Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Considerații blagiene

Considerații blagiene

S-a afirmat în ultimul timp că poezia lui Lucian Blaga, dintre toți poeții noștri interbelici „cel puțin aparent, cel mai inactual”, nu pare „să mai ademenească pe cineva”, după cum nici nu pare să influențeze poezia actuală. Constatarea unui tânăr poet și eseist nu presupune, firește, și o judecată de valoare asupra liricii blagiene. Această lipsă de „ademenire” este explicabilă în primul rând prin atitudinea lui Blaga față de poezie, poetul refuzând detașarea față de propriul univers și prezența programatică a ludicului.
În contextul modernității poetice interbelice, Blaga ocupă un loc aparte, diferit oarecum de un Arghezi (cel al poeziei ca meșteșug și al demitizării actului poetic pînă la asimilarea acestuia cu niște „cuvinte potrivite” ori al urâtului de sorginte baudelairiană), dar și de Ion Barbu, cu atenția concentrată asupra expresiei, dusă până la ermetism, ori cu pasta groasă a baladescului și balcanicului. Lucian Blaga se intersectează cu poeții menționați în profunzimea ce le este definitorie și în tensiunea ideatică ce se consumă în orizontul metafizic al creației lor, dar și în conștiința actului creator, concretizat, ca și la ceilalți, într-un cunoscut poem, publicat în 1919, ce trece pe bună dreptate drept „ars poetica”. Faptul că lirismul lui Blaga nu a influențat hotărâtor poezia românească de ultim ceas, cum au făcut-o până la un anumit punct ceilalți doi, nu înseamnă că poetul din Lancrăm contează mai puțin în contextul modernității și al contemporaneității, dimpotrivă. Unul dintre cei mai avizați exegeți ai poeziei blagiene și un admirabil critic de poezie, Ion Pop, a remarcat faptul că la autorul Poemelor luminii o serie de constante ale poeziei tradiționaliste „vor fi remodelate în noile tipare ale substanței expresioniste și proiectate într-un orizont esențializat, degajat de determinările strict istorice și sociale, atât de vizibile la poeții «tradiției»”. Poetul stilizează în ultimă instanță „figurile spațiului imaginar corespondent și ipostazele eului liric care se raportează la el”. Mai mult, subliniază criticul, Lucian Blaga are în vedere un univers armonios, „privit la modul (neo)romantic ca un întreg rotund”.
În această situație, evidenta modernitate a poetului ține (și) de un subtil dialog cu toposuri lirice ușor de recunoscut, poetul transcriindu-le subtil într-un limbaj programatic discursiv de multe ori sau abordându-le lucid, într-o ecuație atent elaborată. Actul poetic se consumă evident la Blaga în limitele poeziei înseși și din acest punct de vedere, transcriind experiențe poetice mai vechi, demersul poetic este marcat la Blaga de un mod aparte de a fi livresc.
Ceea ce reține atenția în legătură cu lirismul blagian este într-adevăr un ostentativ refuz al „suprafeței” realității, al circumstanțelor, sociale sau istorice, după cum s-a remarcat de altfel, al orașului în ultimă instanță, pe care poezia modernistă nu l-a ocolit, dimpotrivă. Aproape eminescian, amintind poezia ce plasează poetul în alt spațiu decît acela real, în „sfintele lunci”, în imediata apropiere a păsărilor ca sugestie a înălțării și a cântecului, Blaga se sustrage spațiului concret, rezervându-și unul imaginar, consacrat printr-o întreagă experiență a poeziei: „Semne-ar fi că locuiesc undeva/ la oraş, într-o stradă/ cu nume de haiduc de baladă./ Dar nu sălăşluiesc la oraş,/ m-ar blestema pârăul şi pomul./ Felul meu dezminte zvonul.//S -ar spune că lăcaşul îmi este/într-un sat cu streşini de paie, /cu nume de veche poveste./ Dar nu locuiesc la sat şi-n nici o odaie./ Locuiesc într-un cântec de pasăre” (Lăcaș).
Când apare totuși, spațiul citadin se confundă cu un „oraș vechi”, ținând de un spațiu mitic, accesibil ființelor somnului, din alt tărâm: „Subt porți ființele somnului/intră – câni roșii și griji./ Pe uliți – subțire și-naltă/ploaia umblă pe cataligi.// Vânt vechi și lung între ziduri/mai scutură luturi și fier./ Mari semeni de altădată o clipă s-arată și pier” (Oraș vechi). Clujul contează ca trecut al întemeierii mitice: „Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc,/ Mierla fluieră ca un haiduc?/ Pune mierla-n glas şi cânt ce ştie./ Fost-a Clujul scaun de domnie.// Unde-i caldarâm, erau livezi./ Lucruri fost-au, unde umbre vezi. Fost-a Clujul scaun de domnie/Mierla fluieră în vânt ce ştie (Balada mierlei). Nu Sibiul stă în atenția poetului, ci luncile, un spațiu unde efemerul este contemporan mitului: „Vulturul ce roteşte sus/ va fi atunci de mult apus.// Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci.// Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?// Nu cred să mă vestească cineva/căci basmul ar începe-aşa:// Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,/contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu. (Cântec pentru anul 2000). Prezent în poezia lui Blaga, după ce fusese supralicitat de tradiționaliști și ocolit cu ostentație de moderniști, satul contează în primul rând, cum s-a spus de altfel, ca o idee: „Sat al meu, ce porți în nume/sunetele lacrimei,/ la chemări adânci de mume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ şi potecă patimei.// Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac, în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac” (9 mai 1985). Sau: „Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ți zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ți-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut.// Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte” (Sufletul satului). În general, realitatea concretă, de suprafață, este pentru Lucian Blaga un spațiu al veștilor, al noutății și al evenimentului, totul sub semnul intunericului („întunecate”), din moment ce sunt asociate evanescenței: „Cocoşi apocaliptici tot strigă, tot strigă din sate româneşti. Fântânile nopții deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti” (Peisaj transcedental). La Blaga se stabilește o relație semnificativă între veste, semn al efemerului, al accidentalului, al noutății, al devenirii cu alte cuvinte, și poveste ca tipar sever al lumii: „Şi unde duce mersul nu mai ştim. / Lumini şi umbre sunt, ca de poveste. / Răsună a-nceput. De când venim? O ceață se destramă ca o veste” (Poveste). „Mutarea” semnificativă a materiei și a veștii în poveste se insinuează subtil în imaginarul blagian: „Voi-va să mute-n povestea/ de sus — materia toată şi vestea?/ Nimic, vai, din toate acestea” (Îngerul lumii). Sau :„Scuturați-vă de pământ/şi plecați,/ căci iată — aci vinul nebun al vieții s-a scurs în scrum, dar orice alt drum duce în poveste, /în marea, marea poveste” (Semne ).
Blaga stabilește un dialog cu romanticul Eminescu sub semnul somnului care, la poetul Luceafărului devine modalitatea recuperării „patriei originare” și a regăsirii limbajului prin care poate să comunice cu un cosmos căruia el i-a devenit consubstanțial. Elementele cosmice, luceferii vor „zâmbi” iar, sugestie că s-a reluat dialogul întrerupt după căderea individului in condiția efemeră și vulnerabilă, de „rătăcitor” în lume, cum este definit în Revedere. Prin moartea-somn (somnul devenind sinonimul morții pentru ceilați, ce ființează inautentic în lume), individul dobândește mai ales capacitatea de a-și aminti originea, începutul. La Blaga, același motiv al somnului este prezent sub semnul lucidității moderne, rece ca o ecuație ce transcrie în ultimă instanță o experiență revelatoare. Somnul înseamnă pentru Blaga retragere din lume, comparația cu acvaticul accentuând nostalgia inceputurilor și a condiției de nenăscut: „Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă./Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,/gornicul nu mai vorbeşte./Buhe sure s-aşază ca urne pe brazi./În întunericul fără de martori/se liniştesc păsări, sânge, țară/şi aventuri în cari veşnic recazi./Dăinuie un suflet în adieri,/fără azi, fără ieri./Cu zvonuri surde prin arbori/se ridică veacuri fierbinți./În somn sângele meu ca un val/se trage din mine/înapoi în părinți.
Dialogul lui Blaga cu tradiția contează sub semnul unui anumite înțelegeri a poeziei înseși. În subtilul eseu Eminescu în universul liric al lui Blaga, inclus în volumul despre universul liric blagian, Ion Pop urmărește dialogul lui Blaga cu poezia romantică a lui Eminescu, concluzia fiind că poetul de la Lancrăm aparține „altei epoci”, desăvârșindu-și actul creator în orizontul altor „neliniștite zodii”. Ceea ce reține criticul privind legătura lui Blaga cu poezia eminesciană este definitoriu nu doar pentru autorul Poemelor luminii, ci pentru poezie în general: filonul eminescian „se prelungește (…) în straturi mai de suprafață sau, de cele mai multe ori, de adâncime, aparținând acelei «matrici stilistice» pe care filosoful culturii s-a străduit s-o aproximeze”.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg