Bucovineană de origine, Zamfira Bîrzu este o „voce” distinctă a plasticii autohtone. A studiat pictura la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași (unde l-a avut ca profesor de compoziție pe Adrian Podoleanu). După absolvire, va rămâne la catedra aceleiași instituții, obținând și un titlu de doctor în arte vizuale. Două din rezidențele în străinătate (cele din Italia și Tunisia), i-au marcat în chip simțitor evoluția artistică și profesională. De aproape două decenii, expune cu asiduitate tablouri, instalații de obiecte și sculpturi metalice, atât în formule personale, cât și în altele – colective sau de grup. Cea mai recentă prestație publică s-a consumat la Galeria „Dragoș Pătrașcu” – un spațiu expozițional nou, minimalist dar exigent, amenajat în incinta Editurii Junimea.
În mai toate lucrările sale, Zamfira Bîrzu caută să pună în acord jocul imprevizibil al formelor pictate cu subtilitatea și, de ce nu?, „greutatea” ideilor. Constantele și recurențele tematice trimit la om și la dilemele acestuia. Miza antropocentrică este, astfel, cât se poate de evidentă. Artista investighează condiția umană, obsesiile existențiale și identitare ale omului, relațiile dintre corp și percepție, chip și expresie… O dovedesc fie și câteva din titlurile de proiecte prezentate publicului în anii din urmă: Îngeri şi demoni, Identităţi, Personaje, Antro­po­centrică, Per­cepţia omu­lui, Între imanent și transcendent, Expresii și tipologii, Omul pe cale, Himere… „Reprezentările pe care încerc să le creez – notează undeva artista – se află într-o balanţă şi o perpetuă oscilaţie între figurativ şi abstract, între lumea realităţii imediat trăite şi cea a imaginarului simţit – ce se completează reciproc. Această oscilaţie este de fapt căutarea de sine!”
Chiar dacă nu se pretind a fi „sistematice” sau grav-sentențioase, motivele ce transpar în lucrări au o vădită amprentă speculativă. Omul este o „schiță” neterminată, o ființă în devenire, aflată mereu „pe cale”, aidoma unui Don Quijote rătăcind către un azimut vag, nedefinit. Pare uneori situat confortabil „în lume”, în concretul acesteia; alteori își testează limitele ori caută să se detașeze prin zbor sau imaginație de precaritățile și încercările sorții. Este mai aproape de Creator și de îngeri decât de instanțele rivale, malefice, aflate pe contrasens.
Pentru Zamfira Bîrzu, corpul și sufletul omului sunt tentația primă a reprezentării. Surprins cu predilecție în linii evazive ori „voalate”, corpul dezvăluie un potențial infinit de sugestii și semnificaţii. Dozat cu precauție, „erotismul” Nudurilor, bunăoară, este unul discret, însă nu lipsit de tușe senzuale. Siluetele personajelor par adesea atemporale, evocând arhetipuri ale unității și cuplului, ale feminităţii, fertilităţii şi seducţiei. Sufletul, în schimb, se „ghicește” în volutele și umbrele chipului portretizat.
Ireproșabile din punct de vedere tehnic, portretele Zamfirei Bîrzu redau nu atât fizionomii, cât mai ales expresii, caractere, tipologii. „Chipul” este altceva – și chiar mai mult – decât „fața”; este „imaginea” veridică sau fidelă a cuiva. Artista se eschivează să reprezinte întocmai „înfățișarea” exterioară a modelelor sale, abstracție făcând de ceea ce au el „specific” sau „caracteristic”. Grave sau melancolice, meditative sau disponibile, personajele sunt surprinse în posturi expresive inconfundabile, pliate pe un anume fel de a fi. Într-un atare context, gestica este studiată cu atenție și pusă în armonie cu recuzita de obiecte familiare fiecăruia – pipă, cravată, eșarfă, ochelari…
Inaugurat în parteneriat cu Eugen Harasim, Trenul timpului – personalități ieșene pune în armonie ochiul exersat al artistului fotograf și talentul portretistic al pictoriței. Dacă la „plecare”, în 2004, cei doi expuneau aproximativ 70 de portrete și peste 100 de fotografii, ulterior au adăugat alte 40 de chipuri, realizând o „arhivă” vizuală – unică în felul ei -, reunind figuri emblematice ale Iașului cultural de ieri și de azi. Conceput în felul unui work in progress, trenul cu imagini a avut mai multe „opriri” ocazionale, fie pentru a primi noi „călători”, fie pentru a-i omagia pe cei ajunși deja la capăt de drum, în eternitate. Recentul popas evocat la început a permis un inedit „dialog” la distanță între doi dintre poeții reprezentativi ai Iașului – Mihai Ursachi și Emil Brumaru.
Câteva din Himerele Zamfirei Bîrzu au fost expuse la Galeria Arthis din Bruxelles. Ce sunt himerele? Structuri metalice suspendate, aflate în mișcare când giratorie, când oscilantă, proiectând umbre ce se configurează aleatoriu pe simeze. Corpuri materiale, în primă instanță, dar și simple reflexii ludice, fulgurante sau evanescente. Într-o interpretare liberă, „himerele” vorbesc despre consistență și fragilitate, permanență și efemeritate, despre om și fantasmele sale.
Proiectele Zamfirei Bîrzu au coerență formală și, neîndoielnic, un seducător parfum conceptual. Corpurile, chipurile și himerele expuse în diversele ocazii refuză estetismul facil al reprezentărilor decorative sau comerciale. Ele îndeamnă la reflecție, pun probleme – chiar dacă insolubile ori anevoie de rezolvat. Nu e cumva tocmai aceasta, una din finalitățile sau iluziile artei contemporane?