…această Artă formează Regi, adică oameni situați mai presus de orice constrângere, deci liberi, stăpâni suverani asupra propriei persoane. Pentru a se ridica la un nivel inițiatic atât de înalt, respectivii trebuiau să învețe a gândi în mod independent, fără a fi sclavii prejudecăților dominante şi fără a se lăsa influențați de ideile altora. Oswald Wirth

 

 

Pe parcursul mai multor episoade, ne propunem să prezentăm aici, sub aspect ideatic şi conceptual, o colecție de cărți inițiatico-sapiențiale grupate inspirat în jurul sintagmei Arta regală. Pentru ca cititorul preocupat de metafizică şi ezoterism să beneficieze de un minim folos privind buna înțelegere a acestui demers şi, deopotrivă, a realității discrete, fulgurante, pe care încercăm s-o aducem în atenție, se impune, credem noi, o prealabilă şi succintă definire a sintagmei utilizate în titlul articolului. Pe cât este posibil, va trebui, de asemenea, să elucidăm în ce constă conținutul atribuit acestei expresii cu iz metaforic, care sunt înțelesurile sale profunde potrivit predaniei inițiatice şi, mai ales, de ce este utilă şi necesară o asemenea limpezire tocmai acum când lumea pare să fi intrat într-o eră a resetării radicale, a negării tradiției spirituale autentice şi a sacralității omului, în egală măsură.
Fenomenul şi explicațiile aferente acestuia sunt adânc încriptate în istoria umanității căci sorgintea Ars regia pare a fi cufundată în însăşi unitatea originară, atotcuprinzătoare şi indinstinctă sub aspectul funcțiunilor esențiale şi a raporturilor dintre acestea. Pe de altă parte, din perspectiva metafizicii pure, cele două importante aplicații care s-au ivit in nuce din această stare incipientă – autoritatea sacerdotală şi puterea temporală – nu sunt altceva decât semne ale unei prime fisuri în monolitul primordial. Din această scindare se vor fi născut, în vremuri imemoriale, cele două caste, cea a Brāhman-ilor (sacerdoțiul asumându-şi cunoaşterea metafizică pură) şi cea a Kśhatriyas-ilor (războnicii asumându-şi guvernarea, justiția şi apărarea); brāhman-ii vor cultiva Arta sacerdotală – marile misterii vizând o inițiere în cunoaşterea principiilor prime şi a stării de transcendență –, în timp ce kśhatriyas-ii vor exersa Arta regală – micile misterii constând în acțiunea consacrată de edificare a unei societăți umane în acord cu planul celest şi cu ordinea / voința universală revelată. În logica proprie acestui fenomen, transcenderea precede acțiunea propriu-zisă şi, pe cale de consecință, Arta regală nu poate fi decât subsecventă Artei sacerdotale cu toate consecințele ce decurg din această ierarhizare naturală şi firească.1
Istoria umanității, aşa cum rezultă aceasta din mituri şi interpretări ale vechilor scripturi, ne arătă, însă, că raporturile inițiale dintre cele două caste au fost marcate de o degradare constantă şi că, cel mai probabil, o revoltă a kśhatriyas-ilor a răsturnat ireversibil, la un moment dat, echilibrul primordial fragil, bazat pe supremația spirituală a brāhman-ilor. Desigur, uzurparea respectivă va fi avut ca prim temei refuzul recunoaşterii, de către kśhatriyas, a autorității superioare, cea care, grație inițierii sacerdotale, făcea posibilă accesarea naturală a tezaurul de înțelepciune transcendentală; pe bună dreptate, faptul în sine a fost asimilat luciferismului – o semețire nejustificată a Regelui ce se vrea a fi înălțat pe cel mai înalt tron ceresc deşi nu are calificarea inițiatică necesară. Cu timpul, tendința luciferică născută din contestarea unei stări de conştiință non-ordinară situată firesc deasupra conştiinței regale ce dezvăluia omului ordinea universală a făcut posibilă o inversare a raporturilor ierarhice normale şi astfel, după căderea sa din ceruri, Lucifer cel rebel va fi devenit, treptat, Satan cel negru, o întruchipare a răului absolut, cum spune legenda.
Înțelepciunea provenită dintr-o cunoaştere superioară, diferită de cunoaşterea obişnuită, era atributul Brāhman-ilor, în timp ce forța născută din acțiunea energică a Kśhatriyas-ilor, focalizată pe scop, era atributul decisiv al acestora din urmă. Dincolo de aceste manifestări concrete, Principiul suprem şi absolut, cel aflat în amonte față de autoritatea spirituală şi de puterea temporală, are un benefic rol unificator fiind, în acelaşi timp, şi sursa comună din care se nasc cele două stări de conştiință ce diferențiază castele aflate în vârful ierarhiei lumeşti. Regalitatea fiind generată de Sacerdoțiu2, între cele două puteri există un raport natural de subordonare; concomitent, autoritatea sacerdotală şi puterea temporală sunt, cumva, şi în complementaritate în sensul că Regele – exponentul castei Kśhatriyas este frate întru Domnu’ cu Înaltul preot ca reprezentat suprem al Brāhman-ilor şi împreună, cei doi, Orbul şi Ologul, vor desemna coloanele tradiționale pe care se sprijină construcția statală.
În mod exclusiv, ne-am referit mai sus la stratificarea pe caste aşa cum rezultă aceasta din vechile scrieri indiene; o împărțire asemănătoare poate fi identificată, însă, şi în cadrul marilor comunități umane ale antichității, existente în bazinul mediteranean. Platon este, poate, unul dintre ultimii europeni care va fi prezentat generic castele în manieră tradițională căci iată, în Republica sa, el sugerează, între altele, un sever test de maturitate pe care tinerii, la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani, urmau să-l susțină pentru a se stabili apartenența lor la o clasă socială distinctă, potrivit competențelor reale. (Durant, pp. 44-45)
În Dialogurile platoniciene a fost identificat, de asemenea, aşa-numitul mit alchimic cu ajutorul căruia sunt prefigurate castele prin intermediul unor simboluri consacrate. Astfel, Aurul desemnează sacerdoțiul, Argintul, aristocrația regală (războinicii, clasa politică), Arama indică meseriaşii, meşteşugarii şi liber profesioniştii iar Fierul, pe agricultorii, muncitorii necalificați, servitorii, sclavii etc.; delimitările nu sunt foarte sigure iar înțelesul metaforic poate fi înşelător, în unele privințe. Lăsând să se creadă că distincția între clasele sociale, obținută la naştere, nu este una rigidă şi irevocabilă, Platon precizează: …voi toți cei din cetate […] sunteți frați, însă zeul care v-a plămădit a amestecat aur în facerea acelora dintre voi în stare să conducă. De aceea ei merită cea mai mare cinstire. Câți le sunt acestora ajutoare, au argint în amestec, iar fier şi aramă se află în agricultori şi la meseriaşi. (Republica, 414d-e şi 415)
Istoriografia consemnează existența castelor, în forma lor consacrată, până în perioada Renaşterii când apar semne evidente privind amestecul tot mai accentuat al acestora, precum şi de ignorare a preceptelor tradițional-arhaice. De remarcat, totodată, şi în Dialogurile lui Platon ca şi în Upanishade, o neliniştitoare subliniere cu iz de premoniție, potrivit căreia amestecul castelor şi răsturnarea ierarhiilor indică începutul erei întunecate a decadenței generalizate şi a unei anomii ireversibile în planul evoluției socio-umane – Kali Yuga sau epoca Fierului din Mahabharata. (Vitsaxis, pp. 63-64)
Platon dezvoltă o concepție cutezătoare care afirmă că, în esență, întreaga cunoaşterea ezoterică are, în substrat, o singură utilitate lumească şi anume aceea de a fi aplicată cu rigoare în societate, de către cei special pregătiți pentru a exercita puterea temporală. Acest proces formativ3 viza, cu deosebire, o mai semnificativă clarificare a mentalului individual şi, ca atare, atingerea unui nivel superior de conştiință. Ființa umană înnobilată cu o astfel de conştiință cosmică poartă, la Platon, numele de rege-filozof; el este şi nu este regele (monarhul, înaltul funcționar, n.n.) ideal, este şi nu este un filozoful preocupat de găsirea unui adevăr abstract şi ideal căci, înainte de orice, acest personaj generic va fi un om ce va fi realizat un impresionant salt capricant pe o spiră superioară a conştiinței. Platon îl vede pe regele-filozof ca pe un semizeu şi din această calitate fundamentală decurg toate celelalte capacități, precum şi calificarea sa specială de a exercita responsabilități specifice în conducerea polis-ului.
In extenso, putem conchide că, de fapt, toate societățile tradiționale din antichitate şi din evul mediu erau organizate asemănător iar aceasta presupunea existența unei ierarhii fondată în mod natural pe baza tendințelor şi calităților constitutive ale oamenilor. Pentru perioada evului mediu European, de pildă, se poate lua în considerare, ca termen de referință, concepția lui Dante Alighieri despre arta cavalerească ce se dorea înțeleasă ca fiind un amor divin, un dor neostoit de comuniune fraternă şi de îndumnezeire, iubirea fiind unica şi cea mai puternică esență a Artei regale în varianta sa cavalerească şi medievală. (Tămaş, pp. 348-399)
În perioada post renascentistă, expresia Arta regală poate fi întâlnită frecvent îndeosebi în carțile alchimice, atât de spectaculoase în ceea ce priveşte tematica lor inedită şi simbolistica specială pe care au promovat-o, cea rămasă, în mare parte, neînțeleasă de către cititorul căruia-i lipsea echipamentul inițiatic. Arta (Calea) regală era pe atunci, nici mai mult nici mai puțin decât meşteşugul ocult prin care se transmuta Plumbul (materia brută) în Aur sau, altfel spus, măiestria de a căuta şi de a găsi, în centrul ființei, misterioasa Lumină lăuntrică presupusă a fi de o emanație a Tatălui ceresc – Spiritul absolut, etern şi infinit, Conştiința holistică atotcuprinzătoare.
Mai târziu, începând cu secolului al XVIII-lea, când doctrina alchimică aflată în faza ei crepusculară se va transvaza treptat şi definitiv în cea masonică, Arta regală va desemna procesul intern specific ce se derulează în atelierele inițiatice anume pentru a-l îndruma pe aspirant către trăirea la propriu a iluminării lăuntrice – cunoaşterea nemijlocită a Sinelui trascendent. Prin anlogiile, simbolistica şi miturile utilizate, cele ale geometriei (arhitecturii) sacre, în primul rând, Arta regală se particularizează ca măiestrie a înălțării spirituale a omului, dar şi ca un demers calificat al edificării sociale în deplin acord cu exigențele ordinii universale. Arta regală are, aşadar, efecte atât în planul devenirii individuale, cât şi în cel al construcției mundane. Drept urmare, s-a spus că Ordinul masonic este responsabil, potrivit tradiției, de pregătirea unei elite calificate care să exercite puterea temporală (Guénon, pp. 43-54).
Pentru francmasoni, lucrarea lăuntrică – şlefuirea pietrei brute – presupune, pe de o parte, …săparea de temniți adânci viciului şi cultivarea virtuților… iar, pe de altă parte, întărirea spiritului de companionaj, întrajutorare şi toleranță. Astfel instruit în cadrul atelierului, aspirantul întru desăvârşire poate fi învestit să participe la lucrarea din afară, cea pe care generic o denumim construirea Templului ideal al umanității. Fără parcurgerea în ascultare şi cu asiduitate a lucrării lăuntrice, lucrarea din afară nu are sorți de izbândă.
Arta regală desemnează gnosis-ul şi este, prin excelență, o măiestrie dedicată edificării omul veritabil şi înălțării Templul ideal al umanității, deopotrivă. Arta regală presupune o punere în operă, care nu se rezumă doar la însuşirea unei teorii sterile şi lipsită de conținut, căci măiestria e profund legată de viața însăşi, de activitatea umană (fraternă, altruistă, responsabilă), în general, şi de datoria inițiatului de a fi un om între oameni, în particular. Cea de a doua constatare privind Arta regală face trimitere la o lucrare în acord cu ordinea supremă (Voia lui Dumnezeu). Principala caracteristică a unei astfel de opere constă în aceea că este realizare de excepție ce se plasează deasupra simplei necesități şi presupune ceva mai mult decât o activitate obişnuită, rutinieră. Ca atare, Arta regală relevă cel puțin două condiționări majore şi speciale: (i) prima referindu-se la practicarea unei măiestrii adaptate realităților şi formelor particulare de existență, (ii) cea de a doua având capacitatea de a transcende şi de a fi în corelație şi deplină consonanță cu Principiul absolut. Pentru toate acestea, Arta regală nu poate fi decât anume destinată unei elite, ea solicitând celui ales un angajament corect, sincer şi fără rezerve.
Arta regală este, în acelaşi timp, temelia Tradiției inițiatice universale; teza continuității Tradiției prin transformarea unei forme inițiatice în alta nu poate fi susținută cu documente şi considerații de necontestat; tot astfel, nici teza contrarie nu poate fi temeinic argumentată.4 În această logică, înalta cunoaştere pe care o stăpânea Solomon pare a fi vizibil descendentă din cea egipteană şi din cea feniciană, în egală măsură. Totodată, constatăm că, în mod misterios, mitul referitor la Solomon (venerabilul) şi Hiram (maestrul) pare a avea legătură cu frăția pitagoreică de la Crotona, cu acele collegia fabrorum romane patronate de Ianus Bifrons – zeul inițierii, cu templierii europeni, cu argonauții şi exemplele pot continua.
Regele este, aşadar, omul veritabil5, cel care, la finele stagiului intermediar declară că …a văzut Steaua înflăcărată, mărturisind astfel trăirea iluminarii, precum şi faptul că …a ajuns în Centrul cercului. În acest moment, aspirantului i se deschide o altă perspectivă; practic, ajungând în acest punct de inflexiune, el schimbă planul Orizontal cu cel Vertical şi astfel, trece …de la Nivelă la Perpendiculară. Stagiul care urmează – cel al măiestriei propriu-zise –, nu mai poate fi doar o simplă devenire, ci însăşi esența şi corolarul întregului efort asumat în mod conştient în vederea îndumnezeirii şi a receptării puterilor supraumane. Între toate aceste puteri, se distinge înțelepciunea tradițională, cea care este mai presus de orice practică magică; atingând acest prag, aspirantul va trăi în mod exemplar între oameni şi pentru oameni.
Arta regală este efortul omului de a-şi depăşi statutul ontologic, cum spune undeva Mircea Eliade, este măiestria prin care i se imprimă aspirantului o devenire ireversibilă întru Ființă şi Adevăr, este o trăire cu sens, trăire orientată axiologic având drept ultim ideal, în plan personal, realizarea comuniunii ego-ului individual, limitat şi narcisist cu Sinele transcendent. În acelaşi timp, din perspectivă socială, pentru Regele generic, construirea Templului ideal reprezintă un etern orizont de sacrificiu şi de perpetuă dăruire. Ajuns, din Piatră brută, Cub perfect, îşi găseşte singur un rost şi o finalitate în cadrul Templului ideal şi, tocmai de aceea, pentru un inițiat veritabil, perfecționarea nu se termină niciodată, aceasta constituind o garanție fermă a faptului că el este un Rege adevărat, un om integru şi pe deplin calificat să conducă marea operă de edificare a Templului ideal al umanității – o lume mai bună şi mai dreaptă, în armonie cu ordinea divină şi cu voința supremă.
Față de toate aceste considerente, Casa editorială Herald a găsit de cuviință să constituie în portofoliul său o colecție dedicată Artei regale. Astfel, în răstimpul ultimilor cinci ani au fost publicate aici, rând pe rând, un număr de cincisprezece cărți masonice importante care, împreună, fac posibilă o reprezentare mai exactă asupra fenomenului inițiatic şi a utilității sale în plan socio-uman. Autorii selectați de către editură spre a fi popularizați, provenind din culturi şi timpuri diferite, sunt nume de prim rang în materie şi, prin operele lor, dau o imagine elocventă privind Arta regală, istoria sa şi contribuția organizațiilor inițiatice la edificarea lumii în care trăim. Pentru toate acestea, în numerele următoare ale revistei, îi vom prezenta, în linii generale, pe aceşti corifei, insistând îndeosebi asupra cărților publicate în limba română şi nutrind speranța că vom trezi un cuvenit sentiment de venerație şi o preocupare mai susținută pentru revizitarea tradiției inițiatice autentice spre a găsi aici soluții la unele problemele cu care ne confruntăm în prezent căci, cu siguranță, ce este a mai fost şi ce-a fost va mai fi!

 

 

Bibliografie
Bădiliță, Cristian – Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Flew, Anthony – Dicționar de filozofie şi logică, Ed. Humanitas, 1996;
Guénon, René – Autoritate spirituală şi putere temporală, Ed. Herald, 2010;
Muscă, V. & Baumgarten, A. (coordonatori) – Filosofia politică a lui Platon, Ed. Humanitas, 2006;
Platon – Republica, Ed. Antet, 2012;
Roşca, Dumitru, D – Prelegeri de istoria filosofiei antice şi medievale, Ed. Dacia, Cluj, 1986;
Tămaş, Mircea, A., – Arta Regală şi Franc-masoneria, Ed. Aion, Oradea, 2005;
Verescu, Ahile, Z. – Platon criptopithagoreicul, articol în revista Trivium nr. 43, 44, Iaşi, 2020;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992;
Vlăduțescu, Gheorghe – Istoria filosofiei ca hermeneutică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021;
* Bagavad-Gita, Ed. Herald, 2011.

 

 

Note
1 În Upanishade sistemul social este prezentat ca fiind stratificat pe patru caste: Brāhmanii (autoritatea spirituală), Kśhatryas (puterea temporală), Vayshias (liber profesioniştii, meşteşugarii) şi Sudras (cei care execută munci fizice); în timp, sensurile inițiale şi tradiționale au cunoscut o deteriorare semnificativă.
2 Aflată între Dumnezeu şi mundan, autoritatea sacerdotală reprezintă puntea dintre realitățile cardinale.
3 Cea derulată de Pithagora la Crotona şi cea organizată de Platon în Academia sa, de pildă.
4 Istoria scoate la lumină noi exemple în care un ordin sacramental preia, printr-o subtilă trasvazare, elemente din doctrinele anterioare; în acest domeniu, cercetătorii operează frecvent cu ipoteze şi frânturi de adevăr.
5 Cum am arătat, cu înțeles similar se folosesc, în alte tradiții, expresii precum Adam elyion (Kabbalah), sophos (Grecia antică), homo universalis (sufism), chen-jen (China), jivan mukta, (India).