Între criticii și istoricii literari ai actualității, Adrian Dinu Rachieru este, fără îndoială, cel mai productiv analist al operelor scriitorilor noștri din ultimele decenii. Pasionat neliniștit și polemic de epoca și contextul în care s-au afirmat, format, contestat, reevaluat etc. personalitățile care au dat contur și viață fabuloasei construcții literar-creatoare de după cel de al doilea război mondial; declarat sau nu, el este cel care scrie, deocamdată rapsodic (în pregătire), o viitoare, amplă și (probabil!) exhaustivă, istorie a literaturii române contemporane, fiind unul dintre cei mai profunzi observatori, investigatori și comentatori, „înțelegători”, cum zice Cornel Ungureanu, a „întregului literaturii române de azi”.
Preocupările sistematice în acest domeniu au început curând după ‚89, semnând în diferite reviste de profil ample eseuri cu caracter teoretic, pe care le-a reunit mai apoi în volume consistente: Literatură și ideologie (2013), Politica și canonul literar (2021) ș.a., pentru a ajunge de curând la Recurs (Editura Junimea, Iași, 2024), un demers reevaluator, incitant, autorul fiind incitat de faptul că „literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi, supralicitări și, evident, sincronizări în regimul urgențelor, e definită încă de «învechitul» canon călinescian”.
Discuțiile privitoare la canonul literar, s-au întețit, ca să zic așa, după apariția cărții lui H. Bloom, Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor (1994), tradusă la noi, care a declanșat „bătălia canonului” afirmându-se, pornind de la ea, nevoia unei noi ierarhizări a valorilor. Volumul lui Adrian Dinu Rachieru se deschide, așadar, cu un eseu pe tema canonului literar, abordat din unghiuri diferite de diferiți critici și istorici literari (și nu doar), el așezându-se pe o poziție de normalitate în înțelegerea acestuia: „credem în necesitatea canonului dar nu și într-o istorie literară «canonică», obsedată de liste”, adăugând: „e drept, la noi mentalitatea curentă cere ca un critic de oarecare autoritate să-și scrie propria istorie literară ca un apoteotic «discurs de legitimare»”. Iată cum, aluziv, sugerează și realizarea propriei istorii literare. Iar demersul premergător se face adăugând, la finalul volumului, și un eseu (polemic în totul) privitor la tentativele mai vechi, abuzive politic, de rescriere, în anii socialismului, nu doar istoria literaturii ci a culturii noastre în general, din perspectiva „ipotezei protocronismului românesc”, evident „o idee anexată propagandistic”. Între aceste repere teoretice, domnia sa își dezvoltă propria viziune asupra literaturii române contemporane, o viziune recuperatoare a valorilor tratate de către alți cercetători ai fenomenului, cu mai multă sau mai puțină parcimonie. Ni se înfățișează astfel ample studii, cu caracter monografic, consacrate câtorva din cei mai importanți scriitori ai epocii, grupați pe trei paliere de receptare critică, în recurs, pentru unii oferind Recitiri integrale ale operelor acestora și judecarea lor contextuală; apoi urmează cei din Canonul uitaților, eludați (zic iarăși: probabil, întrucât nu se fac trimiteri exprese) de Nicolae Manolescu sau Alex. Ștefănescu ș.a., în demersurile acestora, pentru a încheia cu un Catalog al refuzaților, de asemenea probabil trimițând la aceleași demersuri… monumentale ce s-au dorit a fi… definitive.
Adrian Dinu Rachieru o ia metodic, parcurgând cu anume lentoare în recitire scrierile autorilor asupra cărora stăruie, având mereu o privire monografică asupra acestora. Viața și opera lor se dovedește a fi astfel, în cercetarea istoricului și criticului literar, mereu complementară conjunctură în definirea personalității. Exemplar pentru metoda în recurs pe care o practică, este amplul capitol consacrat lui Vintilă Horia, urmărit pe toate meandrele drumului existențial, pentru a-i defini, într-o formulare concisă, cu exactitate, coordonatele definitorii pe care i se impune prezența: „«bolnav» de enciclopedism, cu impuls ezoteric și spirit holistic, făcând din literatură «o tehnică gnoseologică», încercând a conjuga scientismul cu spiritualismul (creștin), el (prozator, poet, eseist, traducător) s-a vrut și politolog, viitorolog, parapsiholog, etc., mizând pe renașterea morală și convergența disciplinelor”. Asemenea definiții sunt consacrate tuturor celor analizați. Iar analiza merge de la citirea aplicată a operei, în comentarii comparate, cu rectificări bogate în receptarea datorată altora, care s-au aplecat asupra aceluiași subiect, până la anecdotica (cel mai adesea dramatică) ce însoțește biografia fiecăruia. Așa la Ion Negoițescu, la Eugen Barbu („Talent uriaș, «speriind» prin imensitatea debitului scriptic, ins aprig detestat și contestat, iscând și întreținând adversități, polarizând breasla, incomodul Eugen Barbu a fost exclus, în furioșii ani ‚90, din Uniunea Scriitorilor, taxat ca «bestie neagră» a literelor românești […] controversat, detestat, hăituit, calomniat, pamfletar de temut, oportunist, carierist, el însuși un caz, în război cu toată lumea, popularul Barbu a durat o operă, împiedicând dorința de «lustrare literară», visată de inamici. S-a risipit, desigur, dar și-a salvat posteritatea/ purtând, totuși, stigma plagiatului/ prin cel puțin trei romane, convins că doar timpul hotărăște valoarea literară”), Monica Lovinescu, Marin Preda, D.R. Popescu ș.c.l., polemizând cu alți exegeți sau aderând (cu sau fără) rezerve la opiniile altora.
De asemenea, de construcții monografice au parte și cei din categoria Uitaților (Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, A. E. Baconsky, Mircea Ciobanu ș.a.) apoi grupul Refuzaților (M.R. Paraschivescu, Ion Lăncrănjan, Paul Goma, Titus Popovici, Dinu Sărau etc).
Judecățile critice sunt întotdeauna incisive dar nepărtinitoare, drepte, dincolo de orice subiectivitate. Și acest fapt mi se pare a da valoare adevărată demersurilor sale prevestind o amplă și obiectivă Istorie literară.
În paranteză fiind zis, plăcerea de a reconstitui totul din elemente bio-bibliografice aparent marginale, de fapt esențiale, face uimirea rigorii cu care abordează fiecare subiect în parte. Iată, bunăoară, condensată în câteva rânduri o biografie demnă de un roman al epocii: viața lui I.D. Sârbu: „Cine se va încumeta a-i cerceta viața, pornind, firește, de la matricea petrileană (multietnică), va descoperi, fără efort, o biografie dramatică: o traiectorie aventuroasă, frântă, proiectată pe un fundal tragic. Student de vârf, membru al Cercului literar sibian, dar și al Partidului Comunist (din 1940), ilegalist, așadar, trimis pe frontul de Est, dezertor, sergent-interpret pe lângă un general rus, traversând, cu o cizmă, Ucraina, conferențiar la Institutul clujean de Artă dramatică, îndepărtat, în 1949, alături de Blaga și de alți corifei din învățământul superior, profesor suplinitor o vreme, redactor, din 1956, la revista Teatrul, trecut apoi prin școala detenției, vagonetar, secretar literar al teatrului Național din Craiova (1964-1973) și pensionat din motive medicale, iată, rezumativ, destinul coșmaresc al sergentului T.R. Ioan D. Sârbu (1919-1989), trecut prin grele încercări, vădind, din unghiul creatorului, o salvatoare «vocație pentru suferință»”.
Eseurile monografice ale lui Adrian Dinu Rachieru, privitoare la condiția scriitorului român din ultimele decenii, ilustrată prin câteva (nu puține dar semnificative) recitiri, reunite în volumul Recurs, atestă nu doar probitatea unui cercetător pasionat al literaturii române contemporane ci și, sau mai ales, luciditatea și rigoarea obiectivă cu care acesta valorifică creația literară în perspectiva unei posibile istorii literare degajată de orice influențe venite dinspre vreo perspectivă canonică oportunistă. Adrian Dinu Rachieru este un analist de vocație, cu metodă, și un polemist cu verb intelectual de fermă atitudine civică.