Mircea Moț: — Stimate Horia Hudubeț, ce ne spune artistul despre celălalt Horia Hudubeț, omul?

Horia Hudubeț: — Sunt brașovean, născut în 1970, din părinți ardeleni din zona Reghinului. Actualmente sunt profesor la Liceul de Arte Plastice „Hans Mattis Teutsch” din Brașov.

— S-o luăm de la început. Așadar, care este punctul de plecare pentru dumneavoastră?

— Am tatonat mai mereu cu ideea de frumos, și la un moment dat, adică după ani buni de la terminarea liceului, care nu a fost unul de artă, m-am decis să îmi schimb într-un fel destinul. Așa se face ca am fost student la 30 de ani, și am terminat Facultatea de Arte din Timișoara. Am urmat și un master ca mai apoi un doctorat, toate în sculptură. Din acest motiv sunt adeptul unei vârste mai mari, poate după 21 de ani ca tinerii să înceapă o facultate. Consider că atunci doar, majoritatea înțelege drumul pe care îl are de urmat.

— Cum vă definiți profilul artistic?

— Astăzi indiferent de profilul artistic, creatorul de artă se numește artist vizual. Mie îmi place să mă recomand ca fiind sculptor. În majoritatea cazurilor oamenii mă întreabă în ce material lucrez: lemn sau piatră? Dacă nu sigur metal. De multe ori nu știu cum să le răspund, și cum să-i fac să înțeleagă acest fenomen artistic. Așa este, sculptorul nu face altceva decât să sculpteze nu?. Adică să ia un ciocan și o daltă și să înceapă să ia bucată cu bucată din material pentru a ajunge la o anumită formă, și dacă se poate ceva din care toată lumea să înțelegă. Așa se vede și înțelege în majoritatea cazurilor meseria mea.

— Lucrând in fier, credeți că întrezăriți Ideea?

— Pe mine nu mă interesează să caut noi și alte forme. Acestea apar mai mult sau mai puțin timid din ceea ce mai tot timpul mă răscolește și anume ideea. Ea este în prim-planul preocupărilor mele. Ea este cea care indiferent de ceasul zilei dispare și în acelați timp apare, și eu nu fac altceva decât să o imortalizez printr-o maruntă schiță într-unul dintre caietele mele. Asta este tot. Nimic complicat.Pentru mine ideea, conceptul sunt cele care vor genera volumul, forma, jocul dintre acestea. Ele sunt structura, îmbrăcată de ceea ce la final fiecare dintre noi o aseamănă sau compară cu ceea ce crede a fi. Cu alte cuvinte caut idei nu forme și volume.

— Cum înțelegeți relația artistului cu lumea în care trăiește?

— În preocupările mele un loc deja rezervat este acela al mișcării, al cinetismului și al implicării celor ce iau contact cu sculptura mea. Astfel, pe lângă societatea în care trăieşte un artist și care îi transmite mesajele sale pentru ca acesta să ia seamă de ele, mediul înconjurător este un alt factor notabil de care în general nu se ține seamă. Sculptorul cinetic profită de climă, se foloseşte de ea, mai bine zis îşi alimentează opera cu energia dăruită de natură. Sculptura mea este un segment al sculpturii cinetice care nu utilizează forța apei și a vântului, principalele generatoare folosite pentru punerea în mișcare a lucrărilor cinetice, ci forța umană. Înainte de a specifica însă cine pune în mișcare lucrările, doresc să clarific unde am gândit să fie amplasate acestea şi ce motivează alegerea făcută.

— Ideea de artă este legată de muzeu.Cum vedeți prezența muzeului în lumea modernă?

— Muzeul este instituţia, spaţiul care oferă artiştilor ocazia, şansa de a-şi expune operele, de a se face cunoscuţi, de a se intersecta cu iubitorul de artă, este cămara artelor, este o instituţie asemănătoare unei biblioteci imaginare care îşi oferă celor interesaţi cărţile doar pentru a le admira ordonate în raft, nelăsându-le însă acestora şansa de a le răsfoi, de a le cerceta. Această instituţie limitează legatura dintre artist – obiect de artă – iubitor de frumos prin distanţa şi sobrietatea pe care le impune. Privitorii pot în acest loc să admire lucrările, pot pătrunde în dimensiunea tablourilor sau ale sculpturilor şi pot mângâia cu privirea formele şi volumele sculpturilor, pot interpreta semnificaţiile artei, însă nu pot pătrunde trăirea pe care artistul o are în momentul creaţiei. Ceea ce caut este să îl determin pe privitor să devină spectator-participant, să nu rămână pasiv, să devină co-autor la creaţie, să devină creator alături de mine manipulând lucrările, schimbându-le dimensiunea şi forma. De aceea lucrările mele sunt gândite şi construite pentru a fi expuse în spaţiul public exterior, pe carosabil, în stradă. Acestea îl invită pe cetăţeanul privitor să se plaseze în postura artistului continuator. Eu ofer experiența creației pe termen determinat de contactul cu obiectul artistic. Acesta primeşte astfel două dimensiuni: obiect finit ce poate fi contemplat în orice ipostază şi material nedefinit ce poate fi reorganizat. În cea de-a doua ipostază lucrarea de artă devine completă în momentul manipulării. Obiectul artistic în sine trăieşte alături de gestul creaţiei.

– Îmi vorbeați cândva despre „nerăbdarea” creației artistice de a se împlini prin întâlnirea cu autenticul receptor. Vreți să dezvoltați ideea?

– Sculptura pe care o propun eu, este o sculptură care se desfăşoară, care vine în întâmpinarea trecătorului, direct în mijlocul mulţimii, adică pe stradă, pe trotuar, în parc. Creaţiile mele sunt nerăbdătoare, nu vor să aștepte vizitatorii închise într-o încăpere. Dimpotrivă, ele se deplasează către aceştia pentru a-i cuceri, sunt sincere, nu doar că se lasă atinse, ci chiar ademenesc trecătorul pentru a le manipula, îi stau în cale. Astfel trecătorii sunt chemați, sau mai bine spus sunt atrași să acţioneze, să intermedieze mișcarea, să dea viață obiectelor. Mișcarea, în aceste condiții, seamănă cu un joc cu spațiul, un joc de-a formele şi dimensiunile. Astfel ispitit, trecătorul cedează mai întotdeauna în acest joc al mişcării, în care el deţine controlul. Indiferent cu cine se pun în mişcare – vârstnic sau tânăr, copil sau adult, femeie sau bărbat – lucrările au acelaşi comportament, încercând prin diferitele moduri de deplasare, de îmbinare să ofere asistenţei un moment plăcut, de neuitat.
Prin contopirea a două tendinţe ale artei cinetice – accesul care se limitează la contactul vizual cu obiectul artistic şi animarea mecanică sau cu ajutorul forțelor naturale – a rezultat drumul pe care am început să-l urmez, să-l aprofundez şi să-l dezvolt, dându-i şansa privitorului de a avea acces la opera de artă într-un alt mod. Interdicţia atingerii nu mai există. Privitorul-participant are posibilitatea de a-şi lăsa oarecum amprenta personală, stabilind o legătură mai puternică între el şi lucrarea de artă prin contactul direct, prin manipulare. Dacă, în general, între opera de artă şi privitor se realizează o legatură doar prin privire, aceasta impunând o anumită distanţă, în propunerea mea această distanţă este anulată, legatura făcându-se prin atingerea materialului.
Am expus acest proces pentru a evidenția complexitatea simţului tactil, sau, altfel spus, sensibilitatea cu care răspunde la stimuli. De aceea el poate compensa lipsa altui simţ. Cel mai bun exemplu în acest sens este sistemul Braille prin care nevăzătorii pot citi cu vârfurile degetelor. Făcând o corelare între sistemul Braille și contactul tactil al trecătorilor cu lucrările mele, pot spune că aceştia pot citi opera de artă într-un mod mult mai clar, mai profund, înţelegând şi simţind intenţiile creatorului. Această experienţă constituie fundalul prielnic atât pentru a se identifica cu opera de artă, cât şi pentru a deveni oarecum părtaş la trăirile şi căutările artistului.

— Ce-l ispitește pe Horia Hudubeț? Ce proiecte are?

— Din cinetism am făcut o trecere în figurativ. Acest din urmă concept este cel ce pe moment nu îmi dă pace și mă ispitește. Aici vorbesc despre forța punctului 0 în artă. Cu alte cuvinte plec de la punctul de rouă din arhitectură, punct ce se află la intersecția celor doua temperaturi, pozitivă și negativă în zidul unei clădiri și unde se formează binecunoscutul condens. Trecând în zona artei pentru mine acest punct zero se degajă atunci când omul nu mai poate controla situația în care se află. Cu alte cuvinte omul intră în vrie precum un avion care nu mai poate fi controlat. În acest moment situația este cea care pune stăpânire pe acesta. Ea este cea care îi coordonează toate mișcările și acțiunile, și totodată oferă personajelor mele tipologii diferite ținând cont de complexitatea ei. Lucrările din acest proiect sunt precum niște anonimi la o terapie de grup. Pe rând, fiecare dintre ele, relatează intrarea lor în vrie. Adică povestesc despre impactul punctului 0 din artă, ideea conceptului meu.

 

 

Interviu realizat de
Mircea Moț