Oxana Gherman, născută la 06.08.1987, Antonești, Ștefan Vodă, Republica Moldova. Urmează Facultatea de Filologie a UPS „Ion Creangă” din Chișinău (2010). Susține teza de doctor în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei (2016). Lector la UPS „Ion Creangă” din Chișinău (2014-2021). Cercetător științific la Institutul de Filologie Română „B.P. Hasdeu” din Chișinău (din 2020). Colaborează la mai multe reviste literare basarabene. Debutează cu poezie în revista „Tribuna” (2020). Publică volumul de cronici și eseuri literare Tentația identității (Prut internațional, 2020), apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2021), și placheta de poezie Efect întârziat (Tracus Arte, 2021), care a obținut Premiul Național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei” (2020).

 

 

cine are ochi de văzut

talpa floarea și distanța ruptă între ele
pasărea și parbrizul unite într-un indice de viteză
tunetul sticla vibrând în neonul nopții
și toată carnea pusă
în fața cărnii
să vadă
omul care joacă spectacole în oglindă
cum se închină sieși până-n pământ
și se aplaudă singur
omul plin de zgomot
cu glasul sucit ca un ștreang
pe care îl aruncă
morții în gât

 

e mai mult decât miopie

aș renunța la ceva
fără de care nimic n-ar mai fi la fel
împing ochelarii pe marginea mesei
cu o plăcere suicidară
în cădere totul se diluează
atâtea lucruri își refuză conturul
și rămân fără margini
mă învârt în careul camerei
tot felul de ascuțișuri îmi gustă umerii
găoacea se strânge încet
genunchii îmi închid gura
coasta din care am fost făcută
taie în mine
să fie liniște
inima mea face un pic de zgomot
și nu-l aude nimeni

 

dimineața îmi îmblânzise privirile

marea flutura din valuri
și ofta ca o vietate
ajunsesem destul de departe și
am decis să mă întorc
mi-am dezgropat trupul și l-am pornit
pe drumuri nepotrivite la capătul cărora
crește fragedă și stufoasă un fel de uitare
pe care toți o caută ca pe iarba de leac
de fapt degeaba plângi
(mi-am zis în șoaptă și m-am mângâiat)
nimic nu ți se întâmplă cu forța
dar să nu spun prea multe
mai bine tac

 

 

căutam înțelepciunea inimii

știam precis unde se află
și ca s-o merit am mers desculță
până în locul ce nu putea fi
decât închis
am privit lung vitrinele ca pe niște vase pline
cu întuneric mi-am imaginat înțelepciunea
în depozitul prăfuit iar librarii indecent de veseli
golind sticle și hohotind la periferii
voiam cu orice preț înțelepciunea inimii
mă vedeam cum pun mâna pe ea și o îndes
în poșeta cu interiorul roșu
cum o nasc invers

 

La Sagesse de la terre
lui C. Brâncuși

 

îmi pipăi sânii pe rând
și mă gândesc la muzica lor
închisă în piatră
prind cu nara stângă puii de vânt
smulg zborul din păsări cu pupila ochiului
drept apoi îmi strâng genunchii la gură
și întruchipez cumințenia așteptând
să-mi crească deasupra arbori
tandru îmbrățișați
dar totul se mult prea complică
et je ne suis qu’une jeune fille
îmi întind coloana spre infinit
până mă voi deșira la picioarele tale
uitând de materie și de
alte filosofii

 

spargeți toate clepsidrele
(aruncați nisipul în vânt)

atâta goană în câte și mai câte direcții
pe drumuri ce se intersectează și se despart
atâția oameni schimbă viteze în timp ce
scutură scrumul în timp ce aruncă priviri
atâtea mâini în care tremură ceaiul
înfruntă frigul pe la opriri atenție
zonă cu vizibilitate redusă
ninsoarea acoperă tomberoanele
pline cu jucării
încerc să ies din aglomerații
oricum din câte se întâmplă
nu-mi rămâne nimic
azi mi-am pierdut ceasul pe malul mării
degeaba m-am întors să-l caut
un val a trecut peste urme
mi-a șters și numele
nu-l știe nimeni nici eu nu-l cunosc
un secundar nervos ticăie doar pentru sine
îngropat în nisip

 

așteaptă o clipă

vreau să eliberez apa din acest pahar
cum aș porni o muzică ce va suna depărtându-se
până când urechile ciulite și paharul vor inventa o minciună
ca să-și acopere insuportabilul gol și rușinea
pentru care n-au nicio vină
vreau s-o torn în văzduh (mă tem să spun cu voluptate)
scurgerea ei va tulbura adâncuri vii se va limpezi
în adâncuri moarte o las să curgă unde vrea
sau măcar unde poate

 

cântec de leagăn pentru mâinile mamei

mâinile mamei rup steble de mentă
îmbălsămând aerul dimineții
când toate frunzele tinere încep a i se lipi de piept
ea ridică fața spre cer și privirea îi coboară
pe umărul meu ca o pasăre verzuie
ce a uitat cum se cântă
pe la amiază mâinile ei frământă un fel de aluat
care descrește iar la chindii le văd împreunate
la gura izvorului se fac cuibar
inimii ostenite

abia seara târziu o rog să-mi spună ceva
din crăpăturile palmelor
ceva fără de care nu pot trăi

 

scaun electric

o femeie între două vârste se clatină
pe scaunul din stație și gesticulează
își frânge mâinile apoi le dezlănțuie
iar când încearcă să se ridice
aerul o împinge în piept
mă întreb ce-și spune mușcând cuvinte
ca într-un film mut ce spune când își face umbră
cu palmele când își mângâie fața de umărul
dezgolit și surâde
totul scârțâie în mine și se învârte
ca într-un carusel ruginit

 

după vecernie
seara se umple de lilieci

un invalid șterge sticla icoanelor
într-o parte și-n alta dame în lanțuri
de aur aprind lumânări pâlpâitoare
o voce bătrână umblă slobodă printre noi
aurul ei mi se lipește de frunte și se răsfiră
ca mirosul unui bob de mir înserarea tulbură mințile
și-mi vine să rup cu dinții văzduhul să ochesc în lună
cu un papuc sau măcar ceva să iubesc
din câte n-am apucat să distrug