Prima problemă a filosofiei este aceea de a pune întrebarea. Este şi motivul pentru care Blaga spunea că filosofia este o ştiință pentru copii. Dar pentru a pune întrebarea avem nevoie de un alt element: mirarea, pe care grecii o denumeau prin termenul thaumazein.
În Metafizica, Aristotel afirmă: „Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri, cînd au început să filosofeze, au fost mînați de mirare (thaumazein)”1. Cînd începe să filosofeze, omul se află cuprins de mirare în fața miracolului existenței, începînd să se întrebe şi să-şi dea răspunsuri. Thaumazein, ca verb, are sensul de a te mira, de a privi cu uimire, dar şi sensul de lucru ieşit din comun, de miracol.
În Antigona, Sofocle zicea: Polla ta deina kouden antropon deinoteron pelei – există multe lucruri minunate, dar nici unul nu-i mai minunat decît omul.
Atunci cînd Platon şi Aristotel vorbesc despre începuturi, bunăoară începuturile filosofiei, folosesc termenul de arhe. Thales, considerat a fi primul filosof grec, credea că arheul tuturor lucrurilor este apa. La fel, pentru Anaximandru arheul tuturor lucrurilor era ne-definitul sau Indeterminatul, apeiron, și care, ca substanță, era începutul şi sfîrşitul tuturor lucrurilor, care se năşteau şi piereau din şi în el, în funcție de timp. Anaximenes, ne îndeamnă să credem că arheul este unul şi infinit, însă determinat prin aer (pneuma).
Termenul de arhe, impus gîndirii greceşti de milesieni – deşi vom vedea că este mult mai vechi – se constituie într-unul dintre cele mai importante descoperiri ale întregii filosofii, care „începe prin a descoperi începutul”.
Cel ce va aduce la claritate aceste idei va fi Aristotel, care în Metafizica2 declară că a găsit şase sensuri ale conceptului de arhe:
1. „Principiul – arhe – se numeşte mai întîi punctul de la care un lucru începe mişcarea. Aşa, de pildă, la o lungime sau la un drum, locul unde, la un capăt, se găseşte un punct de plecare din partea aceasta, iar la capătul opus se găseşte celălalt punct de plecare.
2. Se numeşte principiu acel ceva de la care pornind un lucru este săvîrşit cît mai potrivit scopului său, cum este de exemplu la învățătură, unde uneori nu se începe cu primele elemente şi cu ceea ce ar veni la începutul materiei respective, ci de acolo de unde învățătura se poate căpăta cît mai lesne cu putință.
3. În al treilea rînd se numeşte principiu acea primă parte inerentă din care ia naştere un lucru, cum este carena la corabie şi temelia la casă. La viețuitoare, unii (Empedocle şi Democrit) atribuie acest rol inimii, alții (Alcmeon din Crotona şi Platon) creierului, iar alții altui organ.
4. În al patrulea sens, se numeşte principiu – arhe – şi ceea ce, fără să fie o parte integrantă din lucrul în chestiune, joacă primul rol la naşterea lui şi, totodată, acel ceva de la care, potrivit firii lucrului, a început mai întîi mişcarea şi schimbarea, cum este cazul de pildă cu copilul ce ia naştere din tatăl şi mama sa, sau cu cearta ce se stîrneşte dintr-o insultă.
5. Principiu se numeşte acela potrivit intenției căruia se produce o mişcare sau o schimbare. Rolul de principiu în acest sens îl joacă autoritățile dintr-un stat: domniile, regalitatea şi tiraniile, iar pe de altă parte artele, iar printre acestea mai ales acelea care au un rol conducător față de celelalte.
6. În sfîrşit, în al şaselea sens, se numeşte principiu al unui lucru, acel ceva care ne dă, în primul rînd, putința cunoaşterii acelui lucru, cum este cazul cu premisele demonstrațiilor.”
La Homer, Iliada3, descoperim aserțiunea neikeos arhe, cu sensul de originea conflictului, expresie care apare şi la Pindar, Olympicele, 7, 20. Termenul mai apare la Tucidide, Isokrate, Eschines, Platon, ca să numim aici doar cîțiva.
Despre termenul de arhe4 ştim că ar avea următoarele sensuri:
început, origine.
punct de plecare, capăt, extremitate.
comandă, autoritate, putere.
Rădăcina este arch5 (a fi primul, a comanda, a începe), de unde compusele:
archo – a fi primul.
archos – şef, conducător.
arche – început, comandă.
archeion – reşedință a principalilor magistrați.
archicos – ceea ce priveşte autoritatea
şi enumerarea ar putea continua.
Arhe sau arche, pe lîngă sensul lui de început, mai are, după cum uşor se remarcă, sensul de putere. El – arheul – dă începutul lucrurilor şi le domină prin puterea lui.
Aristotel numeşte principiile ca fiind ceva ce nu este demonstrabil. În Analiticile secunde6, el susține că: „Dintre principiile utilizate în ştiințele demonstrative unele sunt proprii fiecărei ştiințe, iar altele sunt comune, dar comune numai în sensul de analoage, fiind utilizate întrucît cad în genul ce constituie domeniul ştiinței respective”. Concluzia necesară este că nu există ştiință sau orice alt tip de cunoaştere fără principii prime.
Survine, logic, următoarea întrebare: care este principiul cunoaşterii? Răspunsul ne va veni tot de la Aristotel. În De anima7, el denumeşte facultatea care face posibilă cunoaşterea nous, adică intelect – „numesc intelect facultatea prin care sufletul gîndeşte şi concepe”.
A apărut, acum, un nou termen al ecuației: sufletul (psyché).
Aristotel defineşte psyché astfel: „Sufletul este entelecheia primă a unui corp natural care posedă viața ca potență – psyché estin entelecheia he prote somatos phisikou dynamei zohen echontos”. Deducem de aici, două aspecte fundamentale ale gîndirii lui Aristotel: cel de act şi cel de potență. Explicația acestora o găsim tot la Stagirit şi este dedusă din cuvîntul entelecheia. El ne arată că cuvîntul mai sus amintit are în compoziție pe En care înseamnă în, pe tel care vine de la telos şi înseamnă scop şi echein care înseamnă a avea. Aşadar, trecerea de la posibilitate la act, are un scop. „…Opera unui sculptor este scopul iar actul este opera… act derivă de la cuvîntul opera şi năzuieşte să însemne acelaşi lucru ca săvîrşire”8. Astfel, entelecheia este act fără devenire, opusă termenilor de hyle, materie, dynamis, putere de a acționa, sau energeia, energie acționîndă. Entelecheia, este, prin urmare, energie cu scop, realizată.
Ceea ce am încercat să demonstrăm pînă acum devine din ce în ce mai limpede. Atîta timp cît nous-ul este principiul cunoaşterii, el este arhé, deci exprimă, aşa cum încercam să sugerăm, putere. Nous-ul este în concepția filosofică grecească o forță ce ține de psyche, adică de suflet, putere pe care noi o vom traduce prin intelect.
Sensul lui nous ca arhe vine încă de la Homer, din Iliada şi Odyssea, unde găsim termenii de nous, noein, sau chiar expresia noon noein, care înseamnă a gîndi gîndul, gîndirea9.
Aristotel numeşte acest nous pur – în sensul de necompus – primul motor10. El deosebeşte în interiorul acestui intelect două puteri: una pe care o numeşte nous apathetikos, intelectul activ sau poietic, şi alta pe care o numeşte nous pathetikos, intelectul pasiv. În De anima, Stagiritul spune: „De aceea, pe de o parte există intelectul pasiv, capabil să devină toate lucrurile, pe de altă parte, intelectul activ capabil de a le produce pe toate, asemănător unei stări ca lumina; căci, într-un anumit fel, lumina face şi ea să treacă culorile din potență în act… Acest intelect este separat, fără amestec şi neafectabil, fiind act prin esență…Dar numai cînd a fost separat este ceea ce este el propriu, şi numai atunci este nemuritor şi etern.” 11
În schimb, intelectul pasiv – nous pathetikos – este legat de existența biologică, fizică, a individului. Aristotel, în De anima12, îl descrie ca fiind afectat de impresiile primite care, la rîndul lor, formează memoria. Astfel, din amintirile aceluiaşi obiect se naşte experiența. În acest fel se formează ideile abstracte, care îşi au sălaşul în intelectul pasiv. La rîndul lor, ideile abstracte, sunt extrase din experiență şi printr-un procedeu inductiv devin elemente ale demonstrației şi ştiinței. Presupunînd prin natura ei principii sau forme universale, ştiința nu se poate constitui, adică nu poate ajunge la inteligibilitate decît prin intermediul intelectului activ, care procură intelectului pasiv aceste forme. Aşadar, intelectul pasiv nu poate gîndi decît formele materiale, pe cînd cel activ gîndeşte formele general-universale. Aceasta este ideea pe care s-a construit şi dezvoltat întreaga ştiință şi filozofie occidentală.

*

În Introducere în filozofie13, David Armeanul ne aminteşte că primul care a afirmat că înțelepciunea ar fi cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt, adică existența, a fost Pythagora. Iar dacă sophia – înțelepciunea – este cunoaşterea ființei, atunci philo-sophia nu este altceva decît năzuința de a înțelege ființa.
Să încercăm însă să dezbatem, succint, compoziția termenului philosophia. Heidegger, în Was ist das – die Philosophie?, p. 24-25, derivă cuvîntul philia din verbul philein, care înseamnă a iubi. El raportează acest termen la gîndirea lui Heraclit, unde apare pentru prima oară expresia philein to sophon. Dar, din fragmentele rămase de la Heraclit rezultă că logos-ul vorbeşte. Heidegger spune că a vorbi cum vorbeşte logos-ul înseamnă homologein – armonie. Astfel, spune acelaşi filosof, aner philosophos – bărbatul filosof – este acela care iubeşte pe sophon. Ducînd mai departe demonstrația, filosoful german face apel la un alt citat din Heraclit care afirmă că Unul este Tot (Hen Panta)14.
„Tot” apare în interpretarea lui Heidegger ca fiind Panta ta onta, ansamblul celor ce există, iar Hen – ceea ce uneşte. Aşadar, philein to
sophon este o omologie, adică o armonie. Pentru Heidegger sophon este existîndul reunit în ființă, ceea ce înseamnă că philein nu mai are doar un acord originar cu sophon, ci este o cercetare asiduă spre sophon. Acest fapt ar însemna: Philein to sophon: „este o tensiune cercetătoare a sophos-ului”, şi aceasta este filosofia – o tensiune cercetătoare a celor ce există în ființă.
Ca să putem înțelege mai bine cum priveau grecii noțiunea de intelect şi inteligibil şi cum de aici se vor dezvolta termenii de Philein şi Sophos vom introduce în ecuație un alt termen, anume pe acela de theoria.
Substantivul theoria se trage de la verbul theoreo care înseamnă a vedea, a observa, a contempla. Rădăcina acestor cuvinte este TheF, de unde derivă the. Vom reproduce aici, după cunoscutul dicționar Bailly, o primă grupă de cuvinte care se formează cu această rădăcină15:
the – a privi, a contempla.
thea – acțiunea de a privi.
theaomai – a contempla.
theama – spectacol.
theatos – vizibil.
theatron – teatru.
theoros – spectator.
theoreo – contemplu.
Cu aceeaşi rădăcină se formează thauma şi thaumasia, adică miracol şi mirare, dar şi, foarte probabil, theos şi theoros, adică divinitate şi mesagerul zeilor.
În compoziția cuvîntului theoria intră rădăcinile thea şi For, aceasta din urmă avînd sensul de: a avea grijă de, a observa, a primi. Litera F (digamma) este o literă dispărută (în locul ei apărînd spiritul aspru), care se citea aidoma latinescului v. De la această rădăcină16 se formează cuvintele:
horomai – veghez.
horado – văd.
horasis – simțul văzului.
horama – spectacol.
horates – spectator.
Observăm, pe de altă parte, că rădăcina thea are acelaşi sens de contemplație şi spectacol. David Armeanul rezuma astfel concepția grecilor despre theoria: „Filosofia, în schimb, se ocupă de toate cele ce sînt, întrucît are în vedere şi lucrurile divine; doar ei i se spune în mod legitim theoretică. Căci theorie se spune de la «contemplarea lucrurilor divine»”17.
Cele divine erau pentru Platon ideile, arhetipurile, principiile celor ce sînt ca fiind ceea ce sînt. Inteligența platonică contempa ideile. „Ideile se văd” spunea undeva Platon. „Nous-ul este ochiul prin care sufletul vede eidos-ul, spune Aristotel”(A. Dumitriu). Bailly18 arată că aceşti termeni – eidos, idea – sunt formați cu rădăcina Vid, înțelesul ei fiind de a vedea:
vid – a vedea.
eido – văd.
eidos – formă, esență.
eidolon – imagine.
eidesis – ştiință.
eidemon – savant.
eideticos – care primeşte cunoştința.
idéa – formă, aparență, idee.
Idéa şi Eidos, care începeau altădată cu radicalul Vid, se citeau videa şi vidos şi erau puse în legătură cu a vedea. Ele se trag din sanscritul vidya, care înseamnă ştiință, vedere (A. Dumitriu).
Prin urmare, esențele sau ideile se vedeau. Ele erau „ca lumina” (Aristotel). Cel care vedea trebuia să îndeplinească principiul adecvării la lucrul cunoscut.
Pasul următor necesită lămurirea unui alt termen, şi anume cel de contemplare. În limba latină, spune Anton Dumitriu, vocabula theorein a fost tradusă prin contemplatio, a contempla, a fi absorbit în privirea a ceva. Latinii au observat că verbul contemplatio este format din prepoziția cum şi templum, şi ar avea sensul de a fi în templu.
În Somnium Scipionis, Cicero ne spune că Scipio Emilianus, aflat în vizită la regele Massinissa, are un vis în care îi apar bunicul său Scipio Africanul şi tatăl său Paulus Aemilius. Întrebîndu-l pe acesta din urmă ce ar putea face să nu ajungă şi el în lumea morților, despre care Scipio Africanul îi spusese că era adevărata viață, acesta – Paulus Aemilius – îi spune: „Nisi Deus is, cuius hoc templum est omne quod conspicis, istis te corporis custodiis liberaverit – Nu… dacă Zeul al cărui templu este tot ceea ce vezi nu te eliberează din închisoarea trupului”19.
Inițial templum, ne arată Anton Dumitriu în Aletheia, „a însemnat cerul, în înțelesul concret şi figurat, …, apoi un pătrat trasat pe cer, consacrat şi desemnat special pentru uzul augurilor care contemplau zborul păsărilor înăuntru lui, pe urmă a desemnat locurile consacrate Divinității. Ennius l-a întrebuințat şi el în acest ultim sens, spunînd că întreg universul este templum, iar acesta a însemnat şi a privi – ca într-un templu – la o ceremonie…. Dar şi cerimonia ne duce la acelaşi rezultat: magnum Jovis …contemplari, prin care s-a tradus theorein acest cuvînt poate fi privit ca fiind compus din cerus, care însemna zeu, şi sufixul monia, care se regăseşte şi în alte cuvinte”20.
Această succintă analiză a vocabulei contemplatio ne-a confirmat faptul că theoria era întru totul o contempare a celor divine, a ideilor sau eide-lor. Ea lega cunoscutul de necunoscut. Theoria lega cunoscutul de necunoscut. Ea este ştiința prin care intelectul poate să pătrundă în existent. Platon spunea, în Republica: „Nu pot să recunosc o altă ştiință care să facă sufletul să
privească în sus decît aceea care are ca obiect Ființa şi invizibilul”21.

Note
1 Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982 b., Ed. Academiei, Bucureşti, 1965.
2 Aristotel, Metafizica, V, D, I, 1031 a.
3 Homer, Iliada, XXII, v.16, Buc., 1979.
4 Apud, Anton Dumitriu, Op. cit., pag. 367 , și Bailly, Op.cit., Tabelul de rădăcini.
5 A. Bailly, Op.cit., Tabelul de rădăcini.
6 Aristotel, Analiticile secunde, I, 10, 76 a; II, 9, 93 b.
7 Aristotel, Op. cit., III, 4, 429 a.
8 Aristotel, Metafizica, IX, O, 8, 1050 a.
9 Homer, Iliada, IX, 104.
10 Aristotel, Fizica, VIII, 9, 265 b.
11 Aristotel, Op. cit., III, 5, 430 a.
12 Cf. Aristotel, De anima, cartea a II-a şi a III-a.
13 Cf. David Armeanul, Op. cit., cap, XV, p. 59, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
14 Diels-Kranz, Op. cit., fr. 50.
15 Apud, Anton Dumitriu, Op. cit, p. 382, și A. Bailly, Op. cit. Tabelul de rădăcini.
16 Apud, Anton Dumitriu, Op. cit, p. 383, și A. Bailly, Op. cit. Tabelul de rădăcini
17 David Armeanul, Op. cit. p. 99. Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
18 A. Bailly, Op. cit., Tabelul de rădăcini.
19 Apud., A. Dumitriu, Aletheia, Eminescu, Bucureşti, 1984.
20 A. Dumitriu, Op. cit., p. 159, Buc., 1984.
21 Platon, Republica, cartea a VII-a, 529 b. Opere, Buc.,vol. I-VI, 1974-1989.