În urmă cu câteva luni, criticul de film Doru Pop a demarat o anchetă cu tematica enunțată mai sus, adresată criticilor de film şi scriitorilor cu preocupări cinefile, proiect în care a fost cooptat şi semnatarul acestor rânduri. Ceea ce se dorea fi o succintă trecere în revistă a epocii, a luat foarte repede proporții, astfel încât materialul a depăşit spațiul revistei căreia i-a fost destinat inițial (respectiv „Steaua”, în care va apărea un grupaj cu parte dintre răspunsuri), urmând să fie reunit între copertele unei cărți pe care sperăm să o vedem materializată în primăvara acestui an. Până atunci, propunem cititorilor revistei noastre, şi cu dorința de a le stârni curiozitatea pentru anunțatul volum, câteva dintre răspunsurile celor care au avut amabilitatea să dea curs anchetei noastre. (Ioan-Pavel Azap)
1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?
2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?
3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?
4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?
6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?
7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?
8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?
9. În anii ’80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.
10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?
11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?
14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?

 

Angelo Mitchievici

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie), De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei), Moromeții (Stere Gulea), Pas în doi (Dan Piţa), Iacob (Mircea Daneliuc), Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa), Glissando (Mircea Daneliuc), Valurile Dunării (Liviu Ciulei), Faleze de nisip (Dan Pița).
2. Cred că ar trebui să disociem între filmele comuniste și filmele făcute în comunism, primele nu sunt cele doar care vehiculează temele predilecte, lupta de clasă, construirea omului nou pe șantier sau în uzină, în principiu la locul de muncă, lupta partidului în ilegalitate, cât și cele prin care ideologia deformează, falsifică substanțial realitatea. Pe când, prin filmele făcute în comunism le-aș numi pe cele care-și câștigă o anumită independență față de tematica obligatorie fie prin subversiune, fie prin evitarea ei cum este cazul unui film ca Toate pânzele sus! (1977), serialul TV regizat de Mircea Mureșan după romanul omonim al lui Radu Tudoran. Cred că există filme făcute în comunism bune împotriva mesajului pe care sunt obligate să-l transmită, însă nu neapărat printr-un discurs subversiv, ci prin trecerea marilor teme politice într-o zonă a secundarului, printr-un efect de autenticitate, de firesc. Spre exemplu, un film interesant, Iarba verde de acasă (1978) al lui Stere Gulea, cu o partitură ideologică bine definită, focalizată pe tema reîntoarcerii intelectualului la locul de baștină, la țară și respingerea mediului cosmopolit, citadin, falsificat. Filmul dobândește un ton elegiac, departe de militantismul temei și de aporiile care o însoțesc. Blândețea profesorului care refuză un post de asistent universitar pentru a se întoarce la țară are ceva aproape religios, moartea e o prezență discretă, mișcarea coasei în iarbă îi descrie ritmul mecanic, liniștea pe care o lasă în jur e dincolo de întemeierile efemere ale oricărui regim. Gulea folosește tema, dar e intenționat surd la tot ceea ce ea presupune, motivații, pedagogie, semnificații, iar personajul său e creditabil chiar dacă intră în schema propusă pentru el, aceea de falsificare a realului. E un film straniu, al unei împăcări la confiniile cu resemnarea, de o blândețe care fără să-l elimine, amortizează mecanismul conflictual care îl opunea pe micul burghez cosmopolit omului de acțiune. În același timp, tocmai un film ca acesta poate fi privit și invers din perspectiva unei rafinări a strategiilor propagandei. Filmul generează un orizont de ambiguitate, de contradictoriu. Cât despre filmele propriu-zis comuniste cum ar fi Puterea și adevărul (1971) al lui Manole Marcus ele trebuie privite printr-o evaluare corectă a contextului politico-ideologic din perspectiva mesajului pe care-l transmit. Toate aceste narațiuni de legitimare cu termenii lui Lyotard descriu proiectul de modernitate al societății socialiste românești, recuperabil din acest filme. Câtă ficțiune și cât realism vehiculează un astfel de film care pune în ecuație programul unei societăți totalitare ce presupune o decisivă componentă utopică este o altă chestiune.
3. Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?, Noiembrie, ultimul bal, Moromeții, Valurile Dunării, Rochie albă de dantelă, Toate pânzele, sus!, dar și o serie de filme grele de propagandă, Facerea lumii (Vitanidis), Puterea și adevărul (Manole Marcus) etc. sau western spaghetti-urile lui Dan Pița, din ciclul Pruncul, petrolul și ardelenii, sau pistoliadele pașoptiste cu Mărgelatu sau policier-urile antilegionare ale lui Sergiu Nicolaescu etc. Mi-aș dori să revăd filme din anii ’50, Răsună valea (1950) al lui Paul Călinescu, Nepoții gornistului (1953) al lui Dinu Negreanu etc. Am revăzut numeroase filme, din motive diferite, ca să înțeleg prin intermediul lor epoca așa cum n-am putut-o înțelege atunci, ca să scriu despre unele, din nostalgie în cazul altora, pentru faptul de a aduce în amintire decoruri demult dispărute sau conservate fragmentar prin cine știe ce întâmplare în câte un oraș de provincie. Cinematografia epocii funcționează pentru mine ca un amplu aide-mémoire, amestecând amintiri și dorințe, nuanțe și gesticulații de jadis.
4. Dacă semnificația care se acordă cuvântului ”memorabil” este aceea de valoros, care merită să fie memorat atunci lista mea e ceva mai scurtă, dacă ”memorabil” definește ceea ce se imprimă în memorie, fără pretenția unei judecăți estetice, atunci lista e destul de lungă, pentru că filmul a fost pentru mine o lume distinctă și familiară, o lume în care se testau posibilități de a fi fascinante pe care aș fi dorit să le locuiesc. Aș prefera în invocarea acestui cuvânt un compromis între cele două semnificații. Majoritatea se află în top ten-ul de mai sus, dar alături de ele se află Pas în doi (1985), Noiembrie, ultimul bal (1989) ale lui Dan Pița, Nemuritorii (1974), Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) ale lui Sergiu Nicolaescu, Ilustrate cu flori de câmp (1975) și Prin cenușa imperiului (1976) ale lui Andrei Blaier, Probă de microfon (1980), Glissando (1985), Iacob (1988) ale lui Mircea Daneliuc etc. multe văzute la televizor. În afara lor există și o selecție de bas étage, de asemenea importantă pentru mine. În fața lor îmi abandonez deliberat spiritul critic, ceea ce astăzi mă interesează la ele ține de reconstituirea unor amprente sensibile, a unor maniere de a trăi, a unui stil de viață. Ele transcriu o formă secretă de nostalgie, nicidecum după comunism, ci revendicând gesturi, intensități, luminescențe, penumbre, momente fragile, formule de sensibilitate dispărute, locuri care nu mai există etc. Cinematograful este capabil să capteze aceste imponderabile care desenează conturul evanescent al unei epoci. Mă întorc la toate aceste filme pentru a revizita o lume într-unul dintre puținele feluri care mai permite accesul la ea. Este și motivul pentru care nu mă interesează numaidecât să stabilesc linia dintre de demarcație dintre autentic și propagandă, un joc intelectual pe care l-am practicat cândva, cum nu mă simt tentat de judecata estetică. Sunt momente în ele în care minciuna vorbește tot atât de elocvent și clar ca și adevărul. Sunt alte momente de un grotesc absolut, neintenționat, secretat de întâlnirea nefericită dintre ideologie și propagandă și realitatea pe care au deformat-o. A apărut în felul în care privesc o altă privire la confiniile cu ceea ce antropologul Claude Levy-Strauss numea ”o privire îndepărtată” (un regard éloigné).
5. Un desen animat, povestea lui Ali-Baba și a celor 40 de hoți. L-am văzut cred de cel puțin trei ori, mereu alături de mama mea care trebuie să fi fost exasperată de insistențele mele de a-l revedea, poveste care avea să se repete cu multe alte filme. L-am văzut la singurul cinema din orașul Drăgășani, într-o sală pe care mi-o amintesc vag plină, deși faptul era lipsit de importanță pentru mine. Eram fascinat de ritmul pe care muzica îl imprima cavalcadei briganzilor lui Ali Baba. Eram numai ochi și urechi. Sigur, înainte cred că am văzut la televizor filme, nu mi le amintesc, sau dacă e ceva ce totuși revăd vag în memorie sunt fragmente de westernuri avându-l pe John Wayne ca actor principal. De aceea mă gândesc la acest desen animat nu doar ca la primul film de care îmi amintesc, ci ca la o mică metaforă a existenței mele întru film. Cinematograful era ca și peșterea lui Ali Baba, plină de bogății, miraculoasă, dar refuzând să se deschidă atunci când nu cunoști formula magică și care nu te lasă să-i spoliezi bogățiile.
6. Efectul filmelor de propagandă asupra mea a fost aproape nul, nu exclud însă un efect subliminal. Cele strident ideologizate ofereau scene de un grotesc uluitor de care mă amuzam împreună cu prietenii mei de atunci. Pentru că exista acest imens rezervor de stupiditate al tovarășilor care-și imaginau că filmele de acest fel vor educa tânăra generație îmbibată de scepticism și cu fața întoarsă spre filmul occidental, spre blockbusterele vremii, sau spre filmul indian, telenovelele bollywoodiene care cucereau piața în detrimentul musichall-urilor americane cu Fred Astaire și Ginger Rogers. Tovarășii au înțeles destul de repede că filmul românesc nu putea concura cu cel american dacă nu îi împrumuta o parte dintre strategii, că gregara panoplie de didacticisme seniloide era falimentară, de aici o mai mare permisivitate față de doza de entertainment pe care filmul urma să o livreze. Tot de aici și un tip de marketing socialist, de ideologie la pachet, așa cum se putea vedea și pe piața de carte. Doreai să cumperi Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda trebuia să plătești pentru întreg pachetul care conținea titluri cleioase care ajungeau direct la coșul de gunoi. Așa au apărut western spaghetti-urile românești din seria Profetul, aurul și ardelenii al lui Dan Pița sau seria pe care o deschide Doru Năstase cu Drumul oaselor (1980) sau Sergiu Nicolaescu cu filmul de succes, Cu mâinile curate (1972). Un naționalism regresiv și agresiv mixat cu ideologie comunistă era livrat la pachet cu filmul de aventură. Nu m-au interesat niciodată motivațiile patriotice ale comisarului Moldovan sau ale acestui desperados pașoptist, Mărgelatu, ci felul în care trăgeau cu pistolul, felul în care trăiau periculos și un fel de independență provizorie, de răzlețire de turmă, de neatârnare ironică. Mai erau și filme care cucereau prin povestea de dragoste, Liceenii, Declarație de dragoste, iar împletiturile propagandistice nici nu mai contau, puteau fi ignorate. În ceea ce privea accentele ideologice mai pronunțate, respingerea ținea nu de argumente sofisticate, ci de inadecvare. Respingeam ceea ce era nefiresc, artificial, spectacolul burlesc, falsificarea, stilul pompier, stupiditatea, aberația etc. Erau formele anchilozate sub care se prezenta cele care comandau reticența. Astăzi, când am achiziționat o considerabilă bibliografie pe această temă, distanța dintre mine și mesajul propagandistic s-a redus. Îl privesc uneori ca pe un organism fosil, alteori interesul meu captează colateral și o doză vagă de lirism cu privire la supraviețuiri, la figurile scâlciate, la încercările patetice, nefinisate, impure de a trasmite o formă de viață lipsită de esența vieții, de autenticitate, animată din exterior asemeni monstrului doctorului Frankenstein.
7. Îl prefer de departe pe Lucian Pintilie, însă opțiunea mea s-a constituit după 1989, pentru că atunci i-am putut vedea filmele. Consider Reconstituirea o capodoperă, interzicerea filmului a blocat cinematograful românesc de la o evoluție spectaculoasă pe care au avut-o cinematografiile din Estul Europei, cehoslovacă, poloneză, maghiară și nu în cele din urmă rusească. Cred că am fi avut în Pintilie acelei epoci un Milos Forman, un Andreij Wajda, un Jirí Menzel. N-a fost să fie! Iar regizorul care a revenit după 1989 nu a mai fost același, momentul său expirase.
8. Informațiile despre filme se găseau în orice ziar, dar nu de acolo le luam, pentru că erau vitrine în fața fiecărui cinematograf, sau separat sub formă de avizier care afișau filmele care rulau în acea săptămână și filmele care urmau săptămâna următoare aceasta pentru toate cinematografele din Craiova, orașul unde am locuit începând de la vârsta de 9 ani. Cinematograful Patria, cel mai mare din oraș și probabil și cel mai supravegheat, își permitea chiar o prognoză pe luna următoare. Rar mergeam la cinema singur, eram însoțit de prietenii mei. La ocazii speciale erau invitate și fete, vizionarea filmului fiind urmată obligatoriu de o plimbare și de o prăjitură la cele câteva cofetării importante din oraș, Minerva, Amandina etc. Puține filme străine, dar și o bună parte dintre cele românești de aventură nu făceau săli pline și în mod obișnuit se stătea la coadă pentru bilete. Când era vorba de un film indian precum Lanțul amintirilor al lui Nasir Hussain sau de hipergalacticul Războiul stelelor al lui George Lucas cozile erau imense și lupta de clasă pentru obținerea unui bilet acerbă. Uneori trebuia să vii și cu două ore înainte ca să prinzi un bilet pe locurile cele mai proaste. De obicei țiganii cumpărau bilete și pentru câte un sfert de sală și le vindeau apoi în preajma spectacolului la suprapreț, în general cu dublul prețului lor. Unul de 6 lei făcea 12 lei ”pe sub mână”, era o formă rudimentară de comerț capitalist, singura pe care o cunoștea economia comunistă. Eram uneori fericiți că găseam bilete și așa. Tatăl prietenului meu era profesor universitar și cel mai bun medic pediatru din oraș așa că uneori treaba era rezolvată cu un telefon. Intram ”prin față” după ce ne introducea una dintre taxatoare care ne dădea biletele, cu pericolul permanent de a fi linșați de norodul burzuluit care aștepta afară. Filmele erau selectate și după afiș care avea o propunere deschisă, comedia era comedie, filmul de acțiune era ca atare. Alteori, fiind vorba de ecranizări știam la ce să ne așteptăm. La ce te poți aștepta de la un film cu numele de Winettou? Nu am ratat niciun film cu renumitul (pe atunci!) Piedone. Colegii de clasă se lăudau uneori că văzuseră cu anticipație pe casete video filme din aceeași serie. Îi invidiam pe cei care reușiseră să vadă Return of the Jedi astfel. În cinematograful comunist nu a mai apărut niciodată. Recitam pe dinafară filmele din seriile prestigioase și rememorarea unor scene binecunoscute de toată lumea, în general scene de cafteală, era aducătoare de recunoaștere, se chema că avem cultură cinematografică, că ne putem socoti din gașcă. În Craiova erau câteva cinematografe, le știu și acum numele, Patria, cel mai mare, Central, 30 Decembrie, Modern. În afara lor mai era unul în Craiovița, cartier de margine, o adevărată junglă a unui proletariat pauperizat și virtual punitiv și încă unul de care nu reușesc să îmi amintesc, tot un cinematograf de cartier. Însă totul se desfășura în careul magic al celor numite anterior. Doar 30 Decembrie avea și grădină de vară. Nu exista orășel fără cinematograful lui. Eforie Sud unde mergeam cu mama la mare avea un cinematograf micuț unde am vizionat extaziat unul dintre filmele din seria cu Omul Păianjen. Cinematograful mi-a hrănit imaginația, mi-a umplut sufletul de bucurie uneori, de tristețe alteori, m-a dus foarte departe. Nu aveam altceva în afară de cărți și de cinema. Era lumea mea, pentru mine toată lumea.
9. Am vizionat puține filme la video înainte de 1989, vizionarea era clandestină, în anumite case, pe criteriul cunoștiințelor. Erau la modă un fel de video-party care se compuneau în general din două filme unul de acțiune, ceea ce putea să însemne cu karate, SF sau de aventură, în felul celor cu Indiana Jones sau romantic dacă era și public feminin implicat, și unul de groază. În cazuri mai rare, în locuri bine precizate se putea vedea și un film porno. Primul film văzut la video m-a impresionat foarte tare, era o porcărie, un film horror, The Evil Dead (1981) al lui Sam Raimi. L-am văzut la întâmplare la un depanator de televizoare și videouri unde mă dusesem să-mi repar televizorul, un hârb nenorocit. Cât a trebăluit acest minitehnicus cu lămpile și circuitele ”pacientului” pe care i-l încredințasem, am văzut filmul cu gura căscată. Eram în clasa a noua. Apoi am văzut într-o sesiune specială un film numit Strada violenței, un thriller soft porn, o altă idioțenie, în germană cu traducere românească și unul din seria Rambo care beneficia de vocea inconfundabilă a Margaretei Nistor. Silvester Stallone cu vocea doamnei Nistor constituia în sine o confruntare a eroismului cu ridicolul absolut. Amicul Silvester nu a trecut proba, am râs pe înfundate la film. După revoluție, unul dintre prietenii mei mai mari a înființat o firmă de închiriere de videouri și casete video, Video Star. Am văzut atunci numeroase filme, și bune, dar mai ales proaste. Stăteam ore în șir să le văd.
10. Toate filmele din seria cu comisarul Moldovan ale lui Sergiu Nicolaescu, filmele sale de acțiune, în special cele de război, și filmele din seria cu Mărgelatu. Am rezonat la cele romantice în epocă, au fost câteva speciale, Rochie albă de dantelă (1989) al lui Dan Pița și Declarație de dragoste (1985) al lui Nicolae Corjos, remarcabile la acea dată pentru mine, primul filmat în Parcul Poporului (actual Romanescu) din Craiova. ”De ce?”-ul este incomensurabil.
11. Cred că mi-au dat o idee despre bărbăție ca ideal, însă niciodată nu am reușit să ating acele virtuți recomandate de filmele de acțiune. Era însă și o notă particulară de sensibilitate pe care nu o mai regăsesc, ceea ce e firesc. Lumea aceea a dispărut, asemeni unor sticluțe vechi de parfum goale, filmele mai păstrează ca pe un spirit captiv o vagă mireasmă a ei. Sunt filmele cu care am crescut, în ai căror eroi am crezut, au format probabil ca și cărțile un stil personal în care a intrat mult manierism, teatralitate, bovarism și ficțiune. Traseul destinal al unui tânăr în România epocii, în măsura în care dorea să reproducă patternul burghez care-i fusese imprimat și care conferea legitimitate socială avea coordonate destul de precise. Nu puteai ieși în afara granițelor țării, nu știam ce se află dincolo decât din filme, aveam în mod clar o imagine deformată despre continentul numit Occident, fabulam în legătură cu lumea de dincolo și filmele erau ambasadorii acelei lumi. Ne-am fi dorit să traversăm frontiera și să vedem cu ochii noștri. Știam că nu se poate, lumea de aici avea să ne digere și să ne amestece în melasa informă a banalității mizerabiliste cu preocupări prozaice legate de supraviețuire. Filmul constituia o formă de vis cu ochii deschiși, un univers fabulatoriu, o falsă evadare, un mod de a întoarce spatele realității pentru o clipă, lumea în care am fi dorit să fim, oricât de încărcată de pericole părea.
12. Nu am ratat niciunul dintre filmele cu aventuri, memorabile rămân Războiul stelelor, Imperiul contraatacă, filmele cu Winettou, cele cu Indiana Jones etc. Mi-au rămas unele în amintire, însă aleg aproape la întâmplare trei: Afacerea Pigot (Pour la peau d’un flic, 1981) al lui Alain Delon cu Alain Delon, Gheață verde (Green Ice, 1981) al lui Ernest Day cu Omar Shariff, Salamandra (1981) al lui Peter Zinner cu Franco Nero. Majoritatea ideilor utilizate de filmul de acțiune astăzi se află acolo și duse la o anumită înălțime de actori foarte buni. Ceea ce e memorabil ține de standardul estetic al unor astfel de filme unde regizorul nu ignoră nuanțele, detaliile, resorturile psihologiei abisale a personajului, o adâncime a lui, unde scenariul este inteligent construit, unde simți iradierea în personaj a vieții care l-a dus în fața unei situații sau a alteia. Complexitatea vieții care răzbate în ele dincolo de schemă este ceea ce face aceste filme memorabile. Am văzut la un moment dat Cele patru sute de lovituri al lui Truffaut, cred că la televizor sau în cadrul unui program cinematografic care purtat titlul ”Săptămâna filmlui francez” (englez, italian etc.) cu filme de festival, trecute prin filtrul cenzurii și considerate acceptabile rar și în doze mici. Și am făcut diferența cu Truffaut, am trecut cu Antoine Doinel într-o lume fascinantă, aceea a cinematografului de artă, fără s-o știu mă întâlneam cu La Nouvelle Vague și forța sa de expresie. Erau sclipiri, lor le datorez însă experiența de profunzime pe care cinematografia te poate face să o împărtășești, forța de fascinație care rezidă din descoperirea a ceea ce Baudelaire numea ”adevărul emfatic al gesturilor în marile împrejurări ale vieții”.
13. Am văzut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, iar relația mea cu ele a fost una excelentă, de amor. Le apreciam sincer, când nu eram încântat. Noi ”poporul român”, eram mândri, eram drepți, eram curajoși și atât de pe nedrept dezavantajați de soartă, de mulțimea și viclenia dușmanilor, dar și cu contribuția unor trădători cărora li se citea totul pe chip de la prima intrare în scenă. În filmele istorice sultanii sau pașalele vorbeau românește cu naturalețea unor băieți instruiți la facultate în București, apreciind demnitatea unei opoziții curajoase – din ciclul ”Îmi placi Mihaie!”. Era simplu, era frumos, era fals. Toată cultura asimilată în școală era patriotică, doar că filmele lui Sergiu Nicolaescu spuneau povestea mai atractiv.
14. Aș vrea să știu și eu!