altceva de citit. Era o carte din perioada interbelică, legată cu coperți de culoare neagră, fără nume de autor sau titlu, iar în interior la fel lipsea pagina de titlu; cartea începea pur și simplu cu primele pagini, fără nici un fel de elemente de identificare, legată așa probabil ca să nu poată fi dibuită la o eventuală percheziție a Securității. M-am uitat pe text și după un minut i-am zis: „părinte, pe asta am citit-o”. Apoi, la privirea lui întrebătoare, am continuat spunând că este vorba de Nostalgia paradisului a lui Nichifor Crainic. Nu știu dacă acea carte mi-a oferit-o pentru a mă testa sau nu, dar din clipa aceea relațiile între noi s-au schimbat. M-a cazat într-o cameră vecină cu a lui, mi-a aprins el însuși focul în sobă (era prin octombrie), iar după ce serveam masa rămâneam la trapeză, unde purtam lungi discuții. A început să-mi povestească foarte multe lucruri despre el, despre întâmplările și despre pușcăriile politice prin care a trecut.
Lucrurile scrise în Jurnalul fericirii, care s-a putut publica abia după 1990, și încă multe altele, eu am avut privilegiul de a le afla prin viu grai, din chiar gura scriitorului. A insistat să rețin că el a făcut pușcărie nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”. Asta era cu referire la faptul că Steinhardt a fost citat inițial ca martor în procesul lui Noica, trebuia să depună o mărturie mincinoasă împotriva lui Noica și asta era tot. Steinhardt a refuzat, anchetatorii s-au înfuriat, i-au schimbat calitatea din martor în aceea de inculpat, l-au condamnat și l-au băgat în pușcărie împreună cu Noica, ca să fie și altora învățătură de minte, să nu se mai pună împotriva procurorilor. Deci, nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”. Vorbea fără resentimente despre cei care i-au făcut viața grea în pușcărie și care nu mai trăiau, combina evlavia de călugăr creștin cu felul de a fi al evreului mucalit, zicând „Da, da, a murit. Dumnezeu să îl ierte, că… are de ce!”. Spunea că, după ieșirea din pușcărie, a mai avut o tentativă de a se călugări, ar fi preferat Mănăstirea Tismana. A fost îndrumat să meargă la ierarhul locului, la Mitropolia Olteniei, la Craiova, unde pe atunci episcop vicar și exarh al mănăstirilor era P.S. Nestor Vornicescu. Acolo i s-a spus să lase o cerere și o autobiografie (așa i se zicea atunci la c.v.) și să vină peste câteva zile după răspuns. Între timp, Mitropolia a fost contactată de către Securitate (sau invers, nu mai are importanță) și a fost sfătuită să nu îl primească în mănăstire. Așa că, atunci când a revenit, Episcopul l-a luat din scurt, cu asprime: „Ce vrei, crezi că noi nu știm cine ai fost? Evreu ai fost, legionar ai fost, pușcăriaș ai fost, acuma ce mai vrei? Vrei să mai fii și sfânt?” Și l-a dat afară.
Despre Constantin Noica auzisem încă din liceu, îi citisem o carte, Rostirea filosofică românească, din care poate atunci nu am înțeles foarte mult, dar lectura m-a impresionat profund. Apoi, în timpul studenției, bătrânul profesor de Logică Radu Stoichiță, care mă accepta în cercul lui restrâns cu care după curs mergea la cârciumă, vorbea la superlativ despre marele său prieten. Când vreunul dintre noi cei mai tineri scăpa pe gură ceva prostie, Nea Radu reacționa imediat. „Mă, îți dai seama ce ai zis? Te spun lu’ Dinu! Cum care Dinu? Dinu Noica. De ce? Păi, ca să te tragă de urechi. Of, după ce o să moară și Dinu Noica, nu va mai fi cine să ne tragă de urechi!”. Așa aflam că Constantin Noica este etalonul Filosofiei, că el ar trebui să ne atragă atenția atunci când vorbim prostii și că el ar avea în mod justificat dreptul să ne tragă de urechi pe toți, inclusiv pe dascălii noștri. Câțiva ani mai târziu, am scris și publicat (în rev. Steaua, nr. 3/1985) un amplu comentariu despre problema „Începutului” în Ontologia lui Constantin Noica. Filosoful a citit textul, i-a plăcut și mi-a trimis vorbă prin Vasile Latiș să îl caut la Păltiniș. Așa am început să îl frecventez la Păltiniș. Pe atunci Noica avea 76-77 de ani și zicea că nu mai are mult de trăit (a mai trăit doi ani). Lucra febril la Scrisorile de Logică, cu care își considera sistemul ca fiind încheiat, și nu mai primea aproape pe nimeni, numai pe câțiva apropiați. Pe mine m-a primit pentru simplul fapt că el m-a chemat. Spunea că Liiceanu, publicând Jurnalul de la Păltiniș, i-a făcut un bine, o mare notorietate, dar totodată i-a făcut și mult rău. Nu mai are liniște, îl caută în continuu tot felul de oameni care nu au nici o legătură nici cu el și nici cu Filosofia, ci vin până la Păltiniș numai așa, ca să îi ceară tot felul de recomandări, sau pur și simplu ca să îl vadă, să se uite la el ca la urs sau la altă ciudățenie. Or, el nu mai are prea mult timp la dispoziție. Se aștepta să trăiască cel mult șaptezeci de ani, iar după ce a împlinit șaptezeci, trăiește ca și cum ar fi un fel de șaptezeci continuu. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat să trăiască numai cât lui Lucian Blaga (șaizeci și șase de ani), atunci nu ar mai fi apucat să își scrie și Logica, deci nu și-ar fi încheiat sistemul filosofic. Dar Etica? l-am întrebat eu. Etica nu este o componentă obligatorie a sistemului, nu există ca un ceva de sine stătător, ci însoțește ceva, afirmarea, fapta, sfințenia.
Când am ajuns prima dată la Păltiniș, m-am dus mai întâi să mă cazez la un hotel nou, mare, contruit în stilul blocurilor comuniste, și abia după aceea urma să îl caut pe Noica. „Nu avem camere”. Am întrebat-o pe recepționeră dacă nu știe altundeva vreo posibilitate de cazare. S-a uitat lung la mine, nu prea arătam ca un turist obișnuit, nu am venit nici cu mașina și nici nu aveam bagaj mare, așa că m-a întrebat direct, milițienește: „Cu ce probleme prin stațiune?” I-am spus cu țâfnă că sunt așteptat la filosoful Constantin Noica. „Mergeți la domnul Noica, dacă dânsul spune să vă cazez, atunci vă cazez” și mi-a explicat cum ajung la vila în cauză. Am bătut la ușa veche de lemn și am intrat cu emoție. Filosoful avea o expresie a feței inteligentă și spiritualizată, după care l-ai fi putut distinge cu ușurință dintr-o mulțime de oameni. Era îmbrăcat ca de oraș, cu gulerul cămășii peste pulover, costum, iar peste costum (era o primăvară rece) purta un halat de casă obișnuit. Nu stătea la masa de scris ci pe pat, având pe genunchi un placaj mare, lustruit, pe care erau așezate foile pentru scris. M-am prezentat, s-a ridicat, mi-a întins mâna și m-a poftit să iau loc pe unul dintre scaunele din jurul mesei. Am început cu problema cazării. A zâmbit și mi-a zis: „du-te la recepție și spune-i că am zis eu să-ți dea o cameră”. De data asta recepționera era mai amabilă, aveam deja cheia camerei pe tejghea și m-a lămurit: „știți, într-adevăr nu avem camere, dar ținem tot timpul rezervate 2-3 camere pentru musafirii lu’ domnu’ Noica, așa e înțelegerea”.
Programul zilei era simplu. Dimineața nu trebuia să fie deranjat, atunci citea și scria. Masa de prânz o luam împreună la restaurantul hotelului. Uneori bea un cinzeci de vodcă înainte de masă și un pahar de vin după, niciodată mai mult. Pălinca pe care i-o aduceam din Maramureș o mirosea, o gusta și apoi o punea bine. Nu l-am văzut niciodată servind pe cineva din ea. După masă nu se culca, ci mă invita la plimbare, un traseu fix până în afara stațiunii, 1 km și jumătate, parcurs în timp de patruzeci de minute. Regula era ca în cursul plimbării să vorbesc numai eu, Noica tăcea și respira ritmic, un fel de yoga, iar eu îndrugam vrute și nevrute. Îmi mai punea din când în când câte o întrebarte scurtă, ca la un examen, vrând clar să vadă ce am în cap. Traseul se termina la marginea pădurii, acolo unde era culcat în iarbă un trunchi vechi de stejar putrezit, pe care Noica mi l-a arătat și mi-a spus că pe acela a stat tânărul Cioran, atunci când și-a scris „Schimbarea la față”. După plimbare, înapoi în cameră, unde timp de un sfert de ceas făcea o analiză exigentă a celor spuse de mine. Nu era un dialog, nu îl întrerupeam niciodată și nici nu aveam cum. Vorbea numai el, avea o călcare continuă a gândului și o exprimare a ideilor fluentă, într-o apodictică tăioasă și severă, care nu admitea replică.
După masa de seară eram invitați (toți musafirii lui, câți eram, trei-patru) la un pahar de vin, avea un vin bun adus din Teleormanul natal de către Romi Brâncoveanu, viitorul decan al Facultății de Filosofie a Universității din București. Mai era acolo de obicei și o doamnă din București, Suzana Holan, fizician renumit pe plan internațional, vorbitoare nativă de limba germană. Noica ne citea din cele scrise de el în cursul dimineții, o lectură care dura între o jumătate de oră și o oră. Apoi discuțiile. Noi, timizi de obicei în fața lui, prindeam curaj după primul pahar de vin și îndrăzneam să zicem câte ceva. Noica nota din când în când ceva criptic, erau probabil idei care îi venau atunci și care urmau să fie dezvoltate și inserate în varianta definitivă a textului. Seara se încheia în jurul orei 10.00, când Noica expunea cam timp de un sfert de oră câte o idee care îi venea spontan. Atunci în camera sărăcăcioasă, cu mobile vechi, se făcea o liniște atemporală, de dincolo de lume.
Odată, când eram între patru ochi, Noica mi-a cerut: „Ei bine, acuma dă-mi cartea!”. „Care carte?” am întrebat surprins. „Păi cum, nu ai venit la mine cu o carte de-a dumitale în manuscris, ca să îmi ceri să îți scriu Prefața? Dumneata ai scris despre o carte de-a mea, acuma vreau să scriu și eu despre o carte de-a dumitale”. Într-adevăr, pe atunci o prefață la o carte sau un referat la un doctorat scris de Constantin Noica însemnau enorm, erai automat văzut altfel în lumea academică și scriitoricească, îți asigurau un avantaj important în promovare și în carieră în general. Văzând că nu am la mine manuscrisul unei cărți a respirat ușurat, ca omul care era scutit de o pierdere de timp, apoi mi-a zis ca va face, totuși, altceva pentru mine. Mi-a dat cartea sa Devenirea întru ființă (vol. I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981), pe care mi-a scris o dedicație cu următorul conținut: „Lui Nicolae Iuga, în nădejdea și încredințarea că-și va obține devenirea întru ființa culturii, din partea lui Constantin Noica, Apr. 1986, Păltiniș”.
Apoi mi-a mai zis zis să nu mă grăbesc să debutez editorial, să mai aștept. „Până când?” nu m-am putut abține. „Până la patruzeci și patru de ani”, mi-a răspuns imediat, ca și cum s-ar fi gândit deja la asta. „Să știi că până la patruzeci și patru de ani în Filosofie porți pantaloni scurți”. Din nou nu m-am putut abține și am devenit ușor impertinent, i-am zis că el, Noica, a avut publicate câteva cărți înainte de vârsta de patruzeci și patru de ani. Mi-a răspuns cu delicatețe și eleganță, să nu compar epoca în care a trăit el în tinerețe cu epoca în care îmi trăiesc eu tinerețea, în loc să-mi fi spus mai direct să nu mă compar eu cu el. Mi-a mai spus că, având în vedere ceea ce am eu în cap, el mi-ar recomanda să învăț bine greaca veche și să mă ocup de filosofia patristică. Nu l-am ascultat, pentru că a venit „revoluția”, a apărut presa liberă și am intrat și eu ca mulți alții din generația mea în balamucul presei. Dintr-o nevinovată naivitate, mi-am făcut și eu iluzia că, făcând o presă curajoasă, voi contribui la asanarea morală a societății. Din multele sfaturi pe care mi le-a mai dat acest geniu al Filosofiei pe care am avut privilegiul să îl cunosc, pe unul singur l-am respectat cu sfințenie, inclusiv pentru faptul că a fost mai ușor de urmat: am publicat cărți numai după vârsta de patruzeci și patru de ani.
Ultima dată când ne-am despărțit, Constantin Noica m-a mângâiat pe creștet. Am simțit gestul ca pe o binecuvântare dată de către un pontif, cu harul pe care acesta îl avea primit de la Dumnezeul Filosofiei.