Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Criza demnității

Unul dintre filosofii urcat viguros pe scena mondială este în ultimele decenii Avishai Margalit. Cartea sa de căpătâi, The Decent Society (Harvard University Press, 1996) a căpătat repede răsunet internațional. Traducerea germană (Politik der Würde. Über Achtung und Verachtung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2012) a confirmat urcarea gânditorului, cu o abordare originală și cultivată a stării lumii actuale, printre filosofii de referință ai deceniilor recente și a accentuat-o.
Cartea The Decent Society propune o diagnoză – „societatea decentă (decent society, anständige Gesselschaft)” – pe un teren pe care diagnoze răsunătoare se aglomerează în ultimele decenii. Astăzi nu poți să nu te gândești la Max Weber, care a dat o diagnoză a societății occidentale ce voia să-i corecteze pe Adam Smith și pe Marx, sub ideea emergenței „carcasei tari ca oțelul a supunerii”. Nu poți să nu te gândești la Horkheimer și Adorno, cu „societatea mediatică”, în care faptele sunt înlocuite cu mediatizarea, la Arthur S. Colemann, cu „societatea asimetrică”, în care „actorii corporativi” copleșesc individualitatea umană. Nu poți să nu ți-i amintești pe Giles Lipowetski, cu „epoca vidului valorilor”, la „societatea cinică” a lui Peter Sloterdijk, la „societatea haotică” a lui Gianni Vattimo, la „societatea minciunii” a lui Wolfgang Reinhardt, la „societatea postseculară” a lui Klaus Eder, la „societatea invizibilă” a lui Daniel Innerarity, la „societatea cunoașterii” a lui Peter Dunker, la Ulrich Beck cu „societatea riscului”, la Alan Greenspoan cu „societatea turbulenței”, la Hans Joachim Maaz cu „societatea narcisică”, la „societatea infantilă” a lui Viatteau, „societatea indiferenței” a lui Scrama și la „societatea cleptocratică” a lui Sarah Chayez și la „societatea informației” a numeroșilor teoreticieni de astăzi ai expansiunii informaticii (vezi caracterizările, împreună cu examinarea „societății nesigure”, în Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016). La Avishai Margalit este vorba însă mai mult decât de o diagnoză factuală.
Citind The Decent Society își vine repede în minte „societatea dreaptă” concepută de John Rawls în impozanta sa A Theory of Justice și scrierile ulterioare, care au schimbat filosofia timpului nostru. „Societatea decentă”, pe care Avishai Margalit o concepe este o conceptualizare oarecum în prelungirea „societății drepte” a lui John Rawls, dar concurentă cu aceasta. Premisa sa generală este că „descurajarea (Entmütigung) constituie totuși una dintre problemele esențiale în relația noastră cu alți oameni, iar atenția (respectul) este soluția” (p.91). O nouă modelare a societății, care să o includă, este, ca urmare, indispensabilă. „O societate decentă combate relațiile prin care membrii ei se pot simți pe drept descurajați. O societate este decentă atunci când instituțiile sale nu oferă oamenilor care se află sub autoritatea lor motive întemeiate de a se considera descurajați” (p.22). La „dreptate (justice, Gerechtigkeit)”, valoarea urmărită de John Rawls, Avishai Margalit adaugă „decența” și privește societatea din punctul de vedere al condițiilor care o fac posibilă.
Observația crucială a lui Avishai Margalit este că, după John Rawls, o „societate dreaptă (gerechte)” trebuie să fie și una „decentă”. Dar aici nu este deloc o evidență.
Să luăm în seamă cele două principii ale lui John Rawls, din A Theory of Justice: fiecare are același drept la cel mai cuprinzător sistem al libertăților de bază care este posibil pentru fiecare; inegalitățile sociale și economice trebuie să aducă cel mai mare avantaj celor mai puțin favorizați și trebuie legate de funcții și poziții care sunt deschise tuturor, conform egalității oneste de șanse. Din aceste principii, spune Avishai Margalit, rezultă o societate care este în conflict cu o societate care etalează instituții ce decurajează oamenii, dar nu rezultă o „societate decentă”. „Nu se poate spune că o societate dreptă este cu necesitate și o societate decentă. Unul dintre argumentele mele se referă la problema statutului de membru al unei societăți, al doilea la întrebarea ce instituții trebuie luate în considerare atunci când se judecă o societate ca dreaptă sau nedreaptă și al treilea la faptul că o împărțire a bunurilor poate fi, într-adevăr, dreaptă în sine, dar se poate baza pe feluri de a proceda nu mai puțin descurajatoare. Nici unul dintre aceste argumente nu pune sub semnul întrebării faptul că, potrivit intenției, ceea ce John Rawls definește drept societate dreaptă, este una decentă. Întrebarea este numai dacă societatea dreaptă conform literei ei – adică luând în seamă tezele pe care John Rawls le-a formulat – este în mod necesar o societate decentă. Dacă se iau în seamă punctele de critică tocmai amintite, răspunsul la această întrebare rămâne în cel mai bun caz neclar, iar în cel mai rău caz, totuși, o societate dreaptă nu este în același timp una decentă” (p.268). Raporturile dintre o „societate dreaptă” și o „societate decentă” nu sunt deloc simple, căci este vorba de impact diferit al celor două. Avishai Margalit dă, la rândul său, o abordare normativă bazată pe observația că nici „societatea dreaptă” nu face imposibilă indecența.
La orice comparație, Avishai Margalit ilustrează o sensibilitate mai ascuțită pentru ceea ce se petrece nu doar în structuri, instituții, mentalități, ci direct cu oamenii. Filosoful transcende din capul locului formalismele conceptuale spre captarea a ceea ce trăiesc nemijlocit oamenii plecând de la o observație de uimitoare simplitate: nimic nu este făcut de om fără percepțiile și conștiința lui de sine, încât trebuie ca filosofia să vină pe acest teren.
Plecând de la această observație, Avishai Margalit formulează diagnoza sa specifică. Anume, rănirea demnității umane este cel mai adânc nivel al emergenței dificultăților din societate, încât nu este soluție astăzi fără a lega discuțiile despre cetățenie, democrație, drept, loc de muncă și orice altceva, pe de o parte, cu demnitatea omului la nivelul cetățenilor, respectiv cu onoarea, inclusiv în cazul celor care decid, pe de altă parte. Demnitatea omului simplu care suntem fiecare și onoarea, inclusiv a decidenților, merg de fapt mână în mână.
Cartea The Decent Society (Politik der Würde. Uber Achtung und Verachtung, în traducerea germană, din care cităm) începe cu distincția dintre „societatea decentă” și „societatea civilizată”. „Într-o societate civilizată oamenii nu se descurajează între ei, în timp ce într-o societate decentă sunt instituții care nu descurajează oamenii” (p.13). O societate poate fi civilizată, fără a fi decentă. Desigur, cu instituțiile începe crearea diferenței, dar trebuie distins mai departe între „legi și reguli” ce stau la baza instituțiilor și „feluri de comportament efective”. Acestea din urmă sunt terenul pe care putem discuta despre „decență”.
Definiția „societății decente” apelează la o negație – „societatea care nu descurajează” – din trei motive. Unul moral: este mai urgent și mai accesibil să înlăturăm răul, decât să construim binele. Unul logic: scopuri ca evitarea descurajării se ating mai direct decât altele, care sunt efecte secundare ale altor scopuri. Și unul cognitiv: atitudinea de descurajare este mai ușor de identificat decât atitudinea de respect, așa cum starea de boală este mai ușor de stabilit decât starea de sănătate. Dacă este să se dea, totuși, o definiție pozitivă „societății decente”, atunci se poate spune că „o societate este decentă atunci când instituțiile ei întâmpină cu atenție oamenii ce se află sub autoritatea lor” (p.17).
Mai trebuie făcute și alte distincții. Putem avea „societăți ordonate”, care țin la anumite reguli, după cum putem avea „societăți respectabile”, care protejează prestigiul cetățenilor. Dar distincția dintre „societatea dreaptă (gerechtigte)” și „societatea decentă” este suficientă pentru a o specifica pe aceasta din urmă.
Avishai Margalit relativizează argumentul anarhismului clasic – simpla existență a instituțiilor dominației este sursă de descurajare a individului. „Statul posedă, normativ și factual, un potențial deosebit de mare de descurajare instituțională” (p.15). El relativizează și argumentul stoicismului – nici o instituție dominatoare nu poate oferi argumente raționale pentru decurajare. Nici anarhismul și nici stoicismul nu diferențiază suficient. Teza proprie lui Avishai Margalit (p.38) este că reglementările instituționale nu descurajează în mod necesar, cum pretinde anarhismul, dar sunt capabile să descurajeze, aceasta în pofida susținerilor stoicismului.
Pe de altă parte, Avishai Margalit susține că o „societate decentă” nu presupune automat o anumită reprezentare a drepturilor. „Și o societate fără un respectiv concept al drepturilor poate dispune de concepte precum onoarea și descurajarea, care sunt adecvate unei societăți decente. Înțelegerea ce-i corespunde a onoarei este echivalentă cu respectul de sine (Selbstbeachtung), care este de distins de sentimentul propriei valori și de onoarea socială” (p.14). Desigur, o „societate decentă” nu încalcă drepturile oamenilor. Drepturile omului sunt „protecție pentru demnitatea umană” (p.50). Dar drepturile omului fără drepturi civile în acea societate nu ajung pentru a avea o „societate decentă”, chiar dacă nu toate drepturile civile (de pildă, dreptul de a alege) sunt drepturi ale omului. „De aceea, respectarea drepturilor omului într-o societate anumită nu este temei suficient de a concepe acea societate ca una decentă; este imaginabil așadar că ea își descurajează unii membri ca cetățeni, fără să încalce drepturile omului” (p.51). Nerecunoașterea de drepturi civile într-o societate pentru anumiți oameni este descurajare a acestora și împiedică o societate să fie decentă
Ce este, însă, „descurajarea”? Prin aceasta Avishai Margalit înțelege „excluderea unei persoane din comunitatea umană și limitarea capacității de control” (p.15). Mai precis, „prin descurajare înțelegem toate formele de comportament și relațiile ce dau unei persoane un motiv rațional să se considere rănită în respectul de sine” (p.21). Evident, este vorba de un proces rațional, nu de unul doar psihologic, și de relații cu alți oameni și de atitudinile acestora, nu de altceva. „Numai oamenii pot descuraja, chiar dacă respectiva descurajare nu stă neapărat în intenția lor” (p.21). Descurajarea se petrece nu altundeva decât în spațiul relațiilor dintre oameni.
Dacă este să formulăm pozitiv ceea ce conține „descurajarea”, atunci trebuie spus că în opoziție cu aceasta se află „respectul de sine (Selbstachtung)”, chiar dacă este un termen insuficient de clar. Un termen mai bun pentru a da o formulare positive este „onoarea (Ehre)”. Se poate spune că „societatea decentă este societatea în care fiecărui om i se acordă onoarea ce i se cuvine” (p.52) și ar fi adecvat să scoatem termenul de „onoare” din arhivele în care l-au închis diversele teorii și să-l recuperăm pentru discuția de astăzi asupra societăților. Este vorba aici de acea „onoare” a cărei rănire antrenează „descurajarea”, nu de onoare în general. Așa-zisa „onoare socială” nu este adecvată pentru a fi socotită bază a unei „societăți decente”. „Pentru societatea decentă este relevantă onoarea în sensul de demnitate umană. De această formă de onoare este cea pe care oamenii ar trebui să se bucure și rănirea ei este motiv pentru ca ei să se simtă descurajați” (p.54). Demnitatea umană este orizontul mai cuprinzător și suficient de precis al „societății decente”.
Când se ajunge la „descurajare”? Avishai Margalit are în vedere patru ipostaze: cea în care se rănește respectul de sine, cea în care se coboară sentimentul propriei valori, cea în care se pune la îndoială integritatea și cea în care se aduc daune demnității umane. Fiecare este teren de specificare a societății decente. Aceasta începe cu „respectul de sine” și „sentimentul propriei valori”. Nu este „societate decentă” acolo unde instituțiile pretind oamenilor să renunțe la „integritate” și îi constrâng la „compromisuri” și să se lase„corupți” (p.59). „O societate este decentă numai atunci când instituțiile ei nu rănesc demnitatea umană” (p.61). Aceasta este de fapt „suma tuturor felurilor de comportament care dovedesc că un om își dă atenție efectiv” și constituie cheia „societății decente”.
De ce oamenii au nevoie de „atenție (Achtung)”, de „respect (Respekt)”? Avishai Margalit discută trei puncte de vedere. Primul este acela după care „atenția (respectul)” ține de o proprietate generală a omului. Al doilea este că atenția este cerută în relația concretă în care se cere atenție. Al treilea spune că nu se poate justifica nevoia de atenție, ci numai cea de evitare a descurajării. Autorul The Decent Society este de părere că răspunsul la întrebare nu se poate da rămânând la un singur punct de vedere, căci nu s-ar obține relevanța morală. „O mulțime de puncte de vedere este indispensabilă pentru a face față multitudinii pestrițe a experienței umane, care ne dă la rândul ei un indiciu al naturii umane” (p.75). Nu ne duce departe soluția lui Kant, a „valorii în sine” ca temei al respectului de sine, căci exemplele empirice o contrazic, nici soluția după care omul este ființa care își propune scopuri și are, deci, o demnitate aparte, care este contrazisă, de asemenea, empiric. La fel, nici soluția sceptică după care nu există o proprietate a omului care să permită derivarea „atenției (respectului)”, căci antrenează consecințe inacceptabile, precum cruzimile și rasismul. Avishai Margalit înclină spre o întemeiere a „atenției (respectului)” prin apel la un adevăr simplu – „omul nu trebuie descurajat” (p.91). Nu este aici doar o întemeiere morală – de altfel întemeierea morală nici nu mai este suficientă – ci una care leagă evitarea descurajării cu respectul omului și, mai departe, cu ceea ce înseamnă a trata uman oamenii.
O „societate decentă”, spune Avishai Margalit, nu are nevoie de fapt de o definiție pozitivă – este destul să se spună că este o societate care nu descurajează oamenii. De altfel, „o întemeiere negativă se referă la faptul că oamenii sunt ființe care pot fi rănite nu numai prin acte fizice dureroase, ci și prin acțiuni simbolice” (p.91). Cum spunea Ernst Cassirer, oamenii sunt ființe care locuiesc într-o lume simbolică. „Cruzimea sufletească” este cruzime efectivă, în sens precis, iar „descurajarea” nu se reduce nicidecum la vreun act simbolic, ci provoacă inclusiv dureri corporale.
Mai este încă un aspect al descurajării care are importanță principială. Avishai Margalit îl captează sub termenul de „paradox al privării de demnitate (Paradox der Entwürdigung)”. El constă în aceea că, spre deosebire de „boală”, care afectează sentimentul valorii proprii, „descurajarea” afectează valoarea lăuntrică a unei persoane. Uneori descurajarea se face în forma criticii, care țintește la schimbarea evaluării de sine a unei persoane fără a răni respectul de sine. Dar, atunci când critica nu este îndreptățită, se ajunge la această rănire. „În acest caz, a descuraja o persoană înseamnă a-i contesta umanitatea, ceea ce înseamnă, mai departe, a o trata ca și cum nu ar fi om, ci doar un lucru, instrument, animal, subom sau om de clasa a doua” (p.126). Autorul descurajării unei persoane exercită o amenințare existențială la adresa acesteia, dar aceasta nu este ultima verigă a lanțului. Și cel descurajat apelează la strategii de apărare. Nimeni nu poate ieși din interacțiune. Este realitate împrejurarea că „și respectul de sine – deși se întemeiează pe faptul că se recunoaște propria ființare ca om – implică deja din capul locului atitudinea plină de respect din partea altor oameni” (p.130). Altfel spus, fiecare ajunge să plătească costuri ale descurajării cuiva.
Una dintre teoremele lui Avishai Margalit este că „orice societate dreaptă trebuie să fie și decentă; invers nu se poate spune” (p.15). Concluzia sa este că și calitatea de membru recunoscut al acelei societăți, și instituțiile implicate și distribuția bunurilor acelei societăți ridică probleme chiar dacăspcoetatea este una dreaptă. Din caracterul drept al societății nu rezultă nicidecum decența din sânul ei. De aceea, dacă este să vorbim de statutul „societății decente”, atunci trebuie spus că aceasta este al unei „idei regulative” (p.269), alături de „societatea dreaptă”, care are același statut. „O societate decentă este un ideal valoros ce merită să fie transpus în fapt. Transpunerea nu trebuie întemeiată cu argumentul că ea ar fi un pas necesar pe drumul spre realizarea unei societăți drepte, mai ales deoarece ultima aserțiune nu poate fi dovedită. Ambele ideale, cel al societății decente și cel al societății drepte, sunt optimiste în măsura în care descriu o situație ce este de preferat celei actuale” (p.270-271). Optimismul în privința unui ideal nu înseamnă că șansele realizării lui sunt mari.
Ce au de făcut instituțiile pentru o „societate decentă”?Cum trebuie să se comporte instituțiile sociale într-o „societate decentă”? O mare parte a cărții The Decent Society este examinarea a ceea ce se petrece sub autoritatea instituțiilor din societate, cu concluzii importante. De pildă, în cazul societăți snoabe, de genul cluburilor exclusiviste, se observe că „o societate snobistă nu este în mod necesar descurajatoare; ea pot însă – în funcție de contextual social și cultural – să promoveze și favorizeze atît descurajare individuală, cât și descurajare socială” (p.189). Formele de frăție bazate pe semne, presupun, la rândul lor, o descurajare. „Într-o societate decentă nu este loc pentru descurajare, chiar dacă este vorba numai de o probă de curaj ce trebuie să deschidă calea spre frățietate” (p.193-194). Indiciile corporale fizice nu sunt, nici ele, fără descurajare. „Cum o societate decentă se rapotează la indiciile corporale ale formelor de viață legitime depinde de importanța pe care aceste indicii o au pentru respectiva formă de viață” (p.195).
“Societatea decentă” exclude atingerea vieții private. „În ce constă legătura între descurajare și încălcarea vieții private se lămurește în trei puncte diferite, dar corelate. Încălcarea vieții private poate prezenta o formă extremă a descurajării atunci cînd ea (1) arată persoanei respective că nu are nici cel mai mic control asupr vieții sale; (2) îi aduce în fața ochilor faptul că este indifferent dacă are sau nu control asupra vieții sale, sau (3) poate duce la concluzia că victima a pierdut complet controlul asupra vieții sale” (p.203). Pe de altă parte, încălcarea vieții private distruge intimitatea. „Incapacitatea de a-și proteja viața privată este un semn de absolută neajutorare, un semn că nu mai ești în stare să-ți aperi propriile inteerese” (p.206).
Birocrația adaugă la considerarea omului ca animal, obiect sau mașină, mai nou, considerarea lui ca număr. „Doar că trebuie să fie o formă de birocrație care nu descurajează sistematic persoanele dependente de ea” (p.208). Sărăcia privează de demnitate (p.224), încât politicile de dezvoltare sunt de salutat ca eforturi de a reduce sărăcia. Numai că și aici apare o problemă – aceea a pericolului ca reducând sărăcia unor oameni aceștia să devină dependenți de cineva. „De aceea, conceptul nostru al demnității umane este legat mai cu seamă de asumpția că societățile sunt compuse din indivizi care pot decide asupra a tot ceea ce privește viața lor…”(p.230). „Societatea decentă” presupune indivizi autonomi, stăpâni pe deciziile lor.
Personalitate filosofică impunătoare, Avishai Margalit nu numai că dă o diagnoză a ceea ce este, chiar dacă nu acesta este scopul său principal, nu numai că formulează o diagnoză normativă relativă la ieșirea din ceea ce este, care este de fapt ținta sa în The Decent Society. El realizează mai mult, ceva la care prea puțini filosofi de astăzi se mai gândesc: lămurirea a ceea ce ei propun în scrierea lor. Altfel spus, filosoful lămurește obiectul reflecției sale, dar și tipul de reflecție pe care îl pune în aplicare. Acesta nu-i este indiferent, căci nu poate fi indiferent. Adevărul contează totdeauna împreună cu calea pe care s-a ajuns la el.
John Rawls vorbise de o „teorie a dreptății” – a „societății drepte”. Între cele două variate de teorii pe care le-a avut la îndemână – varianta lui Hilbert, care distinge între matematica numerelor naturale, ce oferă cunoștințe intuitive, și matematica structurilor formal-sintactice, ce se derivă din prima, și varianta lui Gödel, care distinge între axiome și propozițiile adevărate, ultimele nefiind epuizate de totalitatea propozițiilor ce derivă din axiome, autorul monumentalei A Theory of Justice a ales a doua variantă. Doar că introduce în relația dintre axiome și propozițiile adevărate „echilibrul reflectiv” și, ceea ce este și mai important, atunci când alege axiomele – în cazul său bazele constituției într-o „societate dreaptă” – nu mai ia în seamă opinia personală a celor care participă la alegere. „Altfel spus, alegerea constituției nu își poate permite să fi întemeiată cu argumente ce se bazează pe informații despre proprietățile specifice ale persoanelor participante” (p.274). De aceea, „societatea dreaptă” este o construcție ce lasă în afară date importante ale vieții.
Avishai Margalit vrea să depășească această lacună apelând la a treia variantă de teorie – o „teorie critică”. Aceasta este „preocupată de eliberarea oamenilor de mecanismele de asuprire datorate în cea mai mare măsură lor înșile. Este o teorie reflexivă de sine, care face obiect, așadar, de reflecție din ea însăși și care se probează în împrejurarea că oamenii emancipați sunt gata să o preia. În vreme ce în modelul lui Gödel judecățile din lista celor independente de teorie sunt cea mai înaltă instanță de decizie asupra adevărului unei teorii, iar la Rawls este creat spațiu pentru echilibru reciproc, în teoria critică trebuie să punem în acord judecățile cu teoria, nu teoria cu judecățile. Deoarece judecățile sunt determinate de teorie, ele devin judecăți independente ale oamenilor liberi, care acționează în propriile interese” (p.274). Judecățile pleacă de la ceea ce oamenii trăiesc în realitate, în mod exact de la „analiza conceptelor din câmpul semantic al atenției și descurajării”. Aceste concepte nu se iau în vreo accepțiune psihologică, dar păstrează legătura cu experiența și au astfel un „conținut de percepție”. „Este convingerea mea fermă – încheie Avishai Margalit – că și un discurs neteoretic poate fi inteligent și nu trebuie în nici un caz să se transforme cu necesitate într-o predică sau în simplu bavardaj” (p.276). El are dreptate. Nu se poate contesta că reușita sa din The Decent Society este deplină.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg