Casa europeană

 

Unei administrări comune optime îi supui voluntar valorile tale, ale părții: cele mai bune. Într-o Europa constituită prin unificarea de unități naționale (fără însă de cesiunea de suveranitate (1)), valorile naționale nu pot înşela şi uzurpa ansamblul: constituindu-l ca pe o entitate nouă, ele însă îl servesc, îi refac energiile, îl alimentează aşa-zicând, de la margine (ditincția aici de ierarhie axiologică este fastidioasă). Nu e lipsit de interes a cere acum, totuşi spre o mai detaliată lămurire, ajutorul cuvintelor, acestea sunt memoria încă nerătăcită a spiritului. Aşadar, în limba în care ne-am născut ca popor, latina, administratio e serviciu (având la bază pe minsterium=servire, ajutor, serviciu, ca şi pe ministro=a face servicii, minister fiind servitor), iar prepoziția ad trebuie luată aici cu sensul modal (,,potrivit cu…”,,,în privința…”) sau cu sensul relațional (,,în legătură cu…”,,,în privința”). Prin urmare comunitatea continentală izvodită la sfârşitul de secol e un serviciu făcut în comun, nu o nimicire în comun de interese.
Comunitatea Europeană e o Casă a Europei, cum s-a spus, dar o casă de națiuni europene, acasa noastră continentală: necontenită în serviciul tuturor locuitorilor ei, iar adacțiile, de se întâmplă să mai şi fie, dinspre o latură ori alta, nu sunt decât efemere – sau aceasta e exigența. Ar fi, de fapt, şi regula.
Astfel de constrângeri şi de înfruntări se vădesc dealtminteri îndeosebi în sfera culturii. E aici, probabil, mai mult conservatorism, e sigur că în această arie aspectele emoționale sunt, prin firea lucrurilor, mai netemperate, cultura e supusă patimilor. Nu doar românii îşi exprimă cultural (dar şi politic, aici contaminarea e rapidă), aceste emoții; istoria lumii e destul de agresată în prezent de ele. Unele efecte ce trec pragul către larmă şi isterie (vezi Rusia, Ungaria) trebuie tratate ca atare, execrarea şi sancționarea sunt de fapt preparate istoric, iar sabia istoriei, s-a văzut, taie necruțător. Altele vor fi intrând totuşi în sarcina dialogului, a discuției bine motivate: cine oare nu-şi îngăduie a avea mândria originii sale, a valorilor pa care, ridicându-se, le-a durat peste vrăjmăşia veacurilor? Citez, de exemplu, dintr-un american, Carl N. Degler (2), şi exemplul e concludent, că ideea națională – deopotrivă internă şi externă în considerațiile analistului – decurge din ceea ce istoria fiecărei țări îi spune poporului ei, şi din lumina în care apare acea istorie atunci când este comparată cu trecutul altor țări care au parcurs un drum similar. Cuvinte (cum le place americanilor să spună) pline de realism. Altcineva din acelaşi spațiu (Charles McC. Mathias Jr. (3)) tratând şi el chestiunea,,pluralistă”, observă alfel fenomenul:,,Militantismul etnic nu reprezintă nici lipsă de patriotism, nici o dorință de a pune interesele străine înaintea intereslor Americii, el mai degrabă reprezintă o convingere sinceră că interesele naționale şi cele promovate prin ataşament etnic sunt identice”. Dar nu apar – desigur în afara Americii – şi cazuri când acest ataşament să fie suspendat??,,Discriminarea pozitivă” (cerută la noi de o uniune culturală etnică cu veleități de partid) e acum numai una dintre consecințele acestei suspendări – suspendare ce implică în cazul nostru şi o interesantă uitucie a loialității față de națiunea amfitrioană a etnicului minoritar, a alogenului. Un răspuns limpede la această chestiune a dat regretatul Ion Rațiu, în intervenția sa la Simposionul parlamentar,,Europa Centrală şi minoritățile sale naționale”:,,apartenența la orice grup etnic într-o democrație nu conferă – şi nu trebuie să confere – membrilor acestuia nici un drept în plus față ce celelalte colective; […] securitatea şi stabilitatrea pot fi atinse în Europa prin deplina recunoaştere a drepturilor membrilor grupurilor minoritare, care pot fi considerați cetățeni egali, şi nu prin separarea lor. Numai astfel […] va fi dobândită adevărata loialitate, liber consimțită față de stat. Relația va fi biunivocă. Atât statul, cât şi minoritățile trebuie să-şi joace rolul”.
Există aşadar şi un naționalism cântărit, bazat, printre altele, pe mândria civică (4). Recurg din nou la o opinie americană în domeniu, pentru că, se pare, acest sentiment l-au avut, cei dintâi, paradoxal, tocmai americanii. Un Michael Baronne (5), expert în politologie, scrie că îndeobşte partidele naționaliste (nu cele ce avansează, ne previne el,,,patriotismul şovin”) sunt partidele pe care se formează democrațiile efective, ele putând sprijini cu succes diferite programe economice şi promova toleranța culturală. Există şi un,,naționalism democratic”, cu state vechi de serviciu şi o tradiție impozantă: au fost naționalişti în această ordine, Franklin D. Roosevelt, W. Churchill, De Gaule. Politica acestui naționalism e decentă, întemeindu-se pe un,,sentiment comun de mândrie națională”:,,Un asemenea sentiment este capabil a uni un popor întreg, lucru de care, de obicei, nu sunt capabile partidele religioase, liberale sau socialiste. Partidele naționale au convingeri. Ele promovează acel sentiment de legătură cu trecutul – convingerea că facem parte dintr-un şir lung de indivizi legați între ei de experiențe şi convingeri comune […] Partidele naționaliste promovează de asemenea credința în bunătatea națiunii”.
Remarcabilă e acum încheierea analistului:,,calea către progres este naționalismul cumpătat. Important este să găsim un naționalism şi partide naționaliste capabile de a crea societăți decente şi o lume paşnică”.

 

 

Note.
1. Şi totdeodată fără de puseuri afective (cinice) segregaționiste, probabil, însă cu invitarea la dialogul continuu şi la transferul, delegarea nelimitată de competențe şi vocații (necontenit concurențiale). Astfel, adică odată cu nerespectarea, ignorarea acestor exigențe integritatea nu mai poate fi asigurată decât, poate paradoxal, tocmai prin integrare eurocontinentală, fireşte atunci când blocul, comunitatea continentaă integratoare e onestă (are, cu alte cuvinte, respectul diversității şi se prezintă ca o neclintită putere); 2. Carl N. Degler, Un imperativ pentru multiculturalism, în rev. „Sinteza” nr. 4/1994; 3. Charles McC. Mathias Jr., Grupurile etnice şi politica externă, în „Sinteza”, nr. 94/1982; 4. Nu e vorba aşadar numai de naționalismul nostru eschatologic tradițional; e adevărat că aci şi ungurii, bulgarii (tandemul acesta de o obscură originareitate) vor fi fiind în această orfine mai pe aproape, ca să nu ne mai referim la naționalismul acela, cu vedenii apocaliptice, ale ortodoxismului rusesc; 5. Micahel Baronne, Democrație şi politică, în „Sinteza”, nr. 9/1994.

 

Unitate sau unificare?

 

Istoria problemei, ca şi cotitura radicală decisă (nu doar în România) în 1989, ne ajută la dezlegarea acestei întrebări (1). Mărunți cum sunt, şi încă nesiguri, adesea prea înceți, paşii de până acum ai unificării, şi cooperării, nu constituie, cum s-a văzut, că ar fi şi realistă. Cineva spunea că paharul european e gol pe jumătate, dar astfel e tocmai plin pe jumătate, ceea ce, desigur, nu e puțin lucru (2). O cooperare între statele europene ar exista fără îndoială de mai de mult, asocierea în grupuri era menită atunci realizării unor interese imediate, favorizării unor activități curente. Aceasta a fost o tendință aşa-zicând naturală. Odată, însă, cu apariția Comunității Europene, schimbarea e de ordin calitativ. Organismele de decizie nu mai sunt, se ştie, subordonate statelor sau chiar numai internaționale: sunt instanțe supranaționale (fără, însă, imperialismele anacronice sau de tip rusesc, acesta încă, deja astăzi, într-o, teroristă, criminală mişcare). S-a petrecut acum o delegare de competențe, orgoliile naționale (cu excepția Ungariei) se autolimitează în chip conştient, ieşindu-se astfel din schema tradițională a istoriei. Părtaş vinovat la felonia de la Yalta, W. Churchill îşi revine relativ repede, avertizând, încă în primăvara 1956, despre pericolul bolşevic, lățit deja peste Est, şi despre Cortina de Fier. Va rosti deci faimoasele două cuvinte:,,Debout, Europe”. Tensiunea, de durată, franco-germană cedează la analizele lucide, barca ambelor națiuni, în condițiile postbelice este aceeaşi: francezii înțeleg buna provocare a exemplului american de competitivitate pe piața economică, una de neatins în cadrele vechi, iar germanii vor accepta ideea respectului reciproc. Chestiunea securității europene trebuie tratată aşadar în aspecte absolut noi, potrivit cu tendințele agresive ale Rusiei Sovietice, a cărei putere mililtară, nemăsurat umflată, adusese cizma bolşevică până în inima continentului. (Astăzi, Rusia, putere de rang secund, a pornit la sfărâmarea ilegală, de niciunde provocată a Ucrainei.) Se înțelege că securitatea statelor vest-europene nu mai putea fi apărată decât într-o asociere reală şi într-o nereținută cooperare. O percepție aidoma au avut atunci şi Anglia, Italia: era, adică, nevoie de o limitare voluntară pentru a recâştiga poziții optime în structura postbelică a lumii; era necesară orientarea la integrare a opțiunilor politice. Prioritare au fost, fireşte, în această ordine, problemele economice. În absența unificării piețelor şi, deci, în lipsa unei largi piețe continentale, dezvoltarea economică de durată, ca şi reducerea crizelor nu mai sunt cu putință; altfel spus, numai cererea internă nu stimulează, singură, producția, iar rentabilitatea industriilor fără de extinderea sistemelor de producție la scară multinațională este imposibilă. Doctrinele economice urmează fatal o rată rapidă a eficientizării şi-şi distribuie în macrosistem eficacitatea: cine – din neglijență, reavoință (cazul Ungariei şi la/sub dictatul Moscovei), sau din pricina sechelelor comuniste – nu se cuplează la noile forme e ursit căderii, ieşirii grăbite din istorie. Oferta libertarianistă, dezirabilă la comunitarii vest-europeni, nu este prizată încă de,,tranzițiile” Estului, insuficient decomunizat (cazul probabil al României). J. Buchanan are dreptate: exercițiul democratic e împiedicat, prin utilizarea mecanismelor de majoranță a regimurilor politice, în profitul clientelei grupurilor de presiune cel mai bine organizate (3). Nu există decât un remediu, dar acceptarea acestuia e încă fluidă: doar economia de piață cu un stat minimal permite libertatea maximală, omul e dispus pentru garantarea fericirii sale la un,,contract” prin care ar îngădui oricând un minim de coercițiune – fiscalitate, asigurare ordinii, supuşenia la o justiție neatârnată politiceşte.
În ordine politică s-a observat, apoi, o aceeaşi mişcare spre lărgirea coordonatelor, o tendință la globalizare care a spart frontierele ideologice:,,securitatea în raport cu celălalt există numai împreună cu el”, afirmă acum Egon Bahr. Filosoful român Andrei Marga sintetizează chestiunea astfel:,,Evidența a fost mai impunătoare în cazul Europei care, prin poziția ei în sistemul internațional, imprimă acesteia tendința dominantă. Țările europene au trebuit, în acest context, să conştientizeze faptul că ele nu mai sunt destul de puternice pentru a hotărî direcția de evoluție a lumii, dar sunt, totuşi, dacă se unesc, destul de puternice să-şi apere evoluții proprii şi să frâneze evoluții globale dezavantajoase. Alternativa pentru ele a fost sau unire, prin acorduri şi, în consecință, stabilitate şi progres, sau intrare în confruntare, cu riscurile inerente. Politicile statelor vest-europene s-au organizat în jurul primei alternative şi au dus la crearaea «micii Europe», nucleul «marii Europe» a anilor ce vin. Argumentele lor rămân şi astăzi realiste, viabile şi, deci, acceptabile” (4).
Cultura e prezentă şi ea în noul joc european. Spre a se produce şi reproduce în istoria modernă (modernitatea târzie), cultura e condiționată de investiții pe termene medii şi lungi, adică de costuri cu o amortizare lentă, improbabilă pe piețele mărginite regional. Divizarea iveşte doar cunoştințe izolate, fără vocația competitivității şi eficienței. Unificarea lor pe o piață lărgită – o piață: Europa însăşi – le conferă însă flexibilitate şi operaționalitate, o,,confruntare” în cadre global europene.
Dar, tot cultura, care nu e doar subsistemul ştiințelor, de regulă indiferent la parte, ridică paneuropenismului întrebarea: unitate sau unificare (adunarea fiind aci topirea diferențelor sau punerea lor bună laolaltă)? Analiştii fenomenului au ales corect. Unitatea fiind contopire iar unificarea numai administrare comună de unități diverse. Europa e chemată – de către înseşi unitățile/entitățile – să le facă adminstrarea: serviciile, slujirea, ministerul.

 

 

Note.
1. O sinteză a unor lucrări fundamentale în domeniu – de la Raymond Aron şi Zb. Brezezinski – aparține filosofului clujean Andrei Marga, vezi revista „Tribuna”, nr. 13-14/1994; 2. A.W. Porte, Europe berween the Superpowers. The Enduring Balance (apud aut. cit.); 3. James M. Buchanan, Notes on Justice Contract, în „Freedom in Constitutional Contract. Perspective of a Political Economist”, Texas A&M University Press, College Station and London, 1977; 4. Andrei Marga, op. cit.

 

Brain Trustul

 

Într-o mărturisire extraordinară la Rimini, invitat de Il Movimento Comunione e Liberazione (am participat acolo la Meeting-ul din 1992, un incontro cristiano), Eugen Ionescu era convins că suntem o economie închisă, trăim în interiorul ei; ne mâncăm unii pe alții. E aci ceva de la Hobbes citire, vechiul filosof englez: războiul tuturor împotriva tuturor (e straniu cum revine astăzi în joc autorul Leviathanului, în,,economia politicii” la F.A. Hayek, J.M. Buchanan etc.). Eugen Ionesco e însă pe dimensiunea tragică, pragmatismul nostru îl lasă nepăsător. Universul întreg se macină, în picătura de apă sub microscop, vezi celulule cum se ucid şi se devoră una pe cealaltă, arborele falnic înfigându-şi rădăcinile în sol produce catastrofe, nimiceşte lumi întregi sub tentaculele sale. Faci, om uituc, ireversibil (vorba poetului cunoscut), un pas înainte şi cad în muşuroaiele lor miliarde de gângănii strivite, pasul fiecăruia dintre noi asasinează. Ştim că, mereu, cu noi este războiul, şi asta parcă ne consolează: e o lege inexorabilă, fatală, o ursită. Ştim, tulburați de data asta, dramatizați, panicați etc., că suntem prinşi în cleştele de fier al naşterii şi morții, supraviețuim uitând (1). Dar mai şi să fim (se întreabă marele dramaturg şi gânditor) obligați să ucidem şi să fim, la rându-ne, ucişi? E inadmisibil, dar se întâmplă – şi încă des, prea des. (Autorul Regelui moare nu a apucat să asiste astăzi la războiul ilegal şi criminal, terorist al rusului Putin împotriva statului suveran, independent, Ucraina.)
Aceasta înseamnă, constată Eugen Ionescu, că suntem puşi să facem lucruri pe care nu le înțelegem, de care nu suntem răspunzători; poate suntem jucăria cuiva, cineva e în spatele nostru, se joacă în cârca noastră? Spiritul, natura, istoria demonstrează cu expresiile lor, existența acestui joc – unul, probabil, aflat sub ignoranța noastră. Îndeobşte societatea românească postdecembristă o resimțim ca fiind în stăpânirea lui, nimic din ce am făcut şi ce facem nu ne iese: toate se întorc în contra noastră. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem, spunea el, revoluție, instalăm şi instaurăm justiția, dar, la capăt, constatăm că am instalat nedreptatea, încă o dată tirania. E simptomatic, acum, la noi, acest lucru, nu ştiu dacă e tot aşa de presant şi altundeva (desigur în Rusia, poate, prin imitație, prin convingere în Ungaria) – este din nou jocul acela incontrolabil, care însă ne controlează? Toată lumea vorbeşte de manevre minuțios premeditate şi elaborate în secret, în culise; apar, ca mai de mult, ocultele, oamenii vorbesc, iată, de aşa-zisele brain-trust-uri, un fel de centre de putere intelectuale ce ne strunsec necruțător din umbră. Dar dacă acestea există undeva, ele există numai în scenarii. Oamenii vor să se cunoască pe ei înşişi, să se înțeleagă pe ei înşişi cu mentalitățile lor întregi – adică fără a se dezlipi cumva de ele – şi e mai comod, mai confortabil să vorbeşti de cine ştie ce sugestii tainice care te-au cuprins şi te manipulează sau te îndreaptă unde tu nu vrei. Etc. etc. Există însă mai degrabă – pentru că acesta te influențează cu adevărat, şi-ți dă pe neştiute forma în care, de multe ori, te regăseşti – un soi de brain-trust difuz, neprecizat, neinstituționalizat, să spunem o lume, o atmosferă ca rumoare psiho-socială; ea te învăluie şi te izolează, te împinge din urmă ca într-o ceață, vorba poetului, chiar către scopuri pe care nu le-ai dorit, nu ți le-ai propus. Un Jacques Attali, ce a fost ministru socialist în Franța (ne-a vizitat țara împreună cu de-acum defunctul Mitterand), dar care este şi un gânditor tare, vorbea, la un moment dar, de rumoarea economiei politice (în Zgomote, Bruits). Revenind însă la cele de mai sus, putem conchide că trăim astăzi o experiență stresantă? Suportăm mai curând o angoasă de influență: ne-am născut gata înşelați, suntem gata înşelați…
La aceasta nu există nici o soluție. Decât amăgindu-ne ca Eugen Ionesco? Dar numai omului, şi nu animalului, îi este dată amăgirea:,,Numai în noi înşine se află ce este profund personal şi ce e universal”.

 

 

Note.
1. Vezi A.I. Brumaru, Despre Ființa Românească, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2001.

 

Filosofia publică

 

Parcurg o replică, nu tocmai optimistă, la încercările prezentate aici de a alcătui,,portretul românității” (1), chipul omului românesc. Semnatarul ei se îndoieşte, cu bun simț însă, de validitatea acestora înaintea conturării,,spiritului public românesc”. Este adevărat: spre a exista, acestui spirit îi lipseşte o solidă reflecție asupra experienței istorice – şi aceasta încă prea scurtă – consumate; istoria noastră națională e, apoi, cvasinecunoscută şi e deocamdată goală de concluziile pertinente, nu avem aci o ergotetică – istoria românească a fost falsificată sau era tributară unor percepții nerealiste, necritice. Pentru a înfăptui portretul românescului, cultura noastră fuge încă după repere: ele au fost înlocuite, de regulă, cu sentențiozitatea vidă, cu avalanşele de poncife. Şi lucrul cel mai grav: noi nu am dialogat deocamdată cu lumea, nu am dialogat în lumea largă.
Încă o dată:,,ce este de făcut”? Să asimilăm, mai întâi, cu un ochi spălat de minciună, de nesocotințe şi vanități, valorile proprii: aşadar nu numai istoriile convenabile, nu doar miturile formatoare apreciate glorios, pe care s-a şi bătut, în exces, moneda, dar şi creatorii – mulți nealiniați – pe care i-a născut nația. Cultura română, în special sub comunism, s-a schizofrenizat: sunt corespunzători, iată, numai aceşti voievozi, aceşti regi, ceilalți nu sunt vrednici, Eminescu e curat într-o latură, restul (scrierile politice, de exemplu) se cuvine pe mai departe dat ocultării etc. Continuăm, prin urmare, să cultivăm excepțiile favorabile. Dar spiritul public românesc trebuie întâi,,anonimizat” (ne-a îndemnat la aceasta şi Lucian Blaga), însuşindu-ne toate valorile,,până la consecințe” (2). Este nevoie adică (va observa şi Andrei Marga (3)), de public philosophy, mai exact de o filosofie politică – ea n-a fost elaborată până în prezent în cultura română. Aceasta ar putea reechilibra spiritualitatea românească alterată – în cele trei orientări de astăzi ale ei: neocomunismul/progresismul, naționalismul ideologic şi evazionismul culturalist – de degradarea hegelianismului şi de marxism, de neoherderism şi de existențialismul dizolvant.
*
Cizez, cu scuzele de rigoare, din recenzia lui Adrian Marino (4) la cartea mea din 1990, Ființă şi Loc (5):,,Într-un sens, Ființă şi Loc este, în felul său, un mic document de epocă. El este mai întâi expresia unei adevărate culturi paralele. Ea exista efectiv în plin regim ceauşist, cultură care ar merita să fie studiată şi definită îndeaproape. […] Nu numai că temele, citatele rituale şi festivismul oficial nu apar în nici un fel, dar A.I. Brumaru are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul context publicistic şi cultural – filosofic, național – ceauşist, al perioadei respective. Gest de independență reală, de reținut. […] A.I. Brumaru este un «specifist», un metafizician chiar al ontologiei, să spunem «româneşti». Pusă în termeni prea folcloric-etnografici, problema nu poate satisface însă pe toată lumea”.
Adâncite, considerațiile în această ordine ale savantului impozant care era Adrian Marino, un mare european, sunt de tot interesul, fiind menite să stârnească oricui luarea aminte. El scrie mai departe:,,Poporul român nu poate trăi la infinit doar din rentele (cam pe sfârşite) ale Mioriței şi Meşterului Manole. El are nevoie şi de alte stele polare”. Ar trebui aşadar renunațat la miza reziduurilor,,unei culturi mistico-magico-etnografico-folclorice”, filosofia în exces specifistă riscând, după opinia lui Adrian Marino, alunecarea în exclusivism: naționalismul radical şi intoleranța. O alunecare şi fondare într-o cultură de,,dreapta” – la fel de pernicioasă (precizează hermeneutul ideilor litarare) ca şi cultura de,,stânga”. Precizarea era acum necesară: comenantori grăbiți, precum precipitatul Cătălin Țârlea (pe unde s-a pierdut, în ce ungher?) de la tvr public, citind un alt articol în chestiune al lui Adrian Marino (6) nu a şi delimitat acribios termenii:,,dreapta”,,,stânga”,,,centru”. Însă Adrian Marino scria, iată, clar:,,noțiunile de dreapta, stânga şi centru sunt relative şi necesar convenționale; sensul se precizează doar în contexte precise, bine delimitate istoric”. Sigur,,,stânga” şi,,dreapta” sunt excesive şi exclusiviste, numai o cultură de,,centru”, în convingerea savantului, constituie,,repere de democrație”.,,Între două totalitarisme culturale – contiună el – singură cultura de centru reprezintă libertatea spirituală, adevărul democratic şi integrarea reală în Europa. Această Românie este idealul niostru, şi nu alta”. (7)
Prin urmare, înlăturând,,totalitarismele culturale” de,,stânga” ori de,,dreapta”, ce se pune în loc? Poți fi,,specific” (de,,dreapta”) ca,,european” (adică situat la,,centru”, nicidecum la,,stânga”, cum a înțeles realizatorul tv)? Răspunsul lui Adrian Marino e iarăşi limpede, comentariile sunt inutile:,,După noi, singura condiție de a deveni şi de a fi specifici este de a fi efectiv creatori în regim de libertate, de a da opere adevărate, scrise, materializate, autentice, printr-un proces organic. El nu poate fi programat”.,
*
Să mărturisesc că poziția pe care am adoptat-o e – reluând sintagma – neoherderiană? (8) Un avans spre,,dreapta”: dar nu e oare nevoie, la noi, de aproprierea cât mai completă a valorilor naționale blocate sub regimul bolşevic (cultura de,,stânga”, sinistra cultură a socialismului real)? E vorba, aşadar de dezbaterea în continuare a ideii specificului național care (recunoaşte astăzi orişcine) a avut un rol important în constituirea statului național unitar român şi, mai recent, chiar la prăbuşirea în România (precum în tot Răsăritul european) a comunismului antinațional. O idee, cred, veghind încă, prin putințele ei, la necontenita desfacere a acestuia, bolşevismul leninist fiind prin definiție incompatibil cu spiritul națiunilor.
Prin urmare, încercarea de mai sus în jurul ființei româneşti a căutat numai să demonstreze (Constantin Noica, şi el herderianul (9), a făcut-o magistral în cărțile sale, la vârf cu De dignitate Europae (10)) că românii sunt eidetic europeni, că România e perfect integrabilă Europei.

 

 

Note.
1. Silviu Lupaşcu, România – irepresabila acumulare a răului, în rev. „Agora”, vol. V, nr. 4 oct.-dec./1992; 2. Iuliu Paltin, Spiritul public şi valorile anonime, în „Agora”, cit.; 3. Andrei Marga, Philosophy in the Eastern Tradition, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1993; 4. Adrian Marino, Cultura paralelă, în „Jurnalul literar”, nr. 31-34, sept-oct./1991; 5. A.I. Brumaru, Ființă şi Loc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990; 6. Adrian Marino, Cultură de stânga, dreapta, sau de centru?, în „Contrafort”, nr. 1/1994, Chişinău; 7. Adrian Marino, Cultura paralelă, în rev. cit.; 8. Andrei Marga, Marea filosofie se produce în grupuri (interviu realizat de Radu Nicolau), în rev. „Timpul”, nr. 6/1994, Iaşi; 9. Andrei Marga, op.cit; 10. Constantin Noica, De dignitate Europae, Kriterion Verlag, Bucureşti, 1988 (trad. Georg Scherg).