Consiliul
Județean Cluj
Copaci, pomi, meri și nuci
Este surprinzător faptul că într-un roman realist de tip tradițional și de inspirație rurală, vegetalul rămâne o prezență de-a dreptul discretă. La începutul romanului Ion, în contextul prezentării cunoscutului drum alb care se desprinde din șoseaua „întovărășind Someșul […] până la Cluj”, pentru a-l introduce pe cititor (după spusele lui Rebreanu) în universul ficțional, este menționată o pădure de fagi: „Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești”. În romanul lui Rebreanu sunt pomenite frecvent grădini și grădinițe, în care se află pomi sau copaci, fără a se preciza însă felul acestora. Nu este uitată iarba, de cele mai multe ori „grasă” ori „deasă, grasă, presărată cu trifoi”, care „unduia ostenită de roua dimineții”. Nici buruienile nu scapă atenției prozatorului: „Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt”. Sunt prezente de asemenea florile, asupra cărora Rebreanu nu insistă în mod deosebit: „La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi mai mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie”. Un copil „șterpelind într-o clipire un struț de flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata”. Nu poate lipsi din imaginarul romanului frunza, termen comparant pentru Ion, care, în fața pământului, se simte slab „cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place”. Este surprinzător fapul că în afara satului, în secvența în care Ion sărută pământul, într-o zi de luni, moment de început și de sărbătoare pentru țăranul astfel îmbrăcat, ochiul scriitorului nu reține nici un copac, fiindcă prezenței acestuia în acel loc nu i se poate atribui vreo semnificație. Apar în roman brazii, dar aceștia se află în afara satului Pripas, la Sângeorz, surprinși într-un amurg „înăsprit de mirosul de rășină”. Atât cât este el prezent în roman, vegetalul nu este lipsit de miresme. Fânul proaspăt cosit „adunat în câmp clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător”. Sau: „Era o zi de primăvară minunată, cu miresme de flori de câmp, cu un cer de oglindă fermecată”. Pădurile sunt asociate mirosului aspru al pământului, totul pentru a transcrie dorința de viață: „Copaci înmuguriți, verdeața ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un vesmânt fermecat coborât să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pământului bătrân, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă a unui uriaș trezit dintr-un somn greu – toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață”. Primăvara are aburi și miresme de care Ion se bucură din plin: „Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. I se umflau nările sorbind aburii primăverii…”. De reținut mirosul pământului care îi aprinde lui Ion sângele: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor, îi aprindea sângele”. Acest miros este absent în situația prezențelor feminine din roman, Ana și Florica, detaliu ce întărește ideea că singura relație erotică autentică din roman, impusă de glasul pământului căruia Ion nu i se poate împotrivi, este relația cu pământul din binecunoscuta secvență.
Această prezență discretă a vegetalului pare menită să concentreze atenția asupra unui tip de realism practicat de Liviu Rebreanu, cu totul diferit de acela care ar „copia sincer, fidel și fotografic-până la mărunte amănunte totul”, după mărturisirea autorului, un „realism al esențelor” (Liviu Rebreanu, Jurnal, Text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu. Addenda, note și comentarii de Niculae Gheran, București, Editura Minerva, 1984, p. 284). Într-adevăr, Liviu Rebreanu are în vedere „viața cea mare” (ca să folosesc cuvintele lui Titu Herdelea), din perspectiva căreia se redimensionează prezențe concrete din universul romanului.
Într-o carte de referință, Poetica postmodernismului, regretatul Liviu Petrescu are în atenție felul în care „viziunea scriitorului se cristalizează la nivelul unor simboluri ale romanului”. Pentru critic, crucea este un „element simbolic totalizator”, iar „modulația fundamentală pe care o înregistrează crucea, în cuprinsul romanului, o reprezintă copacul”, acesta „este o imagine asociată, pe rând, printr-un fenomen de detalizare, când cu una, când cu cealaltă dintre semnificațiile polare pe care le unificase simbolul matrice al crucii” (În cruce întâlnindu-se, sub semnul sintezei, cerul și pământul, un „cordon ombilical niciodată retezat între cosmos și centrul originar”, după dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant). Concluzia lui Liviu Petrescu este că sistemul „de imagini și de simboluri al romanului (crucea, copacul) urmărește […] să atragă luarea aminte asupra esenței înseși a vieții, ca unitate a contrariilor (Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Ediția a II-a, Pitești, Editura Paralela 45, 1998, p. 51).
Criticul clujean amintește semnificațiile simbolice ale nucului și ale mărului. Nucul este „investit […] cu semnificații disforice, thanatice, prin care se închide cercul simbolic al copacului ca loc de întîlnire a contrariilor”. Mărul rămâne „asociat cu semnificațiile euforice, înălțându-se ca un simbol al vieții triumfătoare” (Liviu Petrescu, op. cit., p. 51).
Nucul, cu sugestiile lui thanatice, este prezent încă de la început în romanul Ion. Hora din bătătura văduvei lui Maxim Oprea are loc sub nucii cu umbra grea, opusă unei lumini albe, cu pete: „Hora e în toi. Locul geme de oameni. Nucii bătrâni de lîngă șură țin umbra. Doar câteva pete albe de lumină răzbesc printre frunze, gâdilând fețele aprinse și vesele”. Nucul proiectează fin asupra colectivității fiorul morții. În așteptarea Anei, ca o anticipare, în realizarea căreia Rebreanu este recunoscut, Ion se așază „sub un nuc scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț”.
Să ne amintim că Ana naște pe câmp, în afara satului, într-un spațiu ostil, mărul dovedindu-se în primul rând protector, „cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse”. Copacul sub ale cărui ramuri naște Ana este un măr, însă, și amănuntul se cuvine reținut, este un măr pădureț, trimițând spre pădure și spre arhaic: „Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindea spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi”. Se insinuează și aici lumina, care pândește trupul vlăguit al femeii: „Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii”. În fine, același măr pădureț este un sprijin pentru Ana: „Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului și se răzimă cu spatele”.
În creațiile folclorice sunt prezente secvențe în care protagonistul este înviat cu trei smicele de măr dulce, mărul trimițând la copacul edenic. În această situație, prezența mărului pe pământ amintește omului un timp auroral și spațiul edenic, din care a fost izgonit. În admirabilul său volum, Cartea pierdută. O poetică a urmei, Ion Mureșan amintește că „mărul este arborele primordial al conștiinței binelui și răului, arborele mândriei și al rușinii. Sufletul recunoaște de departe mirosul mărului. După același miros s-a mai ghidat o dată, demult, când a străbătut drumul de la paradis la pământ”.
Revin la prezența copacului ca un „cordon ombilical niciodată retezat între cosmos și centrul originar”, după amintitul dicționar de simboluri. Cred că nu este întâmplător faptul că mărul sub care naște Ana este prezentat în contextul unor menționări sau sugestii ale aceluiași cordon ombilical: Zenobia taie cu secera spicele, ipostaze ale cordonului ombilical ce leagă rodul, bobul de grâu, de pământul feminitate și mamă în același timp, după cum tot ea taie cordonul ombilical al copilului, cu cosorul lui Glanetașu.
Mărul se întâlnește la Rebreanu cu părul, după dicționarul de simboluri, „simbol tipic erotic”, fapt ce „se datorează […] abundenței sucului perei, dar și formei care evocă feminitatea”. Actul erotic se consumă sub un păr, tot unul pădureț: „Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins”. Relațiile din plan uman sunt transcrise prin relația dintre cei doi pomi, mărul și părul: „Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana”. Un argument în plus pentru condiția realismului rebrenian.