Am afirmat într-o anchetă culturală, la începutul acestui an, că Navigatorul de la Naționalul târgu-mureșean este cel mai bun spectacol românesc al anului trecut. Evident, orice top de acest fel e parțial, căci nimeni nu va fi văzut toate producțiile teatrale dintr-un an, ca judecata sa să fie infailibilă.
Cert este, însă, că Teatrul Național din Târgu-Mureș parcurge în ultimii ani o evoluție fastă și temeinică. De altfel, un alt spectacol din topul sus-menționat e montat tot acolo: Beție de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Radu Afrim. Asta ca să evoc doar două creații remarcabile din multele făcute la Mureș în anii din urmă (dacă ați văzut Castingul dracului, înscenat tot de Afrim, sau Capu’ de bizon și Ia uite cine e aici!, regizate de Theodor-Cristian Popescu, înțelegeți la ce mă refer).
Navigatorul de Conor McPherson e realizat de Cristian Juncu, regizor care lucrează de vreo doisprezece ani cu actorii mureșeni (a făcut aici, printre altele, Eden de Eugen O’Brien și Vestul singuratic de Martin McDonagh, ca și un alt text de McPherson, Hoții). Navigatorul se înscrie într-o serie destul de amplă de piese anglo-irlandeze care sondează medii sociale liminare, destine umane promiscuu-spectaculoase, întâmplări sordide dar totodată profund simbolice.
Aici însă, dramaturgul irlandez face un pas înainte față de imageria textelor de gen, înscriind intriga într-un motiv cultural cu reverberație uriașă în literatura europeană: pactul cu diavolul. Dar asta e tema subsecventă, deductibilă, deloc tezistă sau calofilă sau didactică. Spectatorul poate s-o ignore, să nici n-o perceapă, pentru că povestea în sine e… drăcesc de vie, de dinamică, de amuzantă, de tristă, de deznădăjduită, într-un amestec de stări și sentimente care se succed ținându-te mereu cu atenția trează. Firește, datorită actorilor care joacă formidabil și unei regii de un rafinament uimitor al detaliilor.
Povestea din Navigatorul e foarte ușor de rezumat: în Ajunul Crăciunului, doi frați dintr-o suburbie dublineză, James „Sharkey” Harkin și Richard Harkin, lângă care s-a „lipit” un prieten sentimental, primesc vizita unui vechi cunoscut și a unui spilcuit tovarăș al aceluia. Seara se va încheia dimineață, după o strașnică beție și câteva evenimente bizare între timp. „Sharkey” e un alcoolic care vrea să-și „recupereze” viața pierdută, să-și exorcizeze interior o veche traumă. Lăsându-se însă de băut, își pierde exact scutul care-l apără de fantomele trecutului. Și atunci apare dracu’.
Textul are o dinamică interioară pe care redutabilul hermeneut Cristi Juncu a pus-o perfect în valoare alături de cei șase actori și scenograful cu care a lucrat. Pentru că Navigatorul e o confruntare de caractere și exhibarea unui conflict intim. În general, asta duce spre teatru psihologic, greu de prizat pentru sensibilitatea noastră de consum de azi. Juncu nu cade în capcana asta, dimpotrivă, el mizează pe liminaritatea eroilor piesei și o exploatează savuros. El mizează pe șase actori cu resurse expresive impresionante, care izbutesc să contureze personaje memorabile, să construiască personalități.
„Sharky” Harkin este întruchipat de Theo Marton cu acel amestec de irascibilitate și vulnerabilitate tipic bețivului pocăit, căruia excesul de energie „yin” îi accentuează sensibilitatea și-l expune. Eroul parcurge – și Marton a redat perfect și fin acest aspect – un dificil traseu al regăsirii de sine, al ispășirii greșelilor trecutului, al unei necesare „împăcări” interioare.
Specular, fratele mai mare, Richard (Nicu Mihoc) este tipul care a ajuns la un soi de maximă toleranță a viciului. Orb, abia mișcându-se, el cultivă un grobianism ostentativ, își alimentează decrepitudinea, deși poza lui maschează de fapt o deznădăjduită resemnare și o presimțire a apropiatului colaps. Totuși, Richard e de o vitalitate ce dă seamă de vechea lui personalitate copleșitoare, tonică.
Trioul e completat de Ivan Curry, prieten vechi al celor doi, jucat de Dan Rădulescu cu o inspirată alternare de calibre psihologice. Ivan poate fi tovarășul perfect de pahar, dispus la chiolhanuri prelungite, empatic, dar și un bărbat măcinat până la o sentimentală spaimă de obligațiile conjugale, de ratarea unei condiții sociale „onorabile”. El e o combinație a celor doi, fără dimensiunea lor abisală, ca să mă exprim pretențios.
Nicky Giblin (Costin Gavază) este factorul disturbant al precarului echilibru pe care Sharkey încearcă să și-l construiască în iritat-vulnerabila sa abstinență. Vag prieten al lui Richie, amant al fostei iubite a lui Sharkey, el e entuziast-familiar cu cei doi frați, condescendent cu Ivan, totul însă cu aerul unei tovărășii de bețivăneală și cartoforie din care se poate profita nițel.
În acest univers delabrat, mizer, periferic, Mr. Lockhart (numele nu e accidental!) e tocmai opusul: un gentleman spilcuit, elegant, cu maniere, care bea whisky cu rafinament și afișează o amiciție ușor distant-superioară, ce impune respect. Richard Balint și-a construit personajul cu o bună dozare de registre, de la aparența realistă la pulsiunea genuină, fantas(ma)tic-diabolică. Aparteurile savuros-exaltate, cu ochi dați peste cap, grohăieli salivânde, triluri muzicale intonate parodic și subit, tremolouri corporale, în pandant cu secvențele de perfectă civilitate i-au prilejuit actorului un rol de zile mari, care catalizează admirabil cele două linii simbolice ale intrigii.
Pentru că în Navigatorul se amestecă ingenios – și excelent surprins regizoral și actoricește – un discurs hiper-realist, cvasi-naturalist, crud prin exhibarea sa brută: viață pură și dură, cu crime din trecut, conștiința ratării șanselor, vinovății ținute bine ascunse în suflet și copios înecate în alcool, și un alt discurs, profund simbolic, metafizic dar nu ostentativ, sublimat esențial în monologul diavolului despre condiția umană – una din cele mai tulburătoare scene ale spectacolului. Din acest discurs simbolic face parte și personajul episodic al Fecioarei Maria (interpretat cu acuratețe de Ale Țifrea) – eteric, pur, consonant specular cu omul de zăpadă frământat parcă din mocirlă, ce străjuiește acest colț de lume viforos, decavat (expresiva scenografie a fost creată de Cosmin Ardeleanu).
Și, paradoxal cumva, din același discurs simbolic fac parte și replicile despre Crăciun și Moșul său, evocat în batjocură, ca un personaj care n-are cum, chiar de-ar exista, să ajungă în fundul mărginaș al orașului unde niște bețivi bat pocherul.
“Ce Crăciun dușmănos!”, exclamă la un moment dat Richie, copleșit parcă, în lipsă de suficient whisky, de culpele zilei, iar propoziția asta e parcă o lozincă existențială. Și totuși, Moș Crăciun pare să existe până la final, iar dl Lockhart va pleca singur și cu coada între picioare din casa Harkin. Ca într-o poveste, dar pentru oameni mari.
De ce este Navigatorul un spectacol minunat? Pentru că vorbește despre mituri culturale cu o naturalețe care face conceptele și simbolurile accesibile, inteligibile, frumoase. Pentru că amestecă înjurătura și colinda cu același firesc cu care ele se amestecă și-n viață. Pentru că ne arată că minunile se cuvin oricui, oricât de rău și păcătos ar fi, dacă încearcă măcar să se gândească la o schimbare. Și pentru că aduce fantasticul în creuzetul meschin al lipsei noastre de sensibilitate – chiar dacă sună pretențios cum am scris.
Navigatorul e un spectacol care tulbură, amuză, oripilează, emoționează, surprinde, șochează, dar nu respinge. Dimpotrivă, cucerește. Ca o poveste pentru oameni mari. Ca în înluminatul “Crăciun crăciunos” pe care-l celebrează la un moment dat Richie…