Limba lui Miguel de Cervantes, armoniile ei fonetice așa de apropiate de spiritul nostru, care, de altfel, au și înlesnit exodul românesc spre frumoasele ținuturi iberice, destul de târziu, mă fac totuși cititor de poezie spaniolă; expresia poetică exprimă, în chip particular, în orice limbă, simțirea și spiritul națiuni respective – tocmai aceste particularități au dat, de pildă, limbii germane o altă tonalitate în poezia lui Novalis decât cea a latinității în franceza lui Baudelaire, în italiana lui Eugenio Montale sau în româna lui Eminescu. Am trăit aceste subtile și nobile diferențe de fiecare dată citind în original un poet, iar recent, grație prozatoarei și eseistei Mirela-Ioana Dorcescu, traducătoarea celui mai recent volum de versuri al spaniolului Coriolano González Montañez, „Tatăl/Padre” (Ed. Eurosptampa, Timișoara, 2021), am avut o nouă confirmare.
Aș aminti apropierea lui Montañez de poezia lui Eugen Dorcescu; poetul spaniol din Santa Cruz de Tenerife a tradus din poezia lui Eugen Dorcescu în spaniolă (El camino hacia Tenerife, Idea Ediciones, Colección Atlantica, Santa Cruz de Tenerife-Las Palmas de Gran Canaria, 2010; a realizat și a prefațat volumul bilingv româno-spaniol Las elegías de Bad Hofgastein, Ed. Mirton, Timișoara, 2013; a semnat ediția spaniolă a vol. Eugen Dorcescu, Elegias Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Traduccíón y edición critica Coriolano González Montañez, Zaragoza, Spania, 2020), la rândul său și Eugen Dorcscu a tradus din poezia mai tânărului și remarcabilului confrate spaniol (n.1965, Santa Cruz de Tenerife), volumul Călătoria (Ed. Mirton, Timișoara, 2010).
Coriolano González Montañez este, fără tăgadă, pentru lirica spaniolă actuală un nume de rezonanță, reprezentant al poeziei canare, onorat cu premii de prestigiu (ex. Ciudad de La Laguna – 1987), prezent în multe antologii spaniole, dar și în reviste românești ori numai de limbă română. Noul său volum de poezii anunță, după cum sugerează titlul, un excurs liric în ideea de paternitate sau transcende familialul spre a se desfășura meditativ deasupra acestuia, după așteptări, numai că Montañez, marcat adânc de moartea timpurie a tatălui său, reverberează profund, nu însă în registrul rece al existențialului, cum ar fi de așteptat, ci în propria sensibilitate, caldă, pe care o explorează îndelung (primele 12 din cele 25 de poeme au fost scrise imediat după moartea tatălui, în 2002, însă ele vor continua decantarea încă paisprezece ani, până în momentul când cenușa tatălui va fi împrăștiată, după tradiția religiei sale –p.87). Poetul, după o relectură a textelor din volumul El tiempo detenido (2006), are sentimentul estompării în timp a emoțiilor vii din primele șapte poeme și își aprofundează gândurile recurente în suficiente poeme cu care să consacre tatălui un omagiu emoțional mai larg, dând substanță unui volum sub acest titlu: Padre – așa după cum însuși mărturisește, la final, într-o succintă notă de autor.
În traducerea volumului (Ed. La Palma, 2020), Mirela-Ioana Dorcescu are, evident, acea bucurie a traducătorului pe care o sugeram la început – gustă cu sensibilitate trăirile poetice originale și reușește să le transpună cu lealitate în rostire românească lăsându-i cititorului de limbă spaniolă posibilitatea confirmării prin paginarea în oglindă a poemelor despre care vorbim. Mai mult decât atât, Mirela-Ioana Dorcescu, exeget incontestabil al poeziei dorcesciene, are posibilitatea semnalării unor apropieri sau a unor opțiuni diferite ale celor doi poeți prieteni pe tema morții tatălui (Eugen Dorcescu este autorul volumului de versuri Poemele Bătrânului – Ed. Mirton, Timișoara, 2003), poeziile lui Eugen Dorcescu fiindu-i cunoscute și lui Coriolano González Montañez din ediția spaniolă a volumului (Poemas del Viejo, în traducerea Rosei Lentini, cu prefața lui André Sánchez Robayna, Montblanc, Spania, 2012).
Astfel, Mirela-Ioana Dorcescu găsește că, în timp ce, pe aceeași temă, Coriolano González Montañez adoptă o perspectivă imanentă a morții, Eugen Dorcescu rămâne consecvent perspectivei transcendente (v. Etern într-o eternă noapte-zi, eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Ed. Mirton, Timișoara, 2016). Revenind, însă la volumul bilingv „Tatăl/ Padre”, găsim aici un alt Coriolano González Montañez decât în Cuaderno irlanés (2000), decât în Conjura del silencio (1994), ca să nu mai amintim de volumele de poezie ale începuturilor sale. Un Coriolano González Montañez traversat de intuiții thanatologice, de întrebări esențializate ale existenței fără a se lamenta sau a se resemna în context teist, însă atingând toate fațetele imanentului ca atare, de la „Moartea prezentă zi de zi, murim lent, ne ferim a rosti cuvântul moarte…”(p.12) la „Tată, vin să te ucid./ Amintirea nu poate dăinui sprijinindu-se/ pe o lumânare ce noapte de noapte se aprinde/ doar pentru a-ți lumina fotografia…”(p66) – cu toată paradigma personalizării tristeților fundamentale.
În prima parte a volumului, primele poeme ale acceptării material-imateriale a morții, poetul constată stupefianta ei umbră în dimensiunile unei realități care, până atunci, nu i se relevase nicicum: „Învelit în giulgiu, uns cu a morții culoare/ Inertul surâs într-o grimasă de consolare./ Viața noastră, care, în ochii tăi ne-a părăsit./ Chipul neîntâlnirii cu sufletul…”(p.16).
Perceperea morții ca atare rămâne posibilă decât în metafore, în reprezentări alegorice și tocmai pentru asta nu moartea conceptuală, generică, interesează, ci funesta ei prezență: „Un copil care tace și șterge cuvântul ce te numește./ Un copil care ascunde durerea și care își închipuie cum zbori într-o lume populată de vise”(p.18). Apare implicit nevoia de a păstra în și ca viață imaginea perisabilă a tatălui, a cărui prezență inertă invită la reflecții: „Din când în când mă descopăr privindu-te atent, nu mai știu dacă în amintire sau în cuvinte, luptând să-mi deschid o cale spre tine, fiindcă sunt multe de spus înainte ca amintirile să se înnoureze cu totul.”(p.20) – lipsa trupului inert va restrânge imaginea tatălui doar la ecouri remanente ale unor fapte de viață, dincolo de acestea totul e mit și reprezentare. Și de aceea uimirea poetului apare mai degrabă ca în epistema lui Foucault, decât ca în gnoseologia reflectărilor sensibile: „Nu contează, am înțeles că atâta durere se trăiește în solitudine, că nu există alinare pentru atâta durere, pentru atâta angoasă. Nu contează, dacă-i atâta dragoste, dacă-s atât de puține cuvintele…”(p.22). Durerea, profundă, abisală, instinctivă și animalică (p.30), se trăiește după psihologia proprie, dar cu atât mai profund cu cât reverberează și în rațiune, ca la Camil Petrescu ori ca în Eclesiastul (cu cât mai multă cunoștință, cu atât mai multă mâhnire). Coriolano González Montañez este, tocmai pentru asta, mai preocupat de semnificat/semnicantul ființei în irepetabilă trecere nu atât după coerențele escatologiei teologic ordonatoare și subordonatoare, ci după sensurile minerale ale disoluției.
Partea a doua a volumului este, din acest punct de vedere, tocmai transferul din constatativ spre contemplativ: „Te-am sărutat pe frunte în acea cameră mortuară/ și încă mai erai cald…”(p.66). Lucrurile trec, în firescul lor, mai departe: „Astăzi, lună nouă, se împlinesc deja șapte ani…/ Tocmai am schimbat acea încuietoare/ care rămăsese în așteptare/ și totuși, de doi ani scriu acest poem,/ temându-mă mereu să ajung la final.”(p.67), mai ales că, obsesiv, imaginea tatălui vine din urmă necontenit, cu orice prilej: „După două luni de la moartea ta/ am revenit într-o sală de cinema./ Romanul lui Stanislaw Lem/ mă făcea să reflectez/ cu ani în urmă la adevăratul spațiu/ pe care îl ocupă absența…”(p.46).
Succesiunea se conștientizează regenerativ, prezența se legitimează în generațiile care înseamnă, oricum, continuitate: „Fotografia arată imaginea/ unui bărbat tânăr care ține în brațe un copil/ de câteva luni/ și lângă ei o femeie…”(p.52). Sau, mai mult, ca în Calea regală: „Cu o sută de ani în urmă/ bunica va fi pornit/ la drum spre Camino Real,/ de la Icod în direcția Santa Cruz,/ pentru a lucra ca menajeră./ Câțiva ani mai târziu,/ cealată bunică va fi făcut același traseu…”(p.40) – genealogie; existență, sens, devenire.
Și cât de frumos sună în spaniolă: „Subimos por la carretera hacia el volcán./ Hace décadas un tίo abuelo/ trabajó entre malpaίses y montes/ para abrirla y roturar el paisaje,/ al mismo tiempo que el bisabuelo/ abandonaba con suas cabras/ un lugar que ahora se le prohίbia…”(p.78), și cât de fidel reproduce în limba română Mirela-Ioana Dorcescu sensibilitatea rostirii: „Urcăm pe șoseaua spre vulcan./ Cu decenii în urmă, un străunchi/ a trudit între pământuri aride și munți/ pentru a deschide această șosea și a desțeleni peisajul,/ în același timp străbunicul/ părăsea cu caprele sale/ un loc care de-acum îi era interzis…) – genealogie; existență, sens, devenire, Padre.