Regizorul Frank Capra (1897-1991) e unul din monștrii sacri mondiali cu importante filme premiate între 1930 și 1940. Născut în Italia, vine în Los Angeles la cinci ani și povestea sa de la sărăcie la bogăție îl determină pe crticiul de film Ian Freer să-l numească Visul american personificat. A câștigat trei Oscar-uri Cel mai bun regizor din șase nominalizări și alte trei din nouă nominalizări la Producție cu It Happened One Night (1934), Mr. Deeds Goes to Town (1936), You Can’t Take It with You (1938) și Mr. Smith Goes to Washington (1939). După al 2-lea Război Mondial a intrat într-un con de umbră, în ciuda fabulosului It’s a Wonderful Life (1946), cu succes moderat la lansare. Cauzele nu sunt de natură calitativ-estetică, ci boicotul dictatorial al „vânătorii de vrăjitoare” din Era McCarthy – aviz naivii care cred că relele și tirania cenzurii au fost doar în Zona Socialistă! Angajat în activități politice și sociale (pentru democrație și dreptul americanilor la libertate și viață decentă – asta deranjase) e și președinte la Academia de Arte și Științe Cinematografice și Directors Guild of America. De unde puternicul interes social? Familia a emigrat (cu câteva lucruri) în cala vasului cu aburi Germania și cele 13 zile i-au rămas impregnate în memorie ca o dură experiență: toții împreună, fără intimitate! Au stat îmbrăcați, nu era ventilație și mirosea groaznic – cel mai degradant loc. Capra își amintește de sosirea în New York, unde a văzut „statuia unei mari doamne, mai înaltă decât turnul unei biserici, ținând o torță deasupra pământului în care urma să intrăm”. Nu uită spusele tatălui: „Ciccio, uită-te la asta! E cea mai mare lumină de la Steaua din Betleem! Lumina libertății! Să nu uiți asta!” A vândut ziare 10 ani, după ore, până a absolvit liceul. În loc să lucreze, cum doreau părinții, s-a înscris la facultate și lucra la Institutul de Tehnologie, la spălătoria campusului, curăța motoare la o centrală electrică, cânta banjo în cluburi de noapte până a luat diploma în inginerie chimică (1918). Angajat în armată, predă matematică artileriştilor la Fort Point, San Francisco. Singur din familie cu studii universitare, doar el era șomer – după un an a zis că e un eșec și avea crize de depresie. A luptat și a… câștigat! Cine știe acestea, înțelege umanismul cald din filmele sale, dragostea pentru valori și cei mulți.
În perioada post-belică e o țintă principală a dictaturii MacCarthy din cauza spiritului liber-democratic din filmele sale, fiind trecut pe lista neagră. FBI notează (26.5.47): „filmul încearcă să discrediteze bancherii”! Cerințele bugetare și gajurile tot mai mari ale actorilor i-au limitat mult creativitatea. Istoricul de film Michael Medved îi dă dreptate, scriind că a părăsit filmul pentru că „a refuzat să se adapteze la cinismul noii ordini”. Iată ce notează Capra în autobiografia sa (1971): „Vântul schimbării… Hedoniștii, homosexualii, cei care urăsc pe Dumnezeu, artiștii care au înlocuit talentul cu șocul, toți au strigat: „Dumnezeu a murit! Trăiască plăcerea! Nuditate? Da! Schimb de soții? Da! Eliberați lumea de speranță și decență. Emancipați filmele noastre de morală! Ucide pentru fior: Șoc! Şoc! La naiba cu binele din om… Șoc!” Și completează: „producția Hollywood de azi merge pe pornografie ieftină și bastardizarea nebună a unei mari arte, patronând deviații și masturbatorii”. Cât de actual! De aceea l-am citat, mai ales pentru cei care susțin că doar în România era dictatură, cenzură și anti-cultură – publicul roman nu știe câte porcării manipulante s-au produs, după 1946, la Hollywood – aici am văzut doar cele decente. Câtă dreptate are istoricul de film Lucian Țion, care scria într-un articol că „a fost bună și cenzura la ceva”, fiind atacat virulent de impostorii inculți și ignoranți, care nu știu istorie și subtilitățile dialectice ale ei.
Capra s-a bazat în mare măsură pe improvizație: venea la filmare numai cu scenele principale scrise și lucra cu discretă măiestrie, zicând că regia nu trebuie să distragă atenția publicului cu trucuri tehnice fanteziste. Istoricul de film și autorul William S. Pechter îi descrie stilul: „puritate aproape clasică”. De asemenea, s-a bazat pe montare spre a da filmelor o „mișcare ritmică”, despre care tot Pechter afirmă: „are ca efect impunerea ordinii imaginilor în continuă mișcare în haosul care ne înconjoară, unde finalul are frumusețea mișcării controlate.”
Scenariul aparține lui Frances Goodrich și Albert Hackettse după povestirea Cel mai mare dar (1945) de Philip Van Doren Stern. Interesant că a trimis-o multor edituri care n-au vrut s-o publice și o oferă prietenilor ca… felicitare! Ajunge în mâinile lui Cary Grant, care cumpără drepturile cu 10.000$ și o dă, cu aceeași sumă, lui Frank Capra! Ca de obicei, realitatea bate ficțiunea: personajul principal George Bailey / James Stewart e inspirat de fondatorul Băncii A. P. Giannini care lucra la o mare bancă, unde încercase, fără succes, să dea împrumut celor cu venituri mici și mijlocii, dar nu i s-a permis – atunci a fondat propria bancă ajutând în funcție de caracterul solicitantului, nu de garanțiile oferite!
Toți actorii joacă excelent: Donna Reed / soția sa Mary, Henry Travers / Îngerul Categoria II.Clarence, Lionel Barrymore / Bancherul F. Potter, Thomas Mitchell / Unchiul Billy… George Bailey e oprit de la sinucidere de Clarence, care îi arată cum ar fi fost lumea dacă n-ar fi existat el. Șocat de ce vede, George își re-dorește viața mai mult ca orice. Stewart (1908-1997) (pilot militar în război, colonel) a jucat în 80 de filme: 1935-1991. Cu o moralitate exemplară atât pe ecran, cât și în viață, a personificat idealul american în sec. XX. În 1999, Institutul American de Film / AFI l-a clasat pe locul 3. la Cei mai mari actori americani. Primește Oscarul în comedia The Philadelphia Story (1940 – Katharine Hepburn și Cary Grant) și Pentru întreaga carieră 1985. A lucrat cu mari regizori: Alfred Hitchcock, George Cukor, Anthony Mann, John Ford (Omul care l-a ucis pe Liberty Valance, 1962), Daniel Mann, Robert Mulligan (Să ucizi o pasăre cântătoare, 1962), Henry Hathaway (Cum a fost cucerit vestul, 1962) – 80 de filme!
It’s a Wonderful Life a primit, inițial, recenzii mixte și n-a avut succes (e boicotat!), dar devine Clasic de Crăciun după încetarea drepturilor de autor prin care se bloca difuzarea! Azi e unul din marile filme ale tuturor timpurilor: locul 11 Cele mai bune filme / Institutului American de Film și locul 1 Cele mai inspirate filme americane. Dezamăgit de primirea slabă, nemaiprimind roluri după război, James Stewart a crezut că e un eșec, dar apoi devine filmul său preferat. În Ajunul Crăciunului din 1945, în Bedford Falls, New York, George Bailey se gândește la sinucidere. În flash-back-uri vedem copilăria sa, pe tatăl care înființase Cooperativa de credit pentru a ajuta muncitorii exploatați la sânge de bancherul Potter (deține tot orașul), să aibă o casă. Trebuia să meargă la facultate, visa să construiască poduri, blocuri de 100 etaje etc., dar se sacrifică și preia banca tatălui care are un atac de cord, opunându-se preluării ei de către avidul Potter. Totul merge bine patru ani până când unchiul său pierde 8.000$ ce trebuiau depuși la bancă pentru Cooperativă. Genială aluzia la rapacitatea băncilor: unchiul însuși pune banii, din neatenție, în mâinile bancherului când îi dă un ziar, dar acesta nu zice nimic, ba îl dă pe George Bailey pe mâna poliției că ar fi furat banii în scop propriu! De un comic debordant e scena (ca multe alte antologice: după salvare, în camera lucrătorului la pod, ajutorul prietenilor după nuntă ș. m. a.) dialogului din Cer cum să-l salveze pe George Bailey și aparenta neajutorare a Îngerul păzitor Categoria II (își pierduse aripile) Clarence – i se dă șansa să le recapete, dacă-l salvează împreună cu Cooperativa. George nu vrea salvarea: Aș fi vrut să nu mă fi născut! Cu puterea sa, Clarence „îl trimite” într-o lume lugubră și disperată a orășelului, pe care el îl salvase de mizerie și exploatare, care ar fi fost dacă n-ar fi trăit el: impresionant și fascinant! Nu relatez filmul, să tulbur plăcerea suprizelor și (re)descoperirilor… Trama e foarte bine condusă: nu are situații și „soluții” facile, exact cum este viața – se observă genialitatea lui Frank Capra în conducerea lejeră a talentaților actori lăsați să improvizeze (și o fac genial) și măiestria deosebită a montajului etc.
Henry Fonda, cel mai bun prieten al lui Stewart, trebuia să joace, dar era la John Ford în My Darling Clementine. Filmarea a fost în aprilie-iulie, iar genialul compozitor Dimitri Tiomkin (numeroase premii Oscar și Golden Globe) susține măiestrit acțiunea. Time scrie: „Umorul, inventivitatea și afecțiunea regizorului Capra pentru ființele umane oferă un strălucitor film de viață și emoție.” Statutul de clasic îndrăgit a venit după trei decenii de la lansare, devenind, din 1976, un evergreen de Crăciun – ce surpriză binevenită pentru Frank Capra (și celilați din film): „E cel mai al naibii lucru pe care l-am văzut vreodată!” Însă cât de trist și adevărat azi, remarcă sumbru istoricul de film Gary Kamiya, în 2001: „Acum toți locuim în Pottersville.” Mulți mari regizori admiră această capodoperă: Steven Spielberg, Akira Kurosawa, Frank Darabont, David Lynch… Spielberg: „O viață minunată arată că fiecare ființă umană de pe acest Pământ contează și acesta e un mesaj extrem de puternic.”