Un eveniment major a avut loc în urbea noastră, şi anume vernisajul expoziţiei de pictură dedicat Centenarului Marii Uniri, Teodor Botiş.
Înainte de orice, trebuie spus că, în cei 80 de ani de viaţă, maestrul Botiş a devenit o instituţie naţională în toată puterea cuvântului, creaţia sa bogată şi strălucitoare impunându-l drept un senior al artei, dar şi al spiritului, cu rădăcini arhetipale.
Pătrunzând în universul vast al picturii sale robuste, sigure, masive, te miceşti progresiv, pierzându-ţi propria greutate, şi devii privire pură, captată de fenomenul în mişcare intuită în coliziunea culorilor apăsate, care nu sunt doar culori, ci piatră, lemn, carne. Pânzele operate de aristocraticul penel botişian capătă relief, şi devin canioane, pajişti, şoapte şi mângâieri. Ele ne apar ca planuri după care s-a plăsmuit lumea, vorbindu-ne în tăcerea înţeleaptă a cavernei în care unui om i-a venit pentru prima oară ideea de a-şi scrijeli numele pe stâncă. Din asaltul dens al culorilor irepetabile te priveşte un duh al tumultului ancestral. Maestrul Botiş este un şaman cunoscător care ne expune substanţa miturilor fondatoare, şi nu ni le narează, ci ne integrează în procesul naşterii perpetue a lumii pe care nu o putem privi decât din interior, atât timp cât suntem particulele ei constitutive. Privindu-i tablourile, ai senzaţia că, de fapt, nici nu le-a pictat, ci le-a smuls din mit şi le-a aşezat în mozaicuri din marmură care respiră.
Maestrul Botiş a fost acolo atunci când Duhul Lui Dumnezeu plutea deasupra apelor, şi ne miruieşte simţurile cu adâncimea înspăimântătoare a ceea ce exista înaintea existenţei. Din întunericul greu, gros, vâscos, se zbat să răzbată idei părelnice, care sunt imediat înghiţite la loc de increatul gelos şi vorace care se refuză percepţiei. Formele, sau mai degrabă intenţia lor, răbufnesc din ele însele pentru a rămâne suspendate în răcnetul silenţios al ochiului silit să privească în abis.
Peste tot în jurul tău este expusă materia care fierbe întru sublimarea privirii care este părtaşă la momentele incipiente ale ţipătului naşterii de lume. Cu toate acestea, nu eşti agresat, nu te temi, nu simţi nevoia de a te pune la adăpost de potopul incandescent al începutului. Este linişte la intersecţia tuturor acestor explozii, cutremure, prăbuşiri, pentru că în miezul lor sălăşluieşte suflul de viaţă. Ele sunt pre-fiinţe, pre-forme, pre-idei, sunt seminţele de tăcere post-catastrofală, din care se nasc cu discreţie planetele, dealurile, iarba, frunzele, femeia iubită şi tu.
Între ramele tablourilor, picăturile de viaţă curg ca ploaia peste neantul roditor, fertilizând fructele anotimpurilor încă neinventate. Maestrul Botiş ne dă unica ocazie de a contempla lumina de sub lumină, cea care, de fapt, alimentează speranţele noastre de a deveni fire ale fasciculelor ei de-a pururi călătoare.
Observi motivele recurente în creaţia maestrului, jaloane ale elementelor componente ale lumii, care se aşază în matricea care îi este destinată. Aceste simboluri sunt nituri care o fixează în propria carnaţie, în propriul volum. Dealurile devin peşti, frunzele – inimi, picăturile – ochi, iar cometele care se ciocnesc devin semnul crucii, care veghează asupra creaţiei în clinchetul cupelor ihtioforme care se ciocnesc pentru a sărbători naşterea tuturor celor care sunt.
De altfel, crucea puternică, amplă, albă, se infiltrează în fisurile acestei lumi incipiente şi cu braţele desparte buzele rănii şi se naşte pe sine în dangătul clopotelor de lavă. Se nasc mereu, unele din altele, porţi din porţi, ferestre din ferestre, iar din câte o astfel de deschizătură în perspectivă se înalţă o coloană a infinitului din chipuri albe, pline de speranţă, croşetând un lanţ al fiinţei din zâmbete, de la noi spre Dumnezeu.
Alte ferestre surprind chiciura depusă în ace pe aburul emanat de către cei care respiră, iar altele sunt larg deschise către flăcări verzi înţepenite de frig. Se văd urmele paşilor unui om pe pielea gândului, şi te întrebi dacă nu cumva sunt ale tale, doar că nu îţi urmează, ci te preced, fiindcă timpul mitic al maestrului Botiş nu este închistat în reguli stricte, şi nu evoluează pe o singură dimensiune, ci ţâşneşte în toate direcţiile simultan.
Iar la confluenţa elementelor, care fie se desprind unele de altele, fie se întrepătrund, aşteaptă cu gingăşie nuduri fragede şi fragile, pe cale de a se disipa, precum iubirile tainice atunci când sunt dezvăluite brutal prin calamităţi. Densitatea materiei se rarefiază în acestea şi sunt vizibile ca printr-o ceaţă care îţi dă de înţeles că s-ar putea ca nimic să nu fie acolo unde pare, ori să plece înapoi în ungherele dosnice în care doarme visul.
Dar ceea ce rămâne ferm înscris în conştiinţa celui care participă la fenomenul Botiş, căci vizitarea expoziţiei nu este o simplă plimbare cu privirea în lesă, este femeia acvatică, de un verde atât de adânc, încât te aştepţi să se scurgă în valuri catifelate asupra ta. Îţi dai seama de felul în care iubeşte maestrul, deoarece nu există nimic ezitant, nimic incomplet sau tăios în expresia rafinată a frumuseţii feminine. Iar toate acestea, dimpreună cu întreaga mecanică celestă, converg înspre un punct luminos, culme şi finalitate a miracolului sfânt al creaţiei, care este portretul sublim al fiicei maestrului, de care te vei îndrăgosti şi tu iremediabil, fiindcă nu se poate altfel.
Cine a vizitat expoziţia maestrului Botiş a ieşit de acolo cu două ere geologice mai înţelept. În cazul în care au ieşit şi nu au preferat să rămână înlăuntrul ei pentru a se oglindi în miile de euri succesive care ne compun încă de la Facerea Lumii.