Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Conceperi ale democrației

Conceperi ale democrației

Starea actuală a democrației nu poate decât să-i îngrijoreze pe cei care cred cu convingere în ea. Iar cititorul interesat de această stare și de discuțiile ce au loc nu poate fi decât derutat.
Cei mai importanți apărători ai democrației o definesc sensibil diferit, luându-și precauții să nu cadă în idealizări de altădată. În țările lumii actuale se cultivă feluri variate de democrație. Criticii stării democrației aduc în discuție neajunsuri grave. Distincția sumară făcută cu decenii în urmă de Karl Popper, între democrație și autoritarism, este luată azi drept ghid, în contextul unei complexități a lumii fără precedent, când sunt necesare idei noi. Cei care au sperat în democrație fără efort propriu, importată, încep să fie dezamăgiți.
Nu poți face însă față frământărilor actuale, dacă aperi democrația, decât căutând și adoptând un punct de vedere mai profund. Prima mea teză este că azi s-a ajuns în situația în care se cer distinse cu claritate patru conceperi ale democrației.
O concepere este operațională. Ea constă din pași (candidați multipli la alegeri, vot secret, etc.), formal conformi cu aspirații de democratizare, dar fără a mai pune întrebarea simplă privind manifestarea demosului în societate. Această concepere asigură realizări ale democrației, dar nu exclude destul malformări (ignorarea problemelor majorității oamenilor, asimetrii juridice, abuzuri de putere, dependența stabilirii adevărului și justeței de deținătorii puterii etc.). Fără operaționalizare nu este posibilă nici democrația, dar dacă aceasta se oprește la operaționalizare nu-și acoperă sensul.
A doua concepere este funcțională. Ea constă din preocuparea ca prin componente ale democrației (alegeri libere, alternative clare, competiție a partidelor, parlamentarism etc.) să se asigure integrarea formală a cetățenilor și o evoluție fără convulsii a societății respective. Această concepere include salutar componente sociale (participarea la decizie, accent pe aspectele economice etc.) și face mai consecventă democrația. Ea integrează societatea, dar nu se mai întreabă cât și cum se realizează aceasta.
A treia concepere este normativă. Ea constă în valorificarea culturii democrației, ce o distinge de concurenții ei – plutocrația, autoritarismul, dictatura etc. – și aplicarea democrației în așa fel încât să se împiedice orice derapaj. Această concepere are și o latură acțională ce constă în abordarea realității din perspectiva democratizării de care este nevoie pentru a apropia realitatea de valorile angajate. Conceperea normativă afirmă o înțelegere mai profundă a democrației, privind-o din perspectiva democratizării, dar are de înfruntat fenomene dificile precum atracția puterii, birocrația, carențele de cultură civică.
A patra concepere este utopică. Ea întărește principiile și regulile democrației până acolo încât nici o democrație existentă să nu poată revendica împlinirea democrației. Această concepere consideră democrația și criteriile ei ca fiind de natură ideală, încât poate exercita critica realităților date în numele lor, dar nu are răspunsuri la întrebarea: ce este de făcut?
Găsim conceperile de mai sus în descrieri istorice, analize de situații, conceptualizări și controverse teoretice. Distincția lor o putem folosi spre a le înțelege și evalua. Nu-i poți înțelege exact pe Locke sau Rousseau sau Tocqueville sau Kelsen fără a lua în seamă faptul că ei reunesc în viziunea lor elemente din fiecare dintre conceperi.
Cei mai importanți apărători de astăzi ai democrației îmbrățișează unele sau altele dintre abordări. În realitatea democrațiilor de acum ele sunt amestecate. Criticii stării actuale a democrației le combină, la rândul lor. Aspiranții la „democratizare din afară” au în vedere o concepere – cea mai simplă. Iar cei care vorbesc de „criza democrației” ar trebui să spună mai precis despre ce este vorba.
A doua mea teză este că astăzi există democratură, există democrație sumară, există democrație falsă. Dar – ceea ce este esențial – există și democrații funcționale și chiar democrații ce se respectă. Nu avem motive să fim îngrijorați dacă este vorba de acoperirea cu exemple vii a celor patru conceperi ale democrației. Dar avem multe asemenea motive dacă observăm eroziunea democrației în diferite locuri și străduințele de evitare a democratizării.
Aceasta-i soarta democrației? Se încheie ea astfel? Întrebări dificile, dar la care trebuie răspuns. În definitiv, enorm de mulți oameni și-au legat viața și speranțele de democrație. Ei doresc să trăiască în societăți democratice. Nu se poate trăi nici doar cu trecutul, nici măcar cu prezentul. Viitorul este inclus în motivația vieții și acțiunilor oamenilor. Iar peste toate, ca a treia mea teză, democrația poate avea lacune, dar rămâne superioară oricărei alternative.
Opinia mea este că doar delimitând abordările amintite se poate da seama realist de ceea ce se petrece în realitate și apoi de ceea ce poate veni și mai ales de ceea ce este de făcut. Plecând de la distincția amintită se pot construi diagnoza și soluțiile viabile.
Analiza mea va arăta, direct sau indirect, prezența, virtuțile și limitele unei conceperi sau alta. În materialul de față dau seama de principalele conceptualizări ale democrației din timpul nostru. Apoi evoc variantele de democrație ce se practică azi. Arăt la ce se referă criticii actuali ai stării democrației. Înaintez observând unde s-a ajuns cu „democratizarea din afară”. Merg mai departe cu evaluarea „crizei” și anticiparea soartei democrației și a condiționărilor ei. Închei cu a arăta ceea ce este de făcut. În articolul de față rămân la conceperi recente ale democrației.
Avem conceperi ce oferă deja criterii formalizate ale democrației. Ele au fost identificate de unii dintre cei mai importanți teoreticieni ai contemporaneității. Le redau concentrat.
Destul de aplicat și reticent la generalizări fără suficientă susținere factuală, Robert A. Dahl (On Democracy, 1998) dă patru criterii pe care le socotește necesare încât „membrii unei comunități (oricare ar fi numărul lor) să fie egali din punct de vedere politic în a stabili politicile asocierii” (p.38). Se poate vorbi de democrație acolo unde se asigură participare efectivă a membrilor, încât să nu fie unii mai avantajați decât alții; egalitatea votului – fiecare vot este la fel de important ca al altuia; dobândirea înțelegerii chestiunilor (enlightened understanding), încît se poate spune că fiecare cetățean a înțeles ce este în joc, din moment ce i s-au pus la dispoziție toate mijloacele de a ști; controlul agendei de către o instanță a cetățenilor prevăzută constituțional, încât să fie sigur că acea asociere nu acționează contra intereselor ei.
Cunoscutul teoretician pune întrebarea: în lumea reală, este probabil ca fiecare membru al asocierii să aibă cu adevărat oportunitățile egale de a participa, de a dobândi o înțelegere informată a problemelor și de a influența agenda? (p.42). Răspunsul la îndemână este că nu. Acestea sunt „standarde ideale” pentru a măsura realitățile democrației, care este, în realitatea vieții, confruntată cu dificultăți.
Robert A.Dahl a plecat de la egalitatea cetățenilor pentru a stabili ce este democrația și a ajuns la criterii ca „standarde ideale”. Norberto Bobbio (Le futur de la democratie, 2007) pune accentul pe reguli atunci când definește democrația. În așa numita „definiție minimală” a democrației el preia cinci criterii ale democrației: existența unui „set de proceduri de decizie”; atribuirea „puterii de a decide unui efectiv ridicat de membri ai comunității”, fără să fie omnicrație, decât în cazuri limită; „aplicarea regulii majorității” în decizie; cei care aleg au în față „alternative reale” și „sunt în măsură să aleagă între ele”; cei care aleg dispun de „libertăți și drepturi fundamentale (de opinie, de exprimare, de reunire, de asociere etc.)”.
Și Norberto Bobbio plasează în cele din urmă aceste criterii în lumea „idealurilor democratice”, democrațiile reale având de înfruntat situații deloc facile. El și încheie analiza sa cu parafrazarea ideii din Doctor Jivago, cunoscutul roman al lui Pasternak: „S-a petrecut de multe ori în istorie. Ceea ce a a fost conceput pentru a fi nobil și elevat a devenit materie brută. Astfel Grecia a devenit Roma, luminile ruse au dat revoluția rusă”. Gânditorul italian completează: „Astfel că gândirea liberală și democratică a unui Locke, a unui Rousseau, a unui Tocqueville, a unui Bentham sau John Stuart Mill a devenit acțiunile lui … (și las cititorului grija de a pune numele pe care îl vrea, căci nu va fi greu să-l afle)” (p.112). Altfel spus, contrastul între ceea ce s-a conceput și unde s-a ajuns este mare.
Sociologul Raymond Boudon (Renouveler la democratie. Eloge du sens commun, 2006) nu a propus o definiție a democrației, dar a apărat ideea că „nu există un mai bun sistem de organizare a Cetății decât democrația” (p.325). El ia în seamă inclusiv ceea ce s-a schimbat în lume după 1990 și atrage atenția că „democrația este evident incompatibilă cu denegarea simțului comun. La baza democrației este plasată de fapt ideea că toți oamenii au dreptul de a se exprima, că cetățenii individuali sunt singura sursă și sursa ultimă a puterii și că o instituție bună sau o măsură bună este aceea care în principiu ar fi aprobată de oricare cetățean. Aceasta implică bineînțeles faptul că fiecare cetățean este considerat ca fiind dotat cu bun simț (bon sens) și că fiecare recunoaște această capacitate tuturor celorlalți. Ideea însăși de democrație se sprijină deci pe postulatul că bunul simț există efectiv (bien et bel)” (p.326).
Este greu de găsit un elogiu mai frumos omului simplu care suntem fiecare! Cum stau democrațiile actuale în raport cu acest criteriu, totuși? Nu cumva omul simplu a fost luat deja într-o barcă pe care nu o mai controlează?
Jurgen Habermas își asumă că democrația are deja lacune și întâmpină dificultăți, dar vrea să o reafirme, după ce o sincronizează cu o epocă în care – datorită conflictelor nesfârșite, schimbărilor profunde din cunoaștere, dezamăgirilor legate de mari proiecte – spiritul critic nu mai admite iluzionări. El propune „democrația deliberativă“ ca preluare a „definiției minimale”, dar și întregire a ei (Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demokratischen Rechtstaats, 1993). Aceasta ar însemna complementarea „proceduralismului democratic” cu o componentă reflexivă ce vrea să păstreze „conținutul normativ al procedurilor democratice”.
Componenta reflexivă s-ar putea asigura în „comunicarea” ce atinge forma „discursului”. Prin comunicare se înțelege schimbul de propoziții între vorbitor și interlocutor în care odată cu fiecare propoziție vorbitorul ridică „patru pretenții de validitate”: „inteligibilitatea” exprimării, „veracitatea” vorbitorului, „adevărul” conținutului propozițional și „justețea” relației cu interlocutorul. Cât timp comunicarea decurge lin, adică interlocutorul și vorbitorul acceptă tacit că sunt satisfăcute pretențiile de validitate, se desfășoară o „acțiune comunicativă”. Când interlocutorul nu este convins de „adevărul” conținutului propozițional și de „justețea” relației cu vorbitorul și cere argumente se pășește în „discurs”.
Astfel că „discurs” înseamnă dezlegare argumentativă, deci pe bază de probe, a pretențiilor de „adevăr” („discurs teoretic”) și de „justețe” („discurs practic”) (detaliat în Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, ed. 2006, ed. 2019, cap.VII). Celelalte două pretenții ce țin de comunicare – „inteligibilitatea” exprimării și „veracitatea” vorbitorului – nu sunt discursive și se dezleagă prin recunoașterea direct a inteligibilității, respectiv prin „comportament consistent”.
„Discursul” se mai caracterizează și prin scoaterea din discuție a oricărei condiționări, a oricărei dependențe a vorbitorului și interlocutorului. Discursul este dependent în rezultatele lui doar de „forța celui mai bun argument”.
Întrucât sunt rarisime situațiile de viață în care vorbitorii și interlocutorii să nu stea sub condiționări – economice, politice, instituționale, culturale – atunci când discută „adevărul” și „dreptatea”, „discursul” este realizabil într-o „situație de vorbire ideală”. Aceasta nu este tangibilă nemijlocit, dar o asumăm tacit ca posibilitate de îndată ce comunicăm și mai ales atunci când comunicăm argumentativ. „Discursul” este „o formă de viață” – forma unei democrații desăvârșite – în raport cu care se cuvine să considerăm democrațiile existente.
Așadar, abia odată cu o deschidere a „deliberării democratice” și o extindere a deliberării asupra ei însăși, în forma „discursului”, s-ar putea salva reflexivitatea. „Politica deliberativă își dobândește puterea legitimatoare din structura discursivă a unei formări a opiniei și voinței ce-și poate îndeplini funcția ei social-integrativă numai datorită așteptării unei calități raționale a rezultatelor ei. De aceea, nivelul discursiv al dezbaterilor publice formează cea mai importantă variabilă. Ea nu trebuie să-și permită să dispară în cutiile negre ale unei operaționalizări ce se mulțumește cu indicatori confecționați ordinar (grobmaschigen)” (p.369). Spus simplu, numai dacă democrația își conștientizează situația și rezultatele ei sub aspectul funcției social-integrative, adică integrează cetățenii, diverși ca opinii și alegeri, ea este la ea acasă. „Miezul politicii deliberative constă așadar într-o rețea de discursuri și negocieri, ce trebuie să facă posibilă soluționarea rațională a problemelor pragmatice, morale și etice – tocmai a acelor probleme furioase care au împiedicat integrarea funcțională, morală sau etică a societății” (p.388-389). Simplu spus, democrația este democrație numai dacă integrează societatea.

 

(fragment din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de tipărire)

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg