Premiul III la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” 2016, secțiunea Proză scurtă

 

„…se simțea moştenitorul unei culturi aşezată illo tempore ca o punte între două lumi. Un cap de pod era Byzantionul, care trăia în sclavia mitului şi a phantaziei greceşti, făcând din Kyrie eleison imnul omului sedus de tot ce își are originea dincolo de certitudini. Celălalt, lumea vest-europeană, care nu s-a eliberat niciodată definitiv de demonii magiei, întrebându-se și astăzi de ce măsurarea cu rigla şi compasul dă mereu un rest transcendent. E ca și când, între Michelangelo şi iconarul fără nume de la mănăstirea Prodromos, ar sta mândru un Meşter Manole, arătând că între o poezie a pietrei şi o poezie a mierii, între Apus şi Orient – dihotomia îi aparține lui Papini –, există un loc al convergențelor, un tărâm de o seducătoare”…
…Seducătoare, ce spun, răvăşitoare era pentru mine Isabel. Ființa de aer pentru care făceam înjositoare eforturi să nimeresc ca din întâmplare, la cursuri, alături de ea. Și ce fericit eram când puteam să-i respir parfumul, să-i ating aripile, să-i aud gândurile. Blondă, cu ochi de un albastru ireal, ca de Voroneț, Isabel era mirajul care îi transformase pe toți băieții din an în umbrele frumoasei fără corp. Cu privirea cufundată în vreo carte, când nu scruta un univers paralel, Isabel ne intimida cu obsesia ei maladivă pentru basme şi mituri, o referință arhaică nelipsind din niciun eseu al ei. Pierdusem deja şirul prelegerii când profesorul L., o somitate în istoria literaturii române moderne, se ridică de la catedră şi porni să-şi facă obişnuitul rond de final printre studenți. În ciuda defectului său de vorbire, studenții se înghesuiau întotdeauna la cursurile lui, visând să-şi vadă numele în noua serie a revistei Lucifer, pe care profesorul o păstorea de câțiva ani buni.
„…În căutarea unei înțelegeri profunde a satului românesc, prozatorul nostru a ajuns să fie, cum singur o spune, un „faur aburit”. Puțini dintre contemporanii lui l-au văzut și înțeles dincolo de aptitudinea nativă pe hermeneutul care îşi ştergea sudoarea şi cobora în abatajele miturilor, cutumelor şi a tot ce alcătuieşte spiritul acestui pământ. Pentru asta a citit el temeinic toată colecția revistei Şezătoarea a prietenului său Artur Gorovei. Pentru asta a învățat limba ebraică și a studiat Kabbala cu ebraicistul ieșean Moshe Duff, reînnodând în Creanga de aur tradiția pythagoreică de pe tărâmul lui Zamolxis”.
Am ciulit urechile, „Ceahlăul literaturii române” mi-a părut şi mie un autor mult mai profund decât l-a citit Călinescu… „Să luăm ca exemplu pasiunea lui pentru şah, pentru acest «joc al regilor şi rege al jocurilor» – cum o spune prozatorul nostru într-o nuvelă plină de «socoteli filosoficeşti». Preocuparea lui pentru profunzimile filosofice ale acestui «misterios instrument» venea tocmai din încercarea de a înțelege o tradiție autohtonă legată de mistica numărului. Iată de ce prozatorul a cerut în repetate rânduri ca ‘lângă ştiința pe care o respectăm, lângă arta pe care o iubim, trebuie să adăugăm şi acest misterios joc născut din geometrie şi din numere, gimnastică pură, intelectuală, nobleță nevinovată, vis frumos al euforiei’1”.
Cu gesturi calculate, profesorul şi-a deschis faimosul ceas de buzunar, semn că rumoarea de dincolo de uşa amfiteatrului l-a readus în timp. Un timp măsurat de ceasul Paul Buhré din argint cu intarsii de aur, cu care profesorul se fălea și despre care circula legenda că îl câştigase într-o noapte la poker. Tuşind ca să îşi dreagă glasul, profesorul îşi făcu obişnuita atenționare de final: „Pentru ora de seminar, pregătiți, vă rog, un scurt eseu despre…, să zicem, jocul de şah în contextul oferit de nuvela Soarele în baltă sau Aventurile şahului (1944). Şi nu uitați, cel mai bun text va fi publicat în revistă… Remuneraaa-aaat!” Din amfiteatru s-a auzit un orăcăit general de satisfacție. Am privit în dreapta mea, la timp ca să o văd pe Isabel ridicându-se cu privirea plină de respect pentru acelaşi punct de nicăieri. În stânga, un rând mai în față, Minodora, şefa de an, îşi închidea caietul cu un aer mulțumit. Ştia că toți băieții din an vor apela la notițele ei contra un preludiu cu şaormă la gazda ei din Titan. Cât despre eseu, nu îmi făceam griji. Găsisem prin anticariate câteva numere din colecția Revistei Române de Şah pe când mă interesa biografia unui bănățan de-al meu, Cornel Ionescu-Fischer din Oravița, asiduu contributor între iunie-septembrie 1947 la rubrica „Concursul nostru între deslegători”. De la inginerul Ionescu-Fischer a rămas un manuscris în limba germană, o monografie a fabricii din Ciclova Montană, devenită celebră pentru sticlele de bere imperială găsite în anii din urmă pe epava Titanicului. Unii vorbesc că există chiar o legătură de cauzalitate între renumita bere bănățeană şi acuitatea diminuată a marinarilor de pe pachebot.
Întâmplător sau nu, Ionescu-Fischer a fost francmason. Când însă afli că întreg colectivul de redacție al Revistei Române de Şah a trecut printre coloane, apropierea dintre şah şi masonerie începe să pară un amănunt demn de cercetat. Iată despre ce am să scriu!, i-am zis în gând Isabelei, despre faptul că directorul revistei de şah şi preşedintele Federației Române de Şah a fost chiar Marele Maestru al Francmasoneriei Române Unite, nimeni altul decât prozatorul nostru, Mihail Sadoveanu. Și mai puțini ştiu că, înainte de a fi mutată redacția de la Soroca la Iaşi, în aprilie 1927, Revista de Şah a fost considerată o publicație subversivă, fiecare număr trebuind să fie cenzurat la Garnizoana Regimentului de Graniță din Soroca. Mai târziu, la Iaşi, membrii fondatori ai Cercului de şah, care preluase revista, au fost toți urmăriți de chestură ca francmasoni şi posibili agitatori comuniști. Pe lângă Sadoveanu, Gheorghe Botez, Norbert Ostersetzer, Andrei Winkler, G. Solomon şi mulți alții, masonii moldoveni au păstrat o legătură ciudată, de-a dreptul mistică cu jocul de şah. „Sunt cruciadele după care tânjesc încă de pe vremea templierilor”, îmi explicase în vremea comunismului bunul domn Boariu, un legionar deghizat în şahistul unui azil de bătrâni. „Cât despre esoterismul jocului de şah, ia matale și citeşte De ludo scachorum şi De divina proportione ale franciscanului Luca Paciolo, un matematician din Rinascimento-ul italian, prieten cu Leonardo da Vinci! Ț…
— Domnule student, aşteaptă puțin!
Glasul profesorului m-a trezit la realitate tocmai când treceam pe lângă catedră, urmărind mireasma părului bălai. Legănându-mă de pe un picor pe altul, aşteptam într-o atitudine cât puteam mai neutră ca doi colegi tocilari să termine de cerut îndrumări despre tema de seminar. De altfel, legătura mea cu profesorul L. era un secret de Polichinelle. Colegii de grupă mă strigau Famulus, aluzie la omul de casă pus la munci inumane de stăpânul cu aere de titan. Cum ar fi: dactilografierea benevolă a unui manuscris de 800 de pagini sau corectarea la fel de bine remunerată a unui număr din revista Lucifer. În schimb, aveam voie să public periodic în revistă, sub pseudonim. Banii primiți, după un algoritm pe care nu l-am pătruns niciodată, îi risipeam cu Isabel prin anticariate, visând amândoi la Cartea (neapărat cu majusculă) cunoaşterii totale, „Buch mit sieben Siegeln” cum îi spusese Goethe în Faust.
— Domnule student, te-am oprit pentru că am pentru tine… – vai mie, nu! – …un post de asistent la cursul meu de la anul întâi. Țin să ştii că ai fost cel dintâi la care m-am gândit! Asta înseamnă 4 ore pe lună şi o remunerație jenant de simbolică. Ce zici?
Cu funcția vorbirii profund alterată, am dat ambiguu din cap.
— Ai timp să reflectezi până deseară, a adăugat profesorul, privindu-mă uşor contrariat peste ochelarii lui fumurii. La 18 trecute fix te aştept în biroul de la Casa Vernescu să-mi dai un răspuns!
Cu gura căscată și lăsând totul pe comunicarea nonverbală, am închis uşa amfiteatrului Bălcescu. Abia pe hol mi-am dat două palme muncitoreşti. Minodora a văzut scena şi s-a repezit ca o lamie asupra unui suflet damnat.
— Famulus, şi tu ai refuzat postul de asistent? I-am spus eu Bibicului că e mare scârțar. Dă mai mulți bani la Crucea de Piatră decât unui amărât de student. Şi, fie vorba între noi, prestațiile lui, mă înțelegi, nu iau nici măcar notă de trecere…. Am fugit oripilat. O căutam din priviri pe Isabel. Aveam nevoie de liniştea ei, liniştea uitării paradisiace. Când am văzut-o citind pe un pervaz, i-am împărtăşit în gând descoperirea mea. Că aici, pe axa lumii care trece prin sala Bălcescu, timpul curge cu o asemenea viteză încât transformă visele în realitate…
La ora 18 fără 5 aşteptam cu Isabel în holul restaurantului de la Casa Vernescu. Stăteam amândoi ținându-ne de mână pe canapeaua rotundă, tapițată cu catifea roşu carmin. Isabel citea o carte, iar eu priveam din când în când cu teamă în sus. Auzisem că pe această sofa se poate sări de la etaj. O făcuse „şahistul” Țepeneag, rupându-şi, e drept, piciorul într-un episod mitologizat ulterior de studenți. Tocmai remarcasem o metopă sub tavan cu numele lui Seneca, Pascal şi Shakespeare, halucinant amestec de autori care vorbea despre gustul eclectic al decoratorului, când profesorul intră val-vârtej şi îmi făcu un semn scurt din cap. L-am urmat sărind câte două trepte pe scara de marmură ce se răsucește înspre etaj. Profesorul a descuiat febril uşa stil Second Empire a biroului său şi s-a repezit la telefonul care suna în gol.
— Alo, da!… La celălalt capăt al firului un glas bărbătesc dădea indicații ce trebuiau notate urgent. Am scris. Da! Bine. Acum? Şi a zis cinci mii?! Tocmai îmi mutam nelămurirea de pe un picior pe altul, când profesorul s-a întors spre mine întrebând:
— Eşti cu maşina?
— Dacă maşină se poate numi un Oltcit…
— E bun! Trebuie să ajung urgent pe Strada Mântuleasa!
Am tresărit, strada magică a lui Eliade, strada pe care mă plimbam de mână cu Isabel ca printr-un spațiu privilegiat, căutând împreună indicii tainice pentru o călătorie până la fundamentele lumii. De-a lungul Căii Victoriei, profesorul mi-a expus pe larg avantajele pecuniare ale postului de asistent. Adică, o sumă care abia acoperea cazarea unui student la cămin. Evident, când am cotit pe Bulevardul Regina Elisabeta bătuserăm palma, iar pe Bulevardul Carol I
râdeam amândoi de viziunea mea încețoşată, care amesteca aria curriculară cu epitaful vieții de student. Pe Mântuleasa, am oprit în dreptul unui superb conac boieresc în stil neoromânesc, cu logie sculptată şi poartă impunătoare din fier forjat.
— Aprinde farurile de trei ori!
În timp ce aşteptam năpădit de întrebări, profesorul a găsit de cuviință să mă pună în temă cu scopul misterioasei noastre călătorii.
— Poate ştii deja, îmi completez veniturile cu partide mai mult sau mai puțin legale de şah, poker şi bridge. Aici, în limbaj argotic, avem un fraier care pune la bătaie 5.000 de dolari pentru o partidă de şah. Tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să taci şi să admiri un maestru în acțiune. Cave, ave, tace!
Poarta s-a deschis singură şi, într-un nor de fum, ne-am făcut intrarea într-o curte englezească cu havuz. O a doua poartă s-a deschis la fel de oportun, semn că cineva ne monitoriza de la butoane mișcările. Holul imens avea un tavan foarte înalt, lăsând să se vadă în toată splendoarea ei o scară de abanos în spirală care urca până la o pasarelă cu balustradă sculptată din acelaşi lemn scump. Legătura aeriană dintre cele două aripi ale etajului superior părea pentru vizitatori o încercare de echilibru şi curaj. Pavimentul în formă de şah al parterului accentua vertijul. Din orice ungher, opulența şi bunul gust îți tăiau respirația. Nu îmi puteam dezlipi privirea de la un şevalet á l’ancienne pe care zăcea într-o uitare studiată capodopera lui Joseph Heintz cel bătrân, Răpirea Persephonei. Dacă priveai mai atent în jur, observai că pictura aceasta dădea tema tuturor tablourilor şi sculpturilor de la parter. Tocmai mă întrebam ce nobilă viță a supraviețuit în acest muzeu infernului comunist, când uşa din stânga se deschise şi un om al grotelor îşi făcu apariția. Mergea de parcă avea două lubenițe sub braț. Tunsoarea scurtă lăsa să i se vadă numeroase cicatrici pe scalp, iar maieul prea strâmt evidenția nişte pectorali inumani, accentuați de un tatuaj care cobora de la umăr pe mâna stângă până la cot. De gâtul acestui Caliban, între un lanț gros de aur şi un cercel asortat, atârna o păpuşă Barby. Alcătuită dintr-un decolteu nenatural şi buze la fel de suspecte, dama ne măsură cu un rictus disprețuitor.
— O, dom’ profesor, ce onoare pă noi, spuse puşcăriaşul, bătându-l cu o palmă cât lopata lui Stalin pe umăr. Dezechilibrat până în habitus mentis, profesorul încercă să impună o urmă de protocol. Ne cunoaştem, cumva? Luându-l de după umeri ca pe un vechi camarad de barbut, namila îi şopti la ureche:
— Vreau o partidă să vadă gagica ce dăştept sînt. Fără muci şi băşini de profesor. Capisci?! Cu cealaltă mână, haidamacul scoase din buzunarul şortului un sul de bani legat cu elastic, zicând cu voce tare: Ce, banii mei nu e buni, dom’ profesor?
La vederea banilor, domul L. s-a mai înmuiat, ba chiar i-a zâmbit fufei care ventila aerul cu două cupe mărimea DD. În urma gazdelor, am urcat scara în spirală, care trozni sub paşii lui Goliat. Un capăt al pasarelei dădea în logia pe care o admirasem din stradă. Aici, două jilțuri de Cordoba aşteptau lângă o masă de şah. Nu ştiai ce să admiri mai întâi, grifonii sculptați care susțineau tăblia cu incrustații de fildeş sau piesele de agat şi cuarț în montură de argint. Omul cavernelor îşi aprinse o țigară de foi, lăsând să i se vadă ghiulul de pe degetul mic. Pițipoanca se trântise pe o canapea de piele şi un val de Channel no. 5 îmi smulse privirea de pe vechile coloane brâncoveneşti.
— La ce te holbezi, bă?, gâjâi matracuca.
La nimic, la un mare nimic, i-am răspuns eu în gând. Mă vedeam deja întins la picioarele ei cu gura şi nasul năclăite de sânge. Ca să evit destinul am alergat spre Isabel care-mi revenise în gând şi rezema balustrada de marmură năpădită de iederă.
— Tragem la sorți piesele?, a întrebat profesorul într-o doară. Răspunsul l-a lovit în față sub forma unui nor gros de fum.
— La noi, în Legiunea străină, adversarul e ‘totdeauna în alb…
Jean Valjan putea fi şi amabil! Sau îl năpădiseră amintiri demult refulate? În fine, partida începu: 1. d2-d4, d7-d5; 2. c2-c4, e7-e5. Contragambitul Albin arăta că cele două oştiri aleseseră atacul frontal.
Tocmai admiram cum lumina piezişă a înserării făcea să strălucească piesele de agat, când Isabel mă atinse pe umăr, şoptind: Nu-mi ies din minte cuvintele brahmanului din nuvela lui Sadoveanu. Apoi, răsfoind cartea pe care o ținea sub braț, îmi citi: „În acest joc se află cheia tainelor pe care el [adică, brahmanul] râvnise să le dezlege”. Pune alături, am zis eu, sprijinindu-mă meditativ de balustradă, observația ocultistului elizabetan John Dee, care spune că ceea ce au numit grecii Τακτικὴ nu ar fi altceva decât arta numerelor şi matematică pură. Plus, observația lui Platon, cel din Epinomis, că studiul numerelor îi aduce omului belșug de înțelepciune și fericire. Vei ajunge să înțelegi de ce masonii jucau șah cu obstinație, numindu-l „gimnastică pură, intelectuală, nobleță nevinovată, vis frumos al euforiei”. Pentru zidarul simbolic, numărul era cheia de boltă a universului, un semn că Marele Arhitect a clădit lumea după număr și proporție… Sau, cum ar spune Sadoveanu, continuă Isabel, lumea întreagă nu este decât un „joc care s-a născut din geometrie şi din numere”. Cu capetele apropiate şi fețele îngândurate, arătam ca Miranda şi prințul Ferdinand pe când jucau şah în fața peşterii inițiatice din Furtuna lui Shakespeare…
— De aici și obsesia masoneriei, care a preluat tabla de şah ca paviment al lojei. Semn că totul este joc și semn, număr și simbol. În jocul de șah sunt 64 de căsuțe, un număr solar, căci 64 se reduce la 1, aşa cum soarele e unic în universul ptolemaic, având atributele transformate în transcendentalii de filosofii medievali: Unu, Bine, Frumos, Adevăr. Dacă însă numeri căsuțele de pe perimetrul tablei obții 28. Un număr lunar şi un semn că în Unu îşi are începutul şi lumina şi întunericul, şi binele şi răul, cu toate celelalte binoame opozitive care vorbesc omului despre existența unui dualism funciar în univers. Faptul că un jucător are 16 piese, număr care este în aritmologie egal cu 7, numărul lui Saturn/Cronos, poate fi un semn că timpul este sursa tuturor…
Un celular îmi întrerupse gândurile, oripilându-mă cu un început de manea: Oooooooooof, via-ța meaaa!… Huiduma scoase tacticos din buzunar un BlackBerry cât un disc de ambreiaj şi fără vreo jenă răspunse:
— Da, frate! Care-i taina? Boarfele dracului! Le faci imediat coaiele muci pe perete şi la 9 vreau loveaua în palmă. ‘Țăles? Les affaires comme à la guerre, se scuză huiduma către profesor. Apoi, scuipând şi scrumând pe jos, continuă netulburată partida.
— Cele 32 de piese albe şi negre ne conduc la un al număr important, 5, am reînnodat eu discuția fără cuvinte cu Isabel. Este numărul armoniei celeste, aprobă ea, fără el nu ar exista proporția de aur a zidarilor: π = (1+√5)/2 = 1,618…
— Şah, profesore!, răcni huiduma sărind de pe scaun.
M-am întors speriat. Profesorul avea ochelarii aburiți şi transpira abundent.
— Şi mat în trei mutări!, urlă mangafaua dănțuind în jurul mesei ca un posedat. Paraşuta ateriză lângă el şi,imediat, se încinse un dans din buric.
— Mă declar învins!, spuse profesorul întinzând mâna cavalereşte. Greşeală pe care huiduma o speculă şi nişte degete se auziră troznind. Aş vrea, dacă nu e cu supărare, stimate domn, să ştiu cine m-a învins. Nu am mai suferit asemenea KO de foarte, foarte mult timp. Gâdilat la orgoliu, învingătorul răspunse în doi peri:
— Prietenii din legiune îmi spun Al Amin.
Prințul, şopti Isabel, personajul care, la Sadoveanu, călătoreşte prin timp…
— Aştept loveaua!, mugi Minotaurul.
— Mă scuzați, nu am cash la mine, dar pot să vă completez pe loc un cec, spuse profesorul palid ca un cap de mort. Brusc, dansul încetă. În mâna lui Caliban apăru ca prin magie un şiş respectabil, asortat cu rictusul lui amenințător.
— Te ții de cioace, cone, aşa ne-a fost vorba?, țipă baragladina clămpănind încontinuu din şiş.
Am reacționat fulgerător, un picior în boaşe, un genunchi în plex. Ce uşor e să devii erou în gând, cugetam eu imaginând tot felul de scenarii mitologice, doar aşa, ca să-mi umplu timpul şi să uit că picioarele îmi tremurau ca o piftie.
— Da’ acolo ce ai?
— Nimic, nimic, doar un ceas vechi care a aparținut scriitorului Sadoveanu.
— Ia dă-l la mandea să-l miroasă!
— Domnule, face cu mult mai mult decât cinci mii, imploră profesorul…
— Ma-u!
— Avem şi un Oltict în curte, am îndrăznit eu, dar nimeni nu mi-a băgat în seamă figura de stil.
Fufa se postase strategic în uşă, în vreme ce vânosul cerceta cu ochi de expert prada de război. A scos apoi BlackBerry-ul şi a căutat obiectul pe Internet. Valabil! A decretat el după un timp. Apoi, a făcut să dispară ceasul într-un buzunar cât desaga lui Ivan Turbincă. Fiindcă îmi sunteți simpatici, vă fac un hatâr. Iau şi Oltcitul. Mucea, cheile!
În timp ce făceam transferul benevol de proprietate am înțeles subit una din tainele pe care le disimulează jocul de şah. M-am întors spre Isabel şi, gesticulând exaltat, i-am spus: Negrul de pe tabla de şah nu este decât o altă înfățișare a albului. Și aşa cum întunericul nu este decât o continuare a luminii, la fel, răul, nu este o sincopă a binelui, ci continuarea lui. Altfel spus, în termenii teologiei, binele are tot atâtea rațiuni de a fi câștigător câte are și răul. Iată de ce mitologia a făcut din Lucifer un ipostas al lui Prometeu și un frate al lui Isus, arătându-ne că binomul bine/rău nu este decât continuarea aceluiași principiu prim din univers. Un univers în care binele şi răul sunt fațetele aceluiaşi Creator…
Dincolo de concluziile mele „filosoficești” împărtăşite în gând cu Isabel, cert a rămas doar faptul că profesorul L. nu a mai jucat şah pe bani niciodată, considerându-l de atunci ihonestum, absurdum foedumque ludibrium (un joc neonest, absurd şi murdar). Sunt tocmai cuvintele pe care le folosește în nuvela lui Sadoveanu un celebru teolog scolastic, Petrus Damianus, speriat de o erezie pe care Orientul a livrat-o Apusului sub forma unui aparent nevinovat joc de şah…

Notă
1 M. Sadoveanu, 23 ani dela apariția Revistei Române de Şah, în „Revista Română de Şah”, nr. 1/ian. 1948, p. 1