Fără să fiu un mare admirator al lui Constantin Noica și a ceea ce a reprezentat așa-zisa „Școală de la Păltiniș” nu pot, totuși, să o scap din vedere, să ignor sau să minimalizez importanța acesteia în anii grei pentru filosofie marcați de perioada comunismului.
Ceea ce a făcut Noica pentru filosofia românească în acei ani a fost ceva mai mult decît remarcabil. Dacă o disciplină a spiritului a avut de suferit în acel timp, apoi aceea a fost filosofia, cea mai oprimată, cea mai controlată, cenzurată și atent dirijată dintre toate. Or, Noica datorită prestigiului său uriaș, a modului de a pune problema în fața puterii politice și a securității – în ciuda tuturor piedicilor și agenților infiltrați în proximitatea sa – a reușit să creeze o breșă, o oază de libertate spirituală în oceanul dogmei marxist-leniniste a acelor ani – și totuși, în acei ani, au fost traduși aproape toți marii filosofi ai lumii, inclusiv controversatul Heidegger- să formeze tineri și să creeze un curent de gîndire care a dominat autoritar filosofia adevărată a respectivei epoci.
Școala de la Păltiniș intitulată astfel deși, în opinia mea, cu puțină legitimitate întrucît, dincolo de scrierile meritorii ale fondatorului ei, nu s-a remarcat printr-o solidă productivitate filosofică a discipolilor care să fi acompaniat opera maestrului, nici prin lucrări de filosofie care să poată fi reținute sau să fie demne de amintit, nici prin gesturi și atitudini care să poată fi considerate importante a emulilor acestuia, „boieri ai spiritului” pe care mai degrabă i-aș numi delatori ai acestuia și, nu de puține ori, plagiatori.
În fond este greșit dacă spunem că la Păltiniș, a fost o „școală”, în sensul filiațiilor grecești. Această „școală” a fost pentru toți românii cu carte mai degrabă o „forță” care a adunat cele mai multe energii ale unei națiuni care încerca să gîndească în limba sa și care a pornit de la convingerea fermă a lui Constantin Noica privitoare la valențele puternic filosofice ale limbii române și al cărei model intelectual se cristaliza în ceea ce gînditorul de la Păltiniș numea: „performanță intelectuală”.
Noica vădea multă naivitate în a crede că vreun stat modern, comunist sau nu, va fi cîndva dispus să acorde un cec în alb unui număr de „douăzeci de genii” care să ducă limba românească pe culmile celei mai înalte spiritualități europene. Desigur, blocat între zidurile ideologiei comuniste și a unui naționalism ușor desuet întrucît nu poate fi susținut la nivelul marilor popoare, ba, mai mult, nici la nivelul vecinilor noștri, Noica credea că, poate cîndva, vreun român va fi acceptat cu adevărat în „boierimea spirituală” europeană. Aș vrea să nu mi se dea exemplul unor Emil Cioran sau Mircea Eliade, întrucît nici ei nu au trecut de o anumită barieră pe care marile popoare le-au așezat întotdeauna în fața unei națiuni care se încovoaie prea ușor și care refuză mereu să-i fie „tăiat capul”, atitudine amarnică și demnă de milă pusă în aspect de cunoscutul proverb și la care și Anton Dumitriu făcea referință cu durere și revoltă. Pînă cînd nu vom avea curajul propriei autodeterminări și afirmări, nimeni nu ne-o va acorda gratuit, iar tot felul de nulități și degenerați se vor uita plini de scîrbă la noi.
Dar dincolo de această naivitate suavă era un gen de idealitate care se asemăna cu cea a „marilor greci” și releva o convingere onestă și altruistă a unei existențe care se confunda cu filosofia.
Nu puțini dintre cei tineri au fost captați de ideile nicasiene, tineri care, fără excepție, au ratat și care, din păcate, nu doar și-au distrus carierele intelectuale dar și-au pierdut viețile la modul lamentabil, cuprinși de sărăcie și alcoolism, în timp ce alții au devenit negustori și milionari, prin furt.
Nu Constantin Noica este responsabil pentru aceste lucruri ci doar Ideea care nu se lasă turnată decît în anumite amfore. Și mai exista un aspect, anume acela că dacă Nae Ionescu și „derbedeii” lui, cum cu plastică simpatie îi eticheta Anton Dumitriu, formaseră un curent de gîndire care se împotrivea liniei clasice a filosofiei românești care își găsea izvorul în Titu Maiorescu, linie din care provenea și Anton Dumitriu, iar dacă în perioada interbelică cultura română trăia un moment de grație al ei, rămas nefructificat, atît în perioada comunistă cît și în cea neomarxistă și progresistă acest lucru nu s-a mai întîmplat. Iar dacă nu s-a întîmplat atunci, cred că nu se va mai întimpla nici de acum încolo.
Chiar dacă a „curs și atunci sînge pentru Idee” sîngele și l-au vărsat cei care nu erau întotdeauna chemați să o facă, cei cărora Ideea nu le cerea acest lucru. A fost, totuși, și acesta un lucru remarcabil așa cum extraordinar este și cel care termină maratonul, nu doar cel care îl cîștigă.
Este incontestabil că în galeria marilor figuri formate la școala lui Nae Ionescu figurile de primă mărime sunt Emil Cioran și Mircea Eliade, însă tot de necontestat este că adevăratul arhanghel al propășirii filosofiei românești în epoca comunistă a fost Constantin Noica, chiar dacă în ceea ce privește contribuția de primă mărime la nivel internațional, în domeniul filosofiei, o are Anton Dumitriu cu celebra sa Istorie a logicii care depășește cu mult tot ceea ce s-a făcut în domeniu în secolul XX.
Chiar dacă scrierile lui Constantin Noica au, dincolo de dimensiunea filosofică și o dimensiune literară importantă, ni se pare de necontestat că în domeniul filosofiei pure acest loc trebuie cedat prietenului său Anton Dumitriu.
Îmi amintesc de o discuție pe care am purtat-o cu Anton Dumitriu despre școala lui Nae Ionescu și despre încercarea lui Noica de a o continua. Noica, în ciuda deselor vizite pe care i le făcea lui Antoine, cum îi plăcea să-i spună lui Anton Dumitriu, nu îi vorbise niciodată de discipolii săi Pleșu și Liiceanu, nici nu încercase să îi prezinte sau să-i evoce. Anton Dumitriu nu-i cunoștea nici personal și nici din scrieri iar cînd cu timiditate încercam eu să-i aduc în discuție nu se arăta interesat, schimbînd imediat șirul discuției. Oricum, acest lucru nu are vreo însemnătate deosebită dar nu pot să mă duc cu gîndul că Noica, în marea sa generozitate, nu îi considera discipoli pe toți tinerii îndrăgostiți de filosofie și, lucru important, pe toți cei care știau germana și greaca. A fost și acesta un gest de frondă a lui Noica și de sfidare a regimului nelegitim instaurat după război.
Era în anii ‘70-’80 ai secolului trecut, datorită filosofului de la Păltiniș, o perioadă de entuziasm pentru filosofie cum, probabil, generația mea și nici una de acum încolo nu o să mai vadă în gîndirea și limba românească.
Noica nu a fost un întemeiator de școală(filiație) în sensul propriu-zis ci un fenomen care a ars pentru Idee. Iar această idee a cuprins întreg tineretul studios român. Dacă cineva a fost stindardul și idealul culturii noastre în acele triste vremuri atunci, o spun eu care nu provin din linia sa spirituală, acela a fost Constantin Noica.
Am văzut în anii aceștia acuzații de colaboraționism aduse atît lui Constantin Noica cît și lui Anton Dumitriu. Este discutabil cît sunt de reale și nu am eu căderea să discern, le-am mai auzit imediat după Revoluție din gura regretatului filosof și psiholog Grigore Popa, doar la adresa lui Constantin Noica atunci, dar și din partea altor deținuți politic. Însă, ce relevanță mai pot să aibă ele acum?
Cine poate judeca un om supus unor asemenea represiuni barbare, unor asemenea chinuri fizice și psihice cum au fost cele la care au fost supuși marii intelectuali români în închisorile stalinisto-dejiste? Aproape toți au cedat și nu pot fi anatemizați decît de vreo tristă figură din generația analfabeților funcțional, alții în schimb, au preferat să moară. Iar dincolo de toate, chiar dacă lucrurile ar fi stat așa și Constantin Noica ar fi colaborat cu securitatea – unii o fac acum în cea mai democratică lume posibilă, din arivism, prostie, răutate, dorință de îmbogățire și parvenire – nu în închisori și lagăre de muncă silnică, iar cei care o fac acum o fac fie din vocație, fie aderînd trup și suflet la noua lume a postadevărului și transumanului, la schizofrenica lume digitală. Este problema fiecăruia și nu sunt eu chemat să judec asemenea atitudini. Oricum, ceea ce a făcut Noica și Anton Dumitriu, în acele vremuri de restriște pentru ființa noastră spirituală și pentru spiritul românesc, șterge, estompează, anulează orice atitudine avută în universul concentraționar acum cînd se împlinesc 35 de ani de la moartea lui Noica și 30 de ani de la cea a a lui Anton Dumitriu.
Este tardiv și, cred eu, neavenit să mai aducem acum în discuție atitudinea lui Noica față de dreapta românească sau pactizarea – dacă a fost – a lui și a lui Anton Dumitriu cu securitatea și cu regimul comunist. Cărțile care apar, luările de poziție ale junilor progresiști, indivizi care, în general, nu au nimic de a face cu filosofia lui Noica și Anton Dumitriu și, în special cu gîndirea, care nu pricep nimic și nu respectă nimic din filonul gîndirii românești, nu aduc nici un beneficiu culturii românești genuine. Am văzut anumite documente care sunt, în opinia mea, îndoielnice altele care sunt incontestabile, însă acestea nu pot anihila „foamea sacră” de gîndire autentică adusă de un Noica sau Anton Dumitriu în spațiul culturii și limbii românești.
Anton Dumitriu nu a fost un om care să creeze școală, nici nu și-a dorit așa ceva. Cei cîțiva care îl frecventau și pe care îi considera emului ai săi, printre care îmi amintesc de Isabela Vasiliu-Scraba, aveau privilegiul să asculte adevărate „lecții de înțelepciune” ale unui om care dusese experiența spiritului la extrem, scrutînd totul, de la matematică și logică la metafizică și isihasm. Cu puținii discipoli pe care i-a avut, cu smerenia dată de cea mai înaltă cunoaștere spirituală, Anton Dumitriu a fost anahoretul spiritului românesc.
Există timp pentru rugăciune cum există timp pentru penitență, așa cum există vreme pentru bogăție sau sărăcie spirituală. Important e, cum îmi spunea Anton Dumitriu, mie și lui Constantin Noica, dincolo de ceea ce suntem, de ceea ce facem, de ceea ce credem că suntem sau de ceea ce credem că am făcut, cu ce plecăm. Iar Constantin Noica și Anton Dumitriu au plecat cu toată binecuvîntarea gîndului românesc.