Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cei pe lângă care trecem – Latiș din Lăpuș

Cei pe lângă care trecem – Latiș din Lăpuș

Asta a fost, nu de mult, într-un mănunchi de câteva zile. Puţine. A fost, pur și simplu, un ochi de lumină. Nici bruma nu căzuse. Pleoapa cerului era deschisă larg, anume să reverse soare. Cernut prin frunziș de aramă, copt, răscopt. Orb să fii, și-l simți. Acolo, în Târgu Lăpuș, Ţara Lăpușului, poale de Maramureș, toamna, locul e umed, ceţos, înfrigurat. Cu teamă m-am dus. Știam bine că râul Lăpuș vine la vale, învelit pe umerii de apă, cu burniţe. Învolburate. De parcă s-ar fi răsucit. S-ar fi răsturnat prin aer curgerea lui, fugit dintre pietre. Dar Târgu ăsta, de sub dealul Rohiei, cumva, mă aștepta. Și, uite, nici nu domnea frigul spăimos, care să mă alunge. Dimpotrivă.
Se împliniseră zece ani
Se împliniseră zece ani, de când odihnea în cimitirul de pe coastă, chiar din spatele casei sale, o persoană cu totul deosebită. Vasile Grigore Latiș, așa se numea, se numise. Și rău ce-mi părea, că prea puțină lume știa ce fel de om fusese. Avem obiceiul, cu toții, de a trece pe lângă…, de parcă am mărșălui undeva, goniți din urmă. Dacă vedem, o facem cu coada ochiului, din mers… Dar asemenea om rar întâlnești. Și e mare câștig de i te oprești în preajmă. Mă bucur că l-am cunoscut, că l-am filmat, nu o dată, și că l-am ascultat vorbind. Era, pe când făceam emisiuni TV, iar el fascina. Prin excelenţă, magister. Profesor, dascăl, deschizător de inimi. Cel cu darul de a îndruma. Întâi, de a te zgâlțâi puțin, să ieși din confortul stereotipiilor. De a-ţi arăta căile spre tine însuţi. Pedagog harismatic. „Tot ce spune e de ţinut minte”, zisese un tânăr din echipa de filmare, regretând că n-are reportofon (nu erau încă telefoanele hoațe de astăzi). Îl lăsase cu gura căscată avalanșa de idei, jerba de artificii ale gândirii și culturii. Dac-ar fi fost înregistrat, consemnat de către studenți, ca Nae Ionescu, câte eseuri n-ar fi răsărit… Dar el era exclusiv retor. Asta se petrecea cu Vasile Latiș. Sucea minţile crude, îi transforma în alumnii săi – ceea ce-nseamnă mai mult decât elevi – pe cei ce se întâmpla să-l asculte vorbind, fie și în treacăt. În fond, după modelul antic al lui Socrate. Metoda de a te stârni să vrei să afli e, iată, nemuritoare.
Soţia lui, adevărat stâlp al casei, ca în familiile de odinioară, se cheamă Margareta. Glumeam uneori numindu-i, firește, Maestrul și Margareta. Va fi lăsat Margareta în cuier haina din petice de piele a lui Latiș. Nu se va fi îndurat încă s-o dea cuiva pomană. Și mi s-a strâns inima văzând-o… Acum, ea, soția, urcă prin mica livadă în care toţi pomii au fost sădiţi de el, trece pe lângă leagănul de sub nuc și deschide portiţa spre nicăieri. Cu flori, lumânări și grebla pentru frunzișul așternut. I-a înălţat un monument din granit aspru, prea puţin prelucrat. Așa cum fusese el. Plin de forţă, direct, trezitor. Totdeauna te trezea. Din cotidian, din pasivitate, din letargia obișnuitului. Poc…poc… cădeau în grădină, cu foșnet uscat, câte o nucă, altă nucă. Am adunat câteva și i le-am pus pe mormânt. Ofrandă lui, de la el, doar el pusese-n pământ nucul uriaș și merii și prunii puieți… Am stat și în leagăn. Tot el îl construise temeinic, larg ca pentru întreaga familie. Mai demult, operatorul TV așezase acolo, ca pe o fiinţă, betacamul, aparatul de filmat. Îi făcuse, ușor, vânt. Imaginile legănate au însoţit, în film, versurile lui Latiș. Pentru că sensibilitatea, gândirea i-au irumpt în cele din urmă, în poezie răscolitoare. Volumele se iveau unul după altul, după ce stătuseră gâtuite. Poezie filozofică, de care nu s-ar fi sfiit nici Blaga. Între ele, „Dreptele tăceri ale cuvântului” mi-au… vorbit cel mai mult. ”Cunosc oamenii după vocea lor interioară”, îmi spusese. Volume multe, cunoscute puțin… La fiecare lansare de carte, în București, purtase haina aia a lui din petice de piele. Așa mi-l întipărisem…
Firește, am stat o vreme și în ceardac. Spre vale, se răsfira târgul, cel împănat cu turle. Și clopote cântătoare. În zori sau seara, la ore știute, de sărbători sau când pierea cineva, răsunau lung, prelung… Nu erau mari feliile de timp în care să nu fi sunat dangătul. De mai aproape, de mai departe, de aici, de aiuri… Iar pe ferestrele casei, se revărsau sonate de pian. Cânta fiica lui Latiș. Cândva, îl auzisem și pe nepot. În urmă, student în Cluj, la conservator. Ce bucurie ar fi avut Latiș, meloman profund, să-l fi putut asculta. Drumul profesorului spre muzică începuse de când, mic-micuţ, se pitea duminicile în vreo văioagă. Ca o sălbăticiune. Ghemuit, ascuns, neștiut. Era joc în sat, horă. Dar el nu privea, se sfia. Doar asculta, cu ochii închiși. Muzicanţii îl tulburau pe copil. Uita unde e și se lăsa luat pe sus, ca o frunzuliţă-n vânt. Un jurnalist de la ziarul local mi-a istorisit acum, târziu, că, în juneţă, profesorul fusese și băutor. Ca toți lăpușenii de altfel. Îi pierea atunci sfiala. Și sălta, uneori, cu avânt, pe-o masă. Tropăia și horea. „Horea cu noduri”, cea pe care a făcut-o vestită Grigore Leșe. După ce-a deprins-o de la un anume cioban, Nicolae Piţiș, din Lăpușul Românesc. O vară a stat Leșe în podul șurii de la stâna omului, împins de Latiș s-o facă. „Du-te, măi, c-ai voce faină, învață, că nu e cântare mai învăluitoare ca asta”, așa-i spusese. De ce nu? De ce n-ar fi „beut” Latiș, în ţara horincii celei adevărate? De ce nu s-ar fi lăsat cuprins de horire și poftă de viaţă omul cel învăţat, cărturarul? Nimic din ce-i omenesc să nu-i fie străin… Iar haina din petice de piele, din cuier, pare vie.
Cărturarul
Nu știu dacă Noica îl va fi văzut vreodată în acest zbor al firii. Jucând pe mese. Probabil, nu. Dar tovarăș de peregrinări și-l luase. Ieșeau pe portiţa știută, prin cimitir, pe dealuri. Cum s-a legat tovărășia asta n-am întrebat. Meșteșugul de reporter care descoase îl uitam totdeauna în fața celor care îmi era prea de ajuns să-i ascult, fără scormonire banală. Uitam de mine… Prietenia cu Mihai Pop, profesor universitar la Filologia din București și director al Institutului de etnografie și folclor, îmi era limpede cum se născuse. Doar Mihai Pop era băimărean. Îi spunea-n glumă – Lateș, și profesorul se-ncrunta. Cu arhitecta Silvia Păun, la fel, pricepusem ușor ce-i apropiase. Ea însăși era atât de deosebită și mare iubitoare de tradiție.
Când Noica venea la Rohia, locuia în casa lui Latiș. Casă ridicată de el. Priveam grinzile de stejar. I se va fi întipărit în ele truda? Când le căra, pe umăr, din vale? Muncise alături de meșteri. Margareta urca oale de oale cu mâncare, ca la holdă. Noica se necăjea. „Patru zile întregi n-am scris un rând, n-am citit. Aici, natura e prea bogată. Te absoarbe.“ De Steinhardt, cel așezat la Rohia, Latiș se ferea însă. Spre a nu i se cere informări? Doar Margareta împlinise vârsta de 20 de ani la Gherla, aproape o copilă. În închisoare… Biblioteca mânăstirii însă n-o putea ocoli, prea era mare atracția, magnetismul ei. Haina lui din petice de piele, scoasă fiindcă lectura te-ncălzește, te încinge, stătea cu orele pe spătar de scaun. Pe când el era aplecat peste hrisoave, din zori în amurg. „Latiș e un geniu! Cărturar cum n-a avut Lăpușul și n-o să aibă lung timp.” Asta-mi spusese nimeni altul decât arhimandritul Serafim Man, socotit om sfânt și văzător în duh de către întreg Maramureșul, de la mic la mare. Mai puțin de superiori, ca de obicei… Cel care, stareţ fiind, îl tunsese monah pe Nicu Steinhardt, ungându-l „Părintele Nicolae”, fără a fi primit aprobare de la forurile ecleziaste. E aici o taină și o poveste. Firește, astăzi, se trece sub tăcere ce și cum, meritele par a aparține altora.
„Vrea să cunoască fără istov Latiș. Din orice domeniu, nu numai al lui. Știe să înveţe și din cartea naturii. Câţi mai știu?”, zisese părintele Serafim. Da, desigur, cum nu, mă dusesem cu gândul în urmă, la vorbele Bătrânului. Ciocănisem la chilia lui și întrebasem când m-ar putea primi. „Oricând, că suntem primitivi!”, sunase răspunsul. Încremenisem. Fusese o glumă sau o eroare? Zău așa, cum am putut sta pe gânduri?! Doar e cunoscut „umorul sfinților”, bonomia. Niciodată ironie, sarcasm, persiflare sau cinism. Bătaie de joc în veac nu.
Profesor de limba română și literatură universală, știutor al latinei, ba și destul din greaca veche și al multor limbi străine, dar și al unor cunoștințe umaniste ce-i zăpăceau pe învățăcei, Latiș fusese el însuși învățăcel fără odihnă. Își tocise rău coatele prin biblioteci și adunase cărți ce-i îmbrăcau pereții până-n tavane. Biblioteca-ființă.
Eram acum așezată pe băncuţa de la poarta lui. Scobită în lemnul porții maramureșene uriașe. Cuprinsă în ea, ca luată-n braţe. Alături, balauri răsuciţi în stejar, încrustaţi pe stâlpi. Erau socotiți funie a vieţii, Șarpele cel înţelept. În pruncie, Latiș sorbise dintr-un blid împreună cu șarpele casei, blid pus anume pe prag. Lapte cu miez de pâine. Acolo, în satul Cufoaia, în căsuţa cu prispă. Fiu al Zamfirei cea foc de isteaţă, care nu știa carte. Dar își zugrăvea numele, literă cu literă, încet-încet. „A ieșit frumos?”, întreba cu sfială mândră, doar… scrisese singură singurică. Neapărat frumos. Iar copilul „Văsălie cel mintos”, c-așa-l porecliseră, voia să crească mare, mare, cât i se lungea umbra pe înserat. „Nu s-a putut”, râdea când îmi povestea, fiindcă era un pic mărunt. Mai voia să știe carte. „Un pic, da”, adăugase vesel, făcând pe modestul. La amurg, îl invada mereu un dor de stingere, pe care nu-l înţelegea. I se strângea inima, ca o haină ce-a rămas mică. Fiorul ăsta a curs în poezia de mai târziu.
Muntele, o stihie
Pentru nimic din toate astea nu venisem întâi. Ci pentru dragostea lui înfocată de oamenii simpli și de rosturile lor. Vară de vară, mai bine de șapte ani, când începeau vacanţele, Latiș cobora de la catedră și începea să urce. Urca în munte, cu turmele, cu ciobanii. Își lepăda haina din petice de piele. Lua cojoc? Asta nu știu. Nu stătea însă cu mâinile-n sân sau doar pe caietul de notiţe. Aducea lemne la vatră, veghea la aripa stânii, dădea oile în strungi… A și muls, a cosit, a stat alături la rituri de taină. Lovea o boleșniţă? Porunca era să se tacă trei zile și trei nopţi. Ca în ritualurile de asceză. Și ciobanii izbuteau s-o facă. Urma apoi un drum în Poiana Fetei Pădurii. Cu urdă și caș, lăsate la schimb. Culegeau din toate florile. Frecau petalele cu sare, iar apoi abia le mâncau oile. Se vor fi făcut bine. Nesmintit. Iar turmele mergeau totdeauna, totdeauna, numai înainte. De aceea, dacă se întâmpla să piară un om, nu era coborât înapoi, în sat. Odată găsit cel răpus – Latiș a fost martor – oile îl înconjurau, cu boturile în jos, de parcă jeleau. Roată. Și era îngropat pe plai sau chiar în strungă. Și oile dormeau o vreme pe mormânt. Cine știe astăzi asta? Balada știe.
Apoi, înțelesul apei. Apa! Cât putea fi de importantă și… temută. Ca o piază rea. Îi țineau seama cu o atenție nestrămutată. Ocoleau cât se putea orice apă, la suiș, cu turmele. Dacă n-aveau încotro și trebuia trecută apa aceea, fie și un biet pârâu, luau câteva picături într-o ploscă cu ei, în sus, la stână… Fiindcă, ei bine, era socotită un pericol. Un fel de hoaţă. Dacă nu-i purtau grija, laptele putea deveni apos. I se lua mana. Așa că, aduceau cu ei apa aia, ca s-o stăpânească. Mereu era o încleștare. Noi privim plaiurile și turmele și oftăm idilic, că-i bucolic, mioritic, pășunist și, când colo, lucrurile au, aveau, taine și miez, sens. Nu e deloc o pastorală dulceagă.
Mai cu seamă păzeau Focul. Dacă vreodată s-ar fi stins Focul Viu al vetrei, ce ardea mocnit fără oprire, era jertfită o fiinţă de apă. O gâscă, o raţă, orice, peste jar. Iar la Răscol, îngropai ultimul tăciune. Nu-l lăsai negrijit, de izbeliște. Și, uite așa, la stâne, trebuia să te ţii cu dinţii de tot felul de ritualuri și magii, complet neștiute de alții. Profesorul le-a trăit, le-a descifrat, le-a aflat tâlcul. Nu numai la opoziţia Apă/Lapte sau Foc/Apă, trebuia să fii cu ochii-n patru, ci și la perechile Mare/Mic, Alb/Negru. Teribil de bogate sensuri. A deslușit Latiș și cât de diferit e acolo Timpul. Și Spaţiul. Așa s-a născut o lucrare de doctorat: „Păstoritul în Munţii Maramureșului”, apărută în două ediţii. „N-are minte de om cel care n-a trecut o dată muntele”, sună o vorbă moroșană. De aceea i se va fi zis lui Latiș „mintos”? A umblat cruciș și curmeziș, prin Rodnei, Gutâi și Ţibleș. Și hoinar și cercetător, niciodată străin. De-al lor. Ciobanii-l socoteau prieten. Preţuit, respectat și înţeles, așa cum, desigur, orășenii, concetăţenii, nu s-au priceput s-o facă. „Dacă, la o stână, treburile merg rău, credinţa generală în munţi este că, acolo, oamenii nu se înţeleg”, scria. Iar muntele, „muntele este o stihie”. Locurile prin care a hălăduit se cheamă – Dârmoxa, Sălășâmuri, Doru Lespedei, Sâlhoieș și Sâlhoi, Vinderelu și încă și încă. Un soi de cântare aspră. La fel, numele oamenilor de acolo – Fabriji, Tihidari, Tomoioagă, Toplinţai, Haiducean și… și… Vasile, Grigor, Năstasă, Samoilă, Pălăguţa…
În credinţă, drept
Stăteam, de data asta, la masa din grădină, sub bolta de viţă înălţată de el. Îmi vorbea soţul fiicei, preotul Ovidiu din parohia Stoiceni. Latiș nu mergea des la biserică, dar, când o făcea, rămânea pironit. Încremenit, drept ca o stană. Stâlp de piatră, coloană. Atât de pătruns, că nimic nu l-ar fi clintit. Cu haina lui din petice de piele, pe orice vreme. Cei din jur păreau a simţi ceva. Un fior, o vibraţie, o stare de sacru. Se întreţesea, îi pătrundea. Încărcătura lui emoţională era magnetică, se făcea deodată că pulsau energii nevăzute și nimeni nu mai sufla. Preotul, chiar în altar fiind, simţea. A venit Latiș! Recunosc, mi-a părut rău că „așa” nu l-am văzut. Ba da, ba da, a fost o dată asemenea trăire. Pe dealul Cufoaii. O coastă largă, largă, golașă, și-n mijloc, un mormânt. Al străbunicului. La răzmeriţa din 1848, acel bătrân fusese cap al lăpușenilor și stătuse tot așa, drept, în faţa dușmanilor, când i-au învins pe ai lui. L-au legat de coada unui cal și i-au dat bice, galop. Căzuse acolo bătrânul, chiar pe locul mormântului. Latiș, povestindu-mi, stătea drept, de parcă da onorul. Am fost și în toamna asta la mormântul străbunului. Iarba pălise, dar caprele și oile încă pășteau. Pe coamă, scânteiau șiraguri de perle în flăcări. Intrigată, m-am apropiat. Erau poamele din tufe bătrâne de păducel, aproape uscate, nesfîrșite, încâlcite, cu ghimpi, fără frunze. Dar copleșite de boabele roșii, roșii. Ca focul. Ca sângele. Tulburătoare.
*
Scriu, scriu toate astea, și, pe masa mea, acasă, aburea într-o cană ceai de păducel. De acolo, din Lăpuș. I se zicea „ceai de inimă”.
Iar în cuier, la ei, haina din petice de piele se ponosea încet, încet.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg