Într-o lucrare care a surprins şi a revoluționat, oarecum, sensul noțiunii de metafizică – Was ist Metaphysik (1928) – Martin Heidegger afirma că, pentru a afla sensul acesteia este suficient a întreba veritabil despre metafizică, prin urmare, spune el, întregul sens al filosofiei se află în modalitatea esențială în care ființarea umană care sîntem noi înşine va pune întrebarea despre aceasta.
Operatorul ontologic pe care noi l-am ales pentru a structura gîndirea metafizică, de la începuturile ei şi pînă în prezent, este ADEVĂRUL.
Pentru aceasta, vom urmări firul roşu al cercetărilor greceşti privind noțiunea de filosofie de la Thales la Aristotel, pentru a încheia, mai apoi, cu neoplatonicii.
Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană încă din cele mai vechi timpuri. Ea a fost dezbătută variat încă din vremea aşa-ziselor culturi primitive şi pînă în contemporaneitate. Din China antică pînă în India, din Sumer şi pînă în Grecia noțiunea de adevăr se confundă cu însăşi existența şi dezvoltarea gîndirii umane. Această constatare este de necontestat şi prin chiar exprimarea ei implică cercetarea noțiunii de adevăr.
Dar ce conținut are această noțiune pe care o numim adevăr şi care apare peste tot, în vorbăria cotidiană, în discursul ştiințific, în drept, în filozofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra unei noțiuni cu care toată lumea a fost de acord şi a resimțit-o ca universală acum şi dintotdeauna? Problema, însă, capătă o altă nuanță. Una este să recunoşti valabilitatea unui adevăr şi alta este a şti ce este adevărul.
La o primă vedere, în perspectiva mentalității contemporane, întrebarea primă care se pune este următoarea: este sau nu valabil un lucru?
O dată pusă această întrebare ne ancorăm deja în mentalitatea ştiințifică.
A doua problemă care se pune are în vedere o altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? şi face referire la interogația de tip filosofic.
Cele două întrebări s-au disjuns şi problematica lui ce este adevărul a fost preluată de metafizică.

*

În capitolul Introducere în metafizică din lucrarea Gîndirea şi mişcarea apărută în 1934, Bergson crede că prin sistemul rigid al conceptelor filosofice nu poate fi sesizată realitatea aflată într-o continuă mişcare. Realitatea, după el, nu poate fi sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind nevoită să-şi reconstruiască mereu conceptele, în funcție de circumstanțe. Numai aşa va fi posibilă o filosofie capabilă să rezolve, dincolo de disputele şcolilor, problemele realității. La fel, şi adevărul pe care încearcă să-l determine filosofia, mai precis definiția filosofiei, are sensuri polivalente.
David Armeanul prezintă şase definiții ale filosofiei greceşti, iar E. Zeller în Philosophie der Griechen, se plînge de multitudinea de sensuri pe care le are noțiunea de filosofie la elini.
Heidegger, într-o conferință ținută la Cerisy-la-Salle, în august 1955 – Was ist das – die Philosophie? – afirmă vastitatea acestei teme şi posibilitatea ei de tratare diferită. Prin urmare, indiferent de abordarea pe care am alege-o, ea se va dovedi subiectivă.
În antichitate, cei ce se îndeletniceau cu filosofia erau numiți înțelepți – sophoi. Sub acest nume au fost recunoscuți un Homer, Ulise, Lycurg, Nestor, dar şi Solon, sau Pitacos din Lesbos. Ei se ocupau cu contemplația, fiind denumiți studioşi, şi considerau valorile lumeşti drept nimic.
Legenda, preluată de Diogenes Laertios în Despre viețile şi doctrinele filosofilor1, spune că cel dintîi care a folosit noțiunea de filosofie şi s-a numit filosof a fost Pythagora şi că cei dinaintea lui erau înțelepți, oameni desăvîrşiți, aidoma zeilor. Pythagora spune că el nu poate fi sophos, înțelept, ci doar iubitor de înțelepciune – filosof – numai zeul fiind înțelept.
Aproximativ în acelaşi timp cu Pythagora, adică tot în sec. VI-V î.e.n., Heraclit rostea: „Oamenii care iubesc înțelepciunea trebuie, cu adevărat, să fie la curent cu o mulțime de lucruri”2. De remarcat faptul că aici, nu apare, totuşi, cuvîntul filosofie ci numai cel de iubitor de înțelepciune. Eduard Zeller ne atrage atenția că, în textul grecesc, unde cuvintele apar separate, sensul expresiei este de bărbat iubitor de sophon.
Heidegger, în Was ist das – die Philosophie?, arată că traducerile care au apelat la termenul de philosophia nu sunt exacte.
Anton Dumitriu sublinia faptul că însuşi Heidegger căzuse în eroare atunci cînd afirma, în lucrarea mai sus citată, că filosofia este formată, ca şi alte cuvinte care au rădăcina în substantivul philon, din combinația lui philein cu sophon de unde se obține philosophia. Sensul prim al verbului philein este acela de a iubi cu prietenie pe cineva. Pornind de aici, nu a fost greu a se echivala sensul lui philosophia cu iubitor de înțelepciune, iubire de înțelepciune. După Anton Dumitriu, Heraclit nu a avut în vedere acest sens întrucît ar fi utilizat vocabula sophia sau sophos, care apare încă la Homer. El arată că sensul originar al expresiei philon to sophon este acela de: „cel care urmăreşte ceea ce este înțelept”3.
Aşadar, filosofia nu este văzută de către antici ca o pură speculație, dar nici ca un sistem închegat de concepte. Acest lucru îl spune atît Pythagora cît şi Heraclit sau Platon.
În dialogul platonician Protagoras, Socrate spune: „Dragostea de înțelepciune este mai veche şi mai răspîndită în Creta şi în Lacedemonia decît în oricare parte a Greciei şi acolo există cei mai mulți sophistai. Dar aceste popoare îşi ascund superioritatea şi o neagă pentru a nu lăsa să se vadă că ei sunt dintre greci cei mai cunoscători ai sophiei4”. Mai departe, referindu-se la oracolul de la Delphi, Socrate afirmă: „Pentru ce spun aceste lucruri? Pentru că acesta era în vechime caracterul filosofiei: o conciziune laconică”5.
Filosofia era în vechime o conciziune laconică. Aşadar, nu era nici iubire de cunoaştere, nici de înțelepciune. Sophos-ul era un laconic, adică vorbea în aforisme. Acest fapt ne duce cu gîndul la semnificația vocabulei sophos. Să urmărim acest termen, sophos, după construcția lui etimologică:

SAP – a avea gust, a avea savoare6
Saphes – clar, manifest
Sapha – în mod clar
Sophos – înțelept
Sophia – înțelepciune.

Toate aceste sensuri7 au ca liant intim al lor ideea de claritate, de înțelepciune, de înțelept, de lumină.
Aristotel, vorbind despre intelectul activ, spune că este oion to phos, adică asemenea luminii. Sophos şi sophia au, deci, o legătură intimă cu lumina.
David Armeanul, atunci cînd îşi pune problema etimologiei cuvîntului sophos, scrie: „Mai mult încă, şi numele de înțelepciune ar trebui, de fapt, să fie derivat de la lucrurile divine,
deoarece se spune înțelepciune pentru cea care este păstrătoare, adică păstrătoare a luminii. Căci cele divine, fiind imateriale şi incapabile de contrarii, păstrează lumina ce le este proprie, în timp ce lucrurile materiale, în speță cele ce sînt capabile de contrarii, nu păstrează lumina ce le este proprie, ci o întunecă prin contrarii.”8.
Heidegger, în aceeaşi Was ist das – die Philosophie? (p. 24), analizînd fragmentul lui Heraclit citat mai înainte şi care se referă la expresia philon to sophon, arată că verbul philein are aici sensul de a se apropia, a se armoniza cu sophon: „Această harmonia este ceea ce caracterizează verbul philein, aşa cum îl gîndeşte Heraclit, ceea ce este a iubi”. Avînd în vedere acest sens al verbului philein, adică cel de apropiere, expresia citată ar putea fi tradusă drept apropiere de lumină.
Anton Dumitriu, în excepționala sa Aletheia, analizînd relația în discuție arată că lumina era legată de conceptul de înțelepciune, iar legendele spun că zeița înțelepciunii era Athena, cea născută complet înarmată – din capul lui Zeus.
În dialogul Kratylos, Platon dă în întregime interpretarea etimologică a numelui obişnuit al acestei zeițe. Să precizăm mai întîi că pallas, ca nume comun, se trage de la cuvîntul pallax, care înseamnă un tînăr sau o tînără fată. Pallas Athena vrea să însemne astfel, într-un sens imediat, fecioara Athena. Socrate crede, însă, că acest nume vine de la „dansul în arme”: „Căci faptul – spune el – de a se înălța singur sau de a sălta ceva, fie în sus de la pămînt, fie apucînd cu mîinile – acțiuni care se exprimă prin verbele pallein şi palleisthai – înseamnă de fapt a face pe cineva să danseze şi a dansa”9. De aici, s-ar trage numele Pallas. Pentru celălalt nume, Athena, Socrate apelează la autoritatea celor vechi, după care s-au luat şi
cunoscătorii lui Homer contemporani cu marele athenian, care spun că „ar fi redat prin Athena însuşi cugetul şi gîndirea”. „Ba chiar mai mult – adaugă Socrate – cel care i-a dat numele pare să se fi gîndit că acesta înseamnă gîndire a divinității, ca şi cum ar fi spus că ea este cuget divin,
folosindu-se de a potrivit unui dialect străin în loc de e, şi eliminînd pe i şi pe s. Sau poate nici aşa, ci pur şi simplu pentru că ea ar gîndi cele divine altfel decît ceilalți, de aceea a numit-o Theonoe (inteligența divină). De asemenea, nimic nu ne împiedică să spunem că el a vrut să o numească pe zeița aceasta Ethonoe, ca fiind vorba de inteligență în ce priveşte datina. S-a ajuns apoi, schimbînd cîte ceva, pentru înfrumusețare, la numele de Athena.”10
„Să strîngem şi să privim mai de aproape ideile acestea. Athena este zeița-fecioară, adică pură: ea reprezintă gîndirea divină şi este născută înarmată pentru că gîndirea pură este o luptă continuă. Sophia, fiind reprezentată de Pallas Athena, are, prin urmare, toate atributele zeiței.” Mai mult, sărbătorile închinate zeiței, după cronica din Paros fondate de regele Erichtonius, erau aşa-numitele sărbători ale luminii, în care se depuneau torțe aprinse pe altarul lui Prometheu, cel care dăduse oamenilor focul, adică oiesis, lumină şi rațiune.
S-a arătat cum, treptat, termenul de sophia, evoluează spre philosophia. Pentru a răspunde însă mai clar acestor probleme, să încercăm să punem în lumină chiar definițiile date metafizicii de către filosofii greci.
David Armeanul este de părere că cei ce au o pasiune pentru cunoaşterea celor ce sînt, adică pentru filosofie, lasă de o parte toate grijile vieții. El socoteşte că în materia filosofiei există patru puncte esențiale: dacă este, ce este, de ce fel este, pentru ce este. De aceea, cu toate obiecțiile aduse filosofiei asupra caracterului ei de ştiință, el spune că aceasta nu se ocupă cu particularul, ci cu universalul, cu ceea ce este identic, subliniind teza lui Aristotel că nu există decît ştiința universalului. Pentru a ilustra aceste aserțiuni, David dă şase definiții ale filosofiei. Acestea sînt:
1. Philosophia esti gnosis thon onton he onta esti – filosofia este cunoaşterea celor ce sînt ca fiind ceea ce sunt.
2. Gnosis theion et kai antropinon pragmaton – cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti.
3. Melete thanathou – practicarea morții.
4. Omoiosis theou kata to dynaton anthropou – asemănarea cu divinitatea pe cît îi stă omului în putință.
5. Techne technon kai episteme epistemon – arta artelor şi ştiința ştiințelor.
6. Philia sophias – dragoste de înțelepciune.
Ar mai fi de amintit aici încă două definiții cu care David nu este de acord: filosofia este medicina sufletelor, iar medicina este filosofia trupurilor, pe care o consideră sofistică şi filosofia este educație desăvîrşită, dată de Platon în Phaidon, dar care este cuprinsă, după el, în filosofia este artă a artelor şi ştiință a ştiințelor. Tot el spune că numărul de şase definiții ar fi necesar limitat deoarece filosofia are un obiect şi un scop, ambele fiind duble11. „Obiectul imediat este constituit din cele ce sînt în general, iar cel îndepărtat din cele ce sînt în mod determinat. Scopul imediat este moartea pasiunilor iar cel îndepărtat a deveni pe cît posibil asemenea divinității.
Se cer deci două definiții. Dar obiectul şi scopul fiind fiecare dublu, urmează încă patru definiții, două plecînd de la obiect şi două de la scop. Numărul definițiilor, ar fi astfel necesar corespunzător celor şase citate.”
Ceea ce este interesant de arătat este faptul că David omite dintre definițiile filosofiei date de filosofii greci pe cele date de Platon şi Aristotel.
Platon, în Charmides12, afirmă că filosofia este gnoti seauton, adică cunoaşte-te pe tine însuți, în timp ce Aristotel, în Metafizica13, arată că: filosofia este theoria thes aletheias – teoria adevărului. Vom mai aminti aici, pentru o mai completă informare, o altă definiție aristoteliciană, şi anume cea după care filosofia este episteme thon proton arhon kai aition theoretike – ştiința teoretică a primelor principii şi cauze14.
Urmînd aceeaşi linie, vom spune că Platon împarte, pentru o mai nuanțată privire asupra lucrurilor, domeniul cunoaşterii după cum urmează: ştiințe practice, poetice şi teoretice. Aceste denumiri provin de la verbele prattein, poiein şi theorein.
Aristotel va prelua această idee şi va împărți ştiințele filosofiei în trei grupe distincte:
1. Theoretică – metafizica, matematica, fizica
2. Practică – etica, ştiințele economice, politica.
3. Poietică – muzica, poezia, arhitectura15.
Pentru a-şi argumenta această clasificare el subliniază că: „I se recunoaşte celui ce se întemeiază pe experiență o doză mai mare de ştiință decît celui ce se întemeiază pe senzații, oricare ar fi ele; tehnicianului una mai mare decît omului de experiență; conducătorului de lucrări, mai multă ştiință decît lucrătorului manual; şi, în genere, ştiințelor teoretice mai multă decît artelor practice”16. El spune că, printre toate aceste ştiințe, există una care este ştiința supremă şi se ocupă cu primele cauze şi principii.
Constatăm că, încă de la Aristotel, filosofia şi-a pierdut obiectul, unitatea, transformîndu-se oarecum în diviziunile ei şi existînd în diviziunile ei independente. „Deci filosofia are atîtea părți cîte substanțe sînt, aşa că, în chip necesar, există o primă substanță din care derivă cea care vine după ea, căci Unul şi Ființa cuprind, prin firea lor, genuri şi vor exista prin urmare atîtea ramuri ale ştiinței, cîte sînt şi genurile Ființei şi Unului”17. Idealul grecesc de filosofie luase sfîrşit.
Idealul de filozofie grecească a fost posibil datorită filiațiunii filosofilor greci, sistemului de discipolat.
Pentru a demonstra că toți filosofi greci au un singur „arbore genealogic” Diogenes reproduce două scrisori, una a lui Thales către Pherekydes şi o alta a lui Pherekydes către Thales. Din acestea se deduce strînsa legătură între cei doi sophoi, Pherekydes lăsînd la latitudinea lui Thales lucrarea sa, pe care acesta din urmă ar fi urmat să o publice dacă o va socoti bună18.
Dacă mai adăugăm că cei doi „începători” ai filosofiei erau socotiți printre cei şapte înțelepți – sophoi, urmează că originea filosofiei greceşti este unică, şi că îşi are aceeaşi sursă şi îşi păstrează acelaşi scop.

Note
1 Diogenes Laertios, Op. cit., I, 12.
2 Diels – Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, fr. 35.
3 A. Dumitriu, Aletheia, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984.
4 Platon, Op. cit., 342,b., Opere, Bucuresti, vol. I-VI, 1974-1989.
5 Platon, Op. cit., 342,b., Opere, Bucuresti, vol. I-VI, 1974-1989.
6 Apud, Anton Dumitriu, Eseuri, Aletheia, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1986, p. 356.
7 Vidi, A. Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Hachette, Paris, 2000.Tabelul de rădăcini.
8 David Armeanul, Introducere în filozofie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
9 Platon, Kratylos, Opere, Bucureşti, vol. I-VI, 1974-1989.
10 Platon, Kratylos, Opere, Bucureşti, vol. I-VI, 1874-1989.
11 David Armeanul, Introducere în filozofie,. Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
12 Platon, Op. cit., Opere, Bucureşti, vol. I-VI, 1974-1989.
13 Aristotel, Metafizica, II, 2 ,993 a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.
14 Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982, b.
15 Aristotel, Metafizica, VI, 1, 1026 a şi urm.
16 Aristotel, Metafizica, I, A, 1, 981 b.
17 Aristotel, Op. cit. IV R, 2, 1004 a.
18 Diogenes Laertios, Op. cit., I, 43; I I, 122, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.