Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Chiotitul

Da, așa-i. O vreme m-am tot întrebat. De ce eu, copil de oraș, am asemenea chiag de a umbla pe dealuri și pe văi, să cunosc ultimii mohicani ai satelor.
La școală, veneau colegii toamna, an de an, spunând că-n vacanță fuseseră la țară. Și eu mergeam amărâtă acasă: „Eu de ce n-am, noi de ce n-avem Țară?” Și părinții și bunicii și alții erau de mult orășeni. Au sfârșit prin a râde mine și a mă numi, precum pe fratele lui Richard Inimă de leu, fetița Fără de Țară. Ba-mi ziceau și Plantageneta și nu pricepeam ce bălărie o mai fi și aia. Și atunci tăceam mâlc. Se cultiva – cu destulă tandrețe – persiflarea. Nu și-a bătut nimeni capul să-mi explice cum e cu a câta generație desprinsă. Desprinsă de Unde? Dar e clar că satul mi-a lipsit. Că i-am simțit absența, ca pe un gol neștiut și, parcă, nesfârșit. O neîmplinire. Și nici nu înțelegeam ce-i cu asta… Puteam însă, ca la orice miraj, să fiu apoi dezamăgită. Nu, deloc. Nici vorbă. Prindeam aripi, când pătrundeam în lumea aia. Culmea, și astăzi, deși acum e ceea ce știm cu toții c-a ajuns să fie… Nici nu mai există țărani, ci fermieri. Mă fac că nu văd cât pot..
Că aud despre și chiar citesc cărți de amintiri, cu mare farmec, e firesc. Precum „Povestiri din marginea pădurii” a Otiliei Țeposu sau „Ierburi dulci, pajiști amare”, din Submarginea, a Aniei Bradea. Le-nțeleg fiorul și bucuria de a fi copilărit lângă o bunică, la țară. Dar eu?… De unde-mi vine dorul?
Că mi-au căzut dragi bătrânii întâlniți era bine, nu fusese zadarnic drumul. Dar, că am perceput și dragostea lor pentru mine, a fost strașnic. N-am mai mărturisit-o până acum. Niciodată, nimeni, nu m-a privit ca pe „doamna cu folclorul, cu obiceiurile vechi…”, venită pe coclauri cu o anume sarcină, să adune. Nu m-au privit neutru. Au râs cu mine, au și lăcrimat, mi-au spus lucruri ce nu le destăinuiești ușor. „Vorbesc cu dumneavoastră mai bine ca… cu sora mea”. Doamne, de câte ori n-am auzit asta!
Tușei Marița, cea de 90 de ani, n-aveam de ce anume-i părea soră, poate nepoată. Dar ea însăși socotise că s-a alipit, că-i semănam surioarei celei mai mici, pentru care făcuse ea copil. Cum așa, cum vine asta?, m-am mirat. „Păi, a mică, mititica, nu se știe de ce nu pute ave și ie copchil, unde-o fo’ mai plăpândă? Și-i tot lepăda, măricuți, ș-apoi zăce, de nu mai… Când o fo de nu s-o mai putut scula, și părea că-i gata, se dusese ea la o fărmăcătoare peste – stă și socotește pe degete – șase dealuri. Aceea i-o spus să facă ea copchil, chit c-ave de-acum pe ai ei, destui…, mari, mărișori, și să zică tare‚ spre tăte zările – îi pentru mezâna, al iei e. Abia după ce-o născut pe acela, da n-o trăit tare mult nici el, s-o sculat din pat și fătuca. Aia cu care sameni…”
Oftează lung și continuă. „Și când era acolo, la fărmăcătoare, numa ce trecuse cătră pădure un om cu toporu pe umăr, dar aceea l-o strigat ș-a dat a-l înturna din drum. N-ai ce mai căuta, meri acasă, de te laie, te grijește, că gata-s tote. Da, omu n-a ascultat și, dup-o vreme, vine huiet că Stan a lu’ Vasile, o căzut copacu pe iel, ș-atât i-o fost…”
Mai tare ca toate – și asta numai pentru că era copil pe-atunci – îi păruse clipa când bunicul s-a ridicat, a privit în jur roată și s-a dat jos din copârșeu.(!) După ce-l bociseră și-l vegheaseră ale trei zile îndătinate. Și acum se pregăteau să-l ducă, să-l petreacă. (De aici vine vorba cu „a-i face cuiva de petrecanie” și chiar cuvintele „petrecut” și „petrecere” – drumul spre temeteu, cimitir, nu numai masa de pomană, care era de pomină, cu tot satul, și bucate fierte în ceaune uriașe, pe pirostrii…)
Și lumea s-a speriat, oamenii au țipat?, întreb cu uluire eu. „Nu, de ce? Doar au văzut că-i bun zdravăn și s-o trezit… Bunicu poveste apoi că l-o dus Înjeru pă peste tot și i-o arătat ce pățesc păcătoșii, da și frumușăți i-o arătat și l-o-ntrebat că el ce-și dorește, să rămână acolo au ba. Nu, nu, că mi-s copchii încă micuți și-or ave nevoie de min’e… Și-o mai trăit, de-o mai avut încă o fată. Da el nu mai lăsa pe nime să lucre duminica. Și șaua la cal o pune de sâmbăta, că besearica-i departe tare. Ș-o pune și pe mama să pregăte toate de cu nainte. Și când o murit de-adevărate o știut cu mult nainte și i-o pus să rânduie d-a fir a păr, ce animal să taie, ce să ie din târg și cum să cheme neamurile și vecinii, de pe plaiuri, cu trei zile mai devreme, să-și ia iertăciunile de la tăți, să plece ușure, cum se cuvine”
Cu moroii avusese mult de furcă și nu numai ea… Auzisem. Deodată, când să casc ochii mai atentă, că alții se feriseră a-mi spune ce și cum, se întrerupe Marița mea. Tace și-mi arată mâinile „Iote mânurile mele și ce faine-or fost și albe… Da de când desferec nuci, oblu, oblu, zile-n șir, iote la ele… Și ginerele, oof, cum mă mai supără, geaba-i popă, că suduie! Și, cum îl aud, cum sună sudalma, foc mă fac și mă pun de postesc, cu zilele și săptămânile, să ne ierte Domnu, de-l află bunu atunce, Acolo…”
Și moroii?, nu mă las eu, bănuind că mă duce cu vorba. M-a privit țintă Marița mea, bătrâna mică, strâmbată de spinare, o mână de om și ăla sbârcit, prună uscată. „Hai, că dumitale, ți-oi spune. Îs omini ca noi, nu-s strâgoi, Domne feri, nici cu copite măcar, așa cum îs caii lu’ Sân-Toader când se-mprefac omini. De trebă să te uiți sub masă la piciore, când îți pică ospeți la vreme de nopte. Au ciubote sau copite?! Afară, nu-i poți lăsa. În casă nu-i poți băga… Te rogi. Să te lumineze Bunul… Nu zâce la besearică cum că să ai darul deosebirii Duhurilor? P-ăla-l ceri… Ei, moroii zâci? Omini, îs omini, da hapsâni. Ciudoși. Se fac a-ți cere ceva, f-un leac, chibrituri, sare și de-i dai din casă, îți iau și mana. Iese sânge pe ugeru la vaci și-ți betejești vițălul. Iau și mana holdei, să umple de gândaci cartofii, uite așa. Doar de ciudă. Meri de faci sfeștanie ș-aduci sare sfințită și-o dai la vite. Stropești cu aghiazmă pe straturi și, uneori, tot geaba-i… Câta-i răutatea, draga maichii…”
Sigur, c-am vorbit și despre Iele, Heli Frumoase, Ali din vânt, Fetele ceții, care cântă „ca televizoru, auaa” și-ți fură vorbirea, rămâi mut de le auzi. Și se aud, că urcă aer cald de jos din văi, în sus, pe creste, șuieră, auiește, are zvon tulburător. Că-i noapte, se lasă perdele de frig și urcă perdele de sunete. Sunt reale, imaginația le dă chip. Sunetele se zdrențuiesc în ramurile dezgolite, se sparg de stâncile ascuțite și fiorii te iau pe șira spinării. Și-l știi pe ăla, ai auzit de altul, loviți din Iele. Cu gura strâmbată (atacul vascular cerebral, ce te pocește…). Te temi…
Bine-i doar primăvara, când o pornești să cauți sub zăpadă primele frunze de popilnic. Te speli pe păr, cum fac fetele de la oraș cu frunzele de nuc. Da, până face frunziș nucul, calea-i lungă și toate muierile-și doresc să alunge uscăciunea iernii din părul ținut sub broboade. Nu-i simplu, e cu troc. Lași la tufă un dar și-l descânți. „Popelnice, popelnice, eu îți dau pită cu sare, tu să-mi faci cosița mare”… Sau „Popelnice, popelnice, eu îți dau pită și ou, tu fă-mi părul ca din nou”… Ș-apoi Sânzienele, câta-i obiceiul, parcă-i fain, dar poți vrăji până și de moarte cu florile alea… Și groaza de Caii lui Sân-Toader, făcuți flăcăi ce pică de frumoși, care te iau la joc și te joacă până iese viața din tine, și te calcă în copite… Găsit-au câte-o fătucă zob pe plai. Brrr…
Și-ntreb și eu atunci (înduioșată?, emoționată?): Tușă Mariță, ce ți-a plăcut dumitale mai mult pe lumea asta, cu boli, griji, trudă, necazuri, dușmănii, frici și ce-o mai fi fost?
„Chiotitul, maică, asta tare mi-a mai plăcut. Și al de zi și al de nopte. Că erau altfel. Că eram singuri cu turma pe zaplazuri. Și dam chiot, să-i anunțăm și p-alții că-i bin’e, că-i în bună regulă și rânduială, că-i sore. Am zâs că eram sânguri, da noi nu ne simțam așe. Chiotul era dă veste d-a bună. Cam cumu-i aulitul de lupi din haită, să știe fiecare unde-i altul de-al lui. Un samăn. Iar nopte, chiotu-i mai subțire, mai luung, mai spăimos, mai cu șuier, s-anunțăm ali duhuri că nu ne-om teme, să se teamă ele. Să fugă și fiarele, c-aici suntem, ș-avem câni buni și botă, măciucă și coraj și inimă tare. D-asta chioteam. Și o dată că simțam cum mă-nfirip. Pe loc. Urca prin piciore o forță d-a tare ș-o sâmțam, zău așe. Urca din pământ, din stâncă. În min’e… Ce-aș mai chioti ș-acu, da am coborât în sat ș-o zâce lume c-o nebunit baba. Asta-i, draga maichii, drag mi-a mai fost, sus pe munte, sângurea… Cu ceriul. Cu vitele mele. Și cu tinerețe ce-om avut. De la Domnul o fost…”
Am rămas cu vorba-n gât și cu tăcerea lungă ce s-a așternut. Și ne-am luat amîndouă-n brațe… Ș-am tăcut.
Dar, deodată, a țâșnit. A țâșnit chiotul! Drept în urechea mea! Formidabil. Să-mi spargă timpanul, ș-alta nu. Am sărit ca arsă. Marița a dat pe-afară, nu s-a mai reținut, așa bătrână, bătrână cum se afla. O luase valul, povestind. Și n-a mai putut. Măcar o dată, de ultimă dată. Ș-apoi, își găsise scuză: era cu mine și-mi arăta… Era cu pricină, nu de-a surda. De voia cineva să șie ce-o găsise. Și, da, s-au strâns câțiva la gard.
Mă gândeam că pe plaiurile astea, au durat drumuri legiunile romane, dar au venit desigur și negustori greci, că mulți se mai chemau aici Grecu. Chiar mulți. Și Marița mea. Degeaba aș fi întrebat-o de unde-i vine numele, că asta, sigur, nu știa, dar cât de multe alte știa… Cele ale vieții. Mai cu seamă, sensul ei…
Cum aș putea acum să mă trec-petrec Dincolo, fără să amintesc despre ei? Cum m-au primit… Cum i-am primit eu, în mine, la rândul meu. Ce poate fi mai firesc decât să-ncerc, cât oi putea, să-i așez în neuitare? Asta-i cu chemarea satului bătrân. Ăsta-i și… chiotul meu! „Chiotitul de zi”, cel solar, pentru ea…

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg