Observațiile pe care le-am făcut în prima parte a acestui text ne arată, cred, că dincolo de importanța argumentului până acum mai puțin explorat decât ar fi meritat, este vorba de situația politică și stadiul democrației în anii ‘70 și ‘80 în Italia secolului al XX-lea.
Norberto Bobbio aduce în discuție în studiul său, Democrația și puterea invizibilă1, un fenomen capital în istoria puterii secrete, acela al spionajului (și al fenomenelor care-i corespund, deoarece puterea invizibilă se combate cu o putere la fel de invizibilă, aceea a contraspionajului, în general aceea a serviciilor secrete).
Nu există stat autocratic sau democratic care să fi renunțat. Și niciun stat n-a renunțat până acum, deoarece nu există o modalitate mai eficientă pentru a cunoaște faptele celuilalt decât aceea de a încerca să fie strânse date fără a fi cunoscut sau recunoscut. Nu este o întâmplare, scrie N. Bobbio, că Imm. Kant, care este și autorul tezelor referitoare la posibilitatea de a face cunoscute acțiunile guvernului, ca un remediu în fața imoralității politicii, Kant considera printre articolele preliminare în vederea stabilirii unei păci perpetue interstatale, interzicerea absolută a recursului la spionaj, considerate ca atitudini dezonorante, aducând printre altele argumentul că implicarea spionajului în război n-ar fi decât o strategie prin care se pune pe primul plan lipsa de onoare a altor persoane, care creează pericolul ca această practică să se extindă și în perioada de pace2.
Oricum, scopul acestor observații nu este acela de a face o analiză istorică a diferitelor forme de putere invizibilă, cu atât mai mult cu cât Bobbio se referă în continuare strict la situația din Italia.
De-a lungul secolelor democrația a fost considerată ca fiind o formă de guvern incapabilă să rezolve marile probleme sociale, de la Platon la Hegel, deoarece ea aparține guvernului poporului, iar poporul degradat într-o formă masificată, de mulțime, de plebe, nu este în măsură să guverneze: turma are nevoie de un păstor, scrie N. Bobbio, fiul minor de tată, organele corpului de creier, numai pentru a reaminti unele din metaforele tradiționale.
Democrația a fost astfel ridicată la rangul de cea mai bună formă de Guvern posibilă (sau cel puțin al unuia care nu creează probleme, datorită caracterului extremist al ideilor ce le vehiculează preopinenții); punctul de vedere după care regimurile sunt judecate este acela al promisiunilor neonorate. De exemplu faptul că nu a fost în măsură să mențină promisiunea unui autoguvern. N-a onorat promisiunea de menținere a unei egalități cel puțin formale în plan social, sau aceea de a scădea contribuția puterii invizibile în treburile țării.
În cazul democrației nu este vorba de a disprețui părerea celor mulți, ca fiind o putere irațională incapabilă să ia decizii raționale chiar în interesul lor, de a ridica ochii, obișnuiți cu propriile necesități contemporane, spre Soarele strălucitor al binelui comun; fiind în același timp conștienți că sunt purtătorii unei ignoranțe în ce privește fundamentele științei, de distanța de netrecut ce separă persoanele incompetente de cele competente, dintre laboratorul omului de știință și cel al tehnicianului care se manifestă în piață. De aceea lupta între democreție și tehnocrație aparține mai mult acelora care le numesc paradoxuri ale democrației, decât ale propriilor lor insuccese.3
Confruntarea între modelul ideal al puterii vizibile și realitatea lucrurilor trebuie să fie condusă după părerea lui Bobbio ținând cont că orice formă de dominație se sustrage atenției clasei dominante, ascunzându-și astfel fața cea adevărată. Azi aceste fenomene poartă numele de simulare după părerea subiecților pasivi, adică ale cetățenilor. Mențiunea lui N. Bobbio este importantă, iar orice problemă care interesează sfera politicii poate fi examinată ex parte principis și ex parte populi. Scriitorii politici s-au interesat de-a lungul vremii de problemele politicii din punctul de vedere al „Principelui”: aici apare interesul pentru tema minciunii folositoare, a condițiilor și limitelor legalității sale.
Aceeași problemă considerată din punctul de vedere al destinatarului mesajului devine o problemă de consens făcută cunoscută prin intermediul diferitelor forme de manipulare asupra căruia s-au consultat de mult timp experții în comunicarea de masă. Cei mai direcți strămoși ai minciunii utile sunt în societățile de masă sistemele ideologice și derivații lor. Scriitorii politici (politologii) au știut dintotdeauna, iar acum știm mai mult ca oricând, că puterea politică propriu-zisă, a cărui instrument ce o definește este folosirea forței, nu poate să se lipseacă de puterea ideologică, și deci de aceea a formatorilor de opinie, ce lucrează pe față sau pe ascuns.
Regimul democratic, prin care N. Bobbio înțelege un regim în care puterea supremă este autorizată să folosească în ultimă instanță forța și care este exercitată în numele și în contul poporului prin intermediul procedurilor electorale a votului universal, repetat la dată fixă.
„Scriitorii care s-au ocupat de politică au scris mult împotriva dicursului mincinos al unui Principe, cu aceeași perseverență cu care scriitorii antidemocratici au urlat împotriva elocvenței înșelătoare a demagogilor. Ceea ce face distincție îmtre puterea democratică și cea autocratică este faptul că numai în primul caz prin intermediul criticii libere și a caracterului legal al practicilor democratice se poate constitui un sistem solid care să-și aibă în interior anticorpii în măsură să revitalizeze, dacă este nevoie, întregul sistem”4.
Norberto Bobbio face o analiză extrem de exigentă a situației politice din Italia anilor ‘80 și începutul anilor ‘90.
Tema cea mai interesantă prin care cu adevărat se putea pune la încercare capacitatea puterii vizibile de a anihila puterea invizibilă, a fost aceea a posibilității de a face cunoscute acțiunile guvernamentale. Acesta a fost momentul cotiturii prin care statul italian modern s-a transformat din stat absolut în stat de drept. Din acest punct de vedere, afirmă N. Bobbio, trebuie recunoscut în mod direct că anihilarea totală a puterii invizibile nu s-a petrecut. N. Bobbio folosește termenul de „Subguvern”, care până acum a rămas un termen jurnalistic, care însă, acum, ar merita să intre în universul discursului tehnic. Este nevoie oare să fie elaborată o teorie a Subguvernului? O asemenea practică este în mod strâns legată de aceea a funcțiunilor unui stat postkeynesian (pe care neo-marxiștii îl numesc un stat al Capitalului), care este Guvernul care își coordoneează politica strict conform exigențelor economice. Acolo unde Statul are atribuții de guvern responsabil cu prerogative economice, clasa politică își exercită puterea nu numai prin formele tradiționale supuse legii, ci și prin decrete legislative, diferitele tipuri de acte administrative, care de când există un regim parlamentar și un Stat de drept, adică un Stat în care Actele administrației publice sunt supuse unui control juridic, au intrat să facă parte din sfera puterii vizibile; situație clasică pentru Italia anilor ‘80, când prin gestionarea marilor centre de putere economică, Bănci, Industrii de stat, Industrii subvenționate de stat (așa-numitele puteri forti, care azi nu mai există, și care au fost înlocuite de Multinaționale, n.n.), din care-și trăgeau subzistența aparatele de Partid, care prin alegeri democratice își căpătau dreptul de a guverna.
Diferit de puterea legislativă și de puterea executivă tradițională, Guvernul bazat pe controlul economiei aparține în mare parte sferei puterii invizibile întrucât se sustrage, dacă nu în mod formal, substanțial, controlului democratic și controlului juridic.
Controlului juridic al actelor administrative îi este suficient să facă apel la o observație elementară: în Statul de drept al justiției administrative căreia îi este acordată protecția intereselor cetățenilor în ce privește ilegalitățile ce pot fi provocate de Administrația publică, se poate produce cu superviziunea lor neglijarea intereselor cetățenilor pe care de fapt ar fi trebuit să-le protejeze. Dar atunci când un act ilegal al unui Birou public nu lezează interesele cetățeanului, ci din contră îl favorizează, cu alte cuvinte atunci când cetățeanul este în măsură să tragă un avantaj din publica ilegalitate (ceea ce s-a petrecut mai târziu în anii ‘90 cu legile ad personam, n.n.) situația pare mai mult comică decât reală).
Norberto Bobbio numește aceste structuri „criptoguverne”, care împreună cu acțiunile desfășurate de forțele politice subversive care acționează din umbră în legătură cu serviciile secrete, sau cu o parte a lor și care nu le împiedică acțiunile, cum a fost cazul crimelor din Piața Fontana5.
În una din ultimele sale opere, Vârsta drepturilor din 1990, N. Bobbio a individualizat drepturile fundamentale care consimt dezvoltarea unei democrații reale și a unei păci juste și care să dureze în timp. O participare colectivă și non-colectivă la deciziile comunității, printr-o punere de acord a părților; aceasta presupune o lărgire a modelului democratic în mare parte a lumii (nu este vorba aici de export de democrație); prin respectul adversarilor, care sunt o alternativă, în fața regimurilor opresive, barbare, fără folosirea violenței, acest proces presupune o serie de condiții liberale, ce pot da naștere unui stat democratic, sau mai precis unui stat reprezentativ, care prin intermediul unei progresive lărgiri a drepturilor politice până la votul universal au fost indicate de Bobbio ca punctele centrale ale democrației, care deși imperfecte în anumite forme de manifestare, sunt de preferat unor regimuri autoritare, dictatoriale.
În ce privește dezbaterile publice, Bobbio nu s-a limitat să teoretizeze și să justifice atitudinea sa raționalistă, ci a publicat-o printr-o activitate intelectuală neobosită, independentă dar nu indiferentă față de agenda politică. În volumul Politica și cultura (Einaudi, 1955), Bobbio a adus la lumină nivelul cu nimic confortabil al spiritului civil al societății italiene, slabul nivel al valorilor liberale sau democratice cu o tendință continuă la contrapozițiile idelogice. În anii ‘60 și ‘70 mulți liberali și mulți socialiști criticau condescendența sa față de cultura comunistă: era vorba de o deschidere a unui credit de matrice gobettiană6 și acționistă.
Bobbio însuși a declarat că și-a încheiat raporturile cu comunismul istoric numai după masacrele din Piața Tienanmen.
A fost tocmai propria sa atitudine conciliatoare față de obiectivele de justiție ale doctrinei comuniste să facă din intelectualul torinez un interlocuitor credibil și să-i constrângă pe liderii PCI să ia în serios recomandarea provocatoare a lui Bobbio că pentru a pune bazele unei noi societăți trebuie să fie acceptate valorile pozitive ale societății liberale.
Critica bobbiană, scrie Maurizio Ferrera, a acelor idola tribus ale stângii comuniste s-a bazat pe un efort continuu al pedagogiei politice, menită în principal să clarifice natura și legăturile dintre liberalism, democrație și socialism. Făcând trimitere la clasici, Bobbio subliniază înainte de toate imposibilitatea renunțării la liberalism, înțeles ca o doctrină menită să limiteze invazia statului și valorizarea libertății individuale concepută fie în sens negativ, ca o lipsă de obstacole, fie în sens pozitiv, ca o capacitate de a acționa liber.
Contribuția sa cea mai prețioasă se referă la democrație și la valorile ei. Fiind de partea criticilor marxismului și a interpretărilor substanțiale ale conceptului, Bobbio a explicat că democrația este mai ales o formă, adică o metodă pentru a pune împreună, prin intermediul alegerilor, voința Statului cu voința tuturor cetățenilor.
Bobbio a cunoscut bine lecțiile clasice ale elitiștilor (Gaetano Mosca și Vilfredo Pareto, dar și pe cele ale lui Joseph Schumpeter); Bobbio a clarificat astfel că competiția dintre elite pentru a obține votul popular nu este o ficțiune burgheză nefericită, ci cel mai bun instrument pentru a face puterea politică responsabilă față de cetățeni. Obiectivele, care pentru el erau de primă importanță, de emancipare și de dreptate socială trebuiau să fie urmărite printr-un solid cadru de principii liberal democratice, singurul în măsură să maximalizeze egalitatea fără a sufoca libertatea.
Bobbio nu s-a dat înapoi de la a critica funcționamentul efectiv democratic, mai ales în ce privește realitatea italiană. Nu-i plăcea neo-corporativismul și a denunțat procesele de degenerare partitocratică și de dispariție lentă a societății civile, ca să nu mai vorbim de devierile de ordin personalistic și plebiscitar ale epocii berlusconiene. În ultimele sale scrieri putem vedea deziluziile sale în fața promisiunilor neonorate ale democrației și a condițiilor în care se afla stânga italiană tot mai dezorientată și divizată.
În concluzie vom reda un text al lui Norberto Bobbio unde el sintetizează intențiile scrierilor sale privind natura democrației și care sperăm să fie de ajutor studioșilor de la noi, care cunoscându-le vor milita pentru îmbunătățireea situației politice, care are o cu totul altă structură, diferită de cea italiană:
„Textele acestea7 au fost scrise pentru un public care se interesează de politică, nu pentru politicieni. Au fost scrise sub impresia unei preocupări esențiale: a face posibilă coborârea democrației din cerul principiilor pe pământ, unde se lovește de cele mai diferite și incredibile interese. M-am gândit dintotdeauna că acesta ar fi unicul mod pentru contemporanii noștri de a-și da seama de contradicțiile în care trebuie să trăiască o societate democratică; în același timp trebuie să conștientizeze necesitatea depășirii căilor sinuoase pe care trebuie să le parcurgă pentru a ieși la liman fără a se pierde în noianul de interese și orgolii subiective; toate sunt menite ca până la urmă democrația să-și cântărească viciile sale conaturale, fără a se descuraja și fără a-și pierde iluzia că ar putea s-o îmbunătățească”. Într-o Europă în care bântuie populismul, ce nu suportă înfrângeri, calea democrației este unica de parcurs, prin actualizarea unei forme de democrație pluralistă, în care trebuie să prevaleze pozițiile fiecărui ordinament politic, chiar dacă sunt diferite între ele, punând în valoare marea descoperire a epocii moderne că puterea este divizibilă.

 

 

Note
1 Norbeto Bobbbio, Democrația și puterea invizibilă, în Il futuro della democrazia, Giulio Einaudi editore, Milano 2014, pp.81-107
2 Cfr. Kant, Scritti politici, cit. p. 288
3 Cfr. Este necesar pentru Bobbio să se facă distincție între cele două funcții pe care le pot avea acțiunile secrete, faptul de a nu face cunoscut de ce deciziile nu sunt la îndemâna tuturor (secretul tehnic) și nu pentru toți (secretul propriu zis politic).
4 N. Bobbio, op. cit. p. 100. O operație tipică de dezvăluire, ceea ce înseamnă revelare unor scandaluri sau mai bine spus dezvăluirea acțiunilor făcute pe ascuns, care odată ajunse publice creează scandal major.
5 Norberto Bobbio, op. cit. p. 102
6 Piero Gobetti, mort la mai puțin de 25 de ani datorită agresiunilor suferite din partea fasciștilor italieni.
7 Norberto Bobbio, op. cit., p. 152