O prezență extrem de prodigioasă în viziuni asupra unei naturi uluite de frumusețea propriei existențe, poetul Teofil Răchițeanu publică recent un volum de Improvizații  (Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2021, 450 p.), o culegere de catrene, printre puținele de acest fel din literatura noastră recentă prin modul special de a lăsa cuvintele să lumineze, ca trezite din somn, până și gândul celor așezați din vechime prin munții de prin vecinătatea masivului Vlădeasa, un loc în același timp real și mitic. Crescută în inima noastră, ca un gest dincolo de Eternitate, asemenea poveștilor citite pe vremuri la lumina lămpii, cu zâne și prinți, dar și cu personaje venite dinspre bătrânețea locului, acest nou volum al lui Teofil Răchițeanu ne câștigă definitiv printr-o încântătoare salbă de portrete în versuri ale celor vii și ale celor duși în ceruri, prezențe de ieri și de azi care au înfruntat efemerele „veșnicii” ale istoriei și pentru care se cuvine să lăsăm o lacrimă ținută strâns în căușul palmei pentru a o feri de mistuire. În efortul său de recuperare a esențelor originare, poetul propune o mitologie proprie, un periplu inițiatic pe urmele moșilor și strămoșilor descinși din misterioasele alcătuiri cosmice în care ne e dat să trăim. Pasionat să descopere culori, curcubee, sonorități și arpegii nebănuite, iubitor de trăiri tandru reînviate, duios și melancolic, hâtru și ironic, ca un far îmbătrânit de înțelepciune, Teofil Răchițeanu se supune în aceste versuri unui proces de explorare a celor mai tainice și vaste alcătuiri ale omului de la munte, aflat în conexiune cu evenimentele care i-au putut recompune existența și firea. Spectacolul uman și cotidian este privit și înțeles dinlăuntru, transcenderea faptelor de un sens superior creând sentimentul neantului unor trăiri însuflețite de oameni deprinși în a descifra tainele naturii: „Codrului noi răchițenii/ Ne-nchinarăm (așa ni-i dat),/ El ni-i mamă, el ni-i tată/ Și drăguț de împărat”. Stăpânit de o ardere confesivă, autorul coboară spre adâncurile sufletului celor așezați de atâția ani în sălbăticia unor locuri ireal de frumoase, cu păduri bătrâne și dese, „străbătute de râuri cu belșug de păstrăvi în ele”, cu munți și codri nelocuiți, „plini de brazi, fagi, paltini, crescuți aici, murind de bătrânețe, putrezind și, din țărâna lor, răsărind alții și alții, din veac în veac”. Din dorința de a surprinde ținutul mitologic al copilăriei, Teofil Răchițeanu își plasează discursul poetic sub semnul unei reverii în măsură să reactualizeze această componentă identitară, spațiul predilect al unui topos fundamental. Amestec de poezie, spirit de observație și decantare, textele de față fixează o perspectivă ingenios-reflexivă asupra oamenilor pe care poetul îi așază nu în rama unui tablou, ci în natura nesfârșită. Solemne și șugubețe, cu trimiteri pline de tâlc, învăluite într-o blândă undă de familiaritate, portretele au ca elemente comune simplitatea și plasticitatea caracterizărilor: „El așa-și bate nevasta/ Ca și cum își bate coasa,/ Cu cât dă pe ea mai tare,/ Cu atât mai bună-i pare…” Trimiterile pitorești spre întrega lume a satului, scenele de familie, bucuria clipei fără griji, cu toate stările posibile de fericire, dar și de inocență și disperare, sunt sugerate jubilativ sau grav, în viziuni suave și ademenitoare, printr-un șir de poezele, simple glume, anecdote sau ziceri ritmate și rimate, rostite adeseori cu un simț parodic de tip sorescian: „Ci cu popă-i obiceiu’/ Să-ngroape morții la țară./ Popa însă, nuș’ ce face,/ Că mereu rămâne-afară…” Fermecătoare în liniile lor principale, crochiurile lui Teofil Răchițeanu încântă prin nuanța deschisă a versului chemat să surprindă o viziune asupra unor persoane venite de departe, din mit sau, mai recente, din acest timp cețos, personaje fără de moarte, cu glasuri aspre și uneori uitate pe acest tărâm ca niște soldați uitați prin tranșee.
Sensibil la realitățile desfășurate frenetic în forme multidimensionale, detaliile și considerațiile privind mediul geografic, îndeletnicirile, obiceiurile și pasiunile devin elemente în măsură să ofere credibilitate și argumente cuceritoare în favoarea păstrării echilibrului și expresivității șirului amplu de secvențe cu tipuri umane, simboluri ale statorniciei tuturor celor ce există și formează ambianța vieții de zi ci zi. Peste tot impresionează forța plastică („Atât omul pe pământ,/ Cât o păpădie-n vânt,/ Cât un strop de apă-n mare,/ Cât un bob de rouă-n soare”), limbajul sentimental-descriptiv intersectându-se cu intensitatea trăirilor transpuse în imagini ce țin de o căutare a vremurilor apuse, într-un stil de o cuceritoare naturalețe, cu o sinceră simțire de extracție țărănească. Preocupat de autenticitate, având el însuși o mentalitate și o viziune țărănească asupra lumii, autorul convertește realul în fumigații halucinatorii, cu nebănuite efecte în a deschide cititorului punți spre un tărâm de vis: „Flori pe-aici, tot roși bujori – / Obraji, cândva, de feciori?/ Crinișori și lăcrămioare -/ Cândva, buze de fecioare?” Peste tot, reconstituirile sunt vibrante, discrete și delicate („Fraged fu ca un bujor/ Și muri de tinerel,/ Fără păcat, fără vină./ Ce avuși, Moarte, cu el?…”), în versuri încărcate de exemplificări pline de tâlc, venite parcă din afund de istorie sau din fapte de azi („Munți pe umerii mei anii/ Și cât marea-n mine-amaru’/ Și eu… doar Ileana Manii/ De din Dealu’ Rășinaru’…”), arealul geografic în care se plasează poetul identificându-se cu un spațiu al românității, întins de la hotarul dintre Dealul Mohorului și Colnicul Zânelor spre punctul maxim de interes: Răchițele. În efortul de a armoniza și a plasa persoana descrisă la locul și rostul cuvenite, Teofil Răchițeanu atinge perspective multiple și complementare, despre care Mircea Eliade vorbește în cercetările sale asupra mitului, o serie de factori favorizanți, geografici, istorici, religioși, estetici, magici sau antropologici, elemente ale unui Cosmos bine organizat. În definitiv, pot fi deduse de aici particularitățile și interferențele etnografice și folclorice, cu acent pe surprinderea originii și a structurilor de caracter, a profesiunii, în strânsă relație cu folclorul obiceiurilor și a complexului familial de viață. Rezistând prin enunțuri cu echivalențe simbolice, alteori prin jocuri ingenioase de cuvinte („Cine are, de ce are?/ Cine n-are de ce n-are?/ Nici Acel ce știe toate/ Nu mi-a răspuns la-ntrebare….”), imaginile configurează o serie de valori imuabile, de la imaginea mamei, a rudelor, a vecinilor și a foștilor colegi de școală până la cea a preoților și dascălilor de odinioară și de azi („Dascăl bun. Ne-nvață carte/ Și pe noi și pe părinți./ Acum e în Ceea Lume/ Și-i învață și pe sfinți”), care, alături de alte prezențe ale satului, primarul, doctorul, notarul, crâșmarul, ciobanul, vânătorul sau tăietorul de pădure, răsar aici sub semnul unor trăsături care să le lumineze cât mai adânc sufletele, ca repere în jurul cărora s-a desfășurat dintotdeauna viața satului: „Îmi muri, azi-noapte, calul!/ Și amu-i dalbă dimineață/ Fără el ce mă fac, Doamne?/ Hâtu-i morții ei de viață!”
Reminiscențe ale vieții trăite la țară, versurile dau consistență și elementaritate fiecărui portret, acesta reprezentând, în esență, o reconstituire în integralitate a etnoculturalității unui spațiu redimensionat după un tipar fabulos, cu oameni păstrători și purtători ai tradiției, ai legendelor, cântecelor și jocurilor specifice unei existențe statornicite în timp pe locuri îndepărtate de lume. Rezultat al unei sensibilități și profunzimi ale vârstelor târzii, volumul Improvizații se plasează sub un regim expresiv matur, de la versurile de pură notație sub fluxul vieții cotidiene la calități și metehne umane sufletești. Este vorba de o categorie tematică ce însumează texte reprezentative pentru fondul sufletesc al persoanelor care își găsesc corespondențe printre noi, generalizând caractere, sentimente umane, oameni cumsecade, indivizi exponențiali, fără fanatism, cinstiți, vii și activi, frumoși și cu simțul măsurii, harnici și chibzuiți, cumpătați, iubitori de casă și familie, de copii, oameni în largul lor, deschiși la suflet și binevoitori, comunicativi și ospitalieri, dar și portrete ale unor indivizi răi, cruzi și lacomi de avere, acaparatori și conflictuali („Tâlhări prin munții noștri/ Unul, Șușman. Cu zel nou/ Unii faptele-i tot spală/ Spre-a din el scoate erou…”), în enunțuri dominate de sentimentul participării la drama provocată de prezența răului în zonă, versuri accentuat dramatice venite dinspre o confruntare aprigă cu neliniștea și suferința („Ia și noi prin Răchițele,/ Când cu bune, când cu rele,/ Când cu-amar și când cu dulce,/ După cum soarta ne duce…”), cu moartea: „Ci tu, Moarte, de când ești,/ Tot mereu, mereu cosești./ Rugini-ți-s-ar coasá,/ Să nu mi cosești cu ea!”
Refacerea ambianței este realizată în comunicare cu mediul, apreciat adesea ca inefabil, prin imaginea lirică a unor elemente dinamice terestre (codrul, vântul, muntele, apa, dealul, păsările etc.) sau cosmice (luna, stelele, soarele, norii), proprii, în integralitea lor, ambianței existențiale specifice idilicei comunități sătești, o realitate ontică complexă, expresie a sentimentelor fundamentale (dragostea, ura, răzbunarea etc.), a realităților obiective, naturale (ciclurile anotimpurilor) sau sociale. Disociate din diverse motive, miticul și artisticul se întâlnesc în similitudinea lor funcțională. Chiar dacă uneori imaginea acestor relații și ambianțe se sprijină pe elemente negative, trimiterile cele mai frecvente sunt orientate spre imaginea luminoasă a satului tradițional, ca entitate închisă, suficientă sieși, prin modul de organizare a vieții culturale, prin nivelul de trai și calitatea vieții unui mediu mai larg (comunitatea sătească) sau mai restrâns (familia). Impresionează în această poveste sinceritatea și firescul prin care Teofil Răchițeanu se supune unui proces de explorare a firii omului prin notații ca scrijelite pe răboj, într-o manieră cât mai simplă și directă, fără prețiozități de limbaj, cu o sinceră simțire de extracție țărănească: „Și Păcală-al nost’, săracul,/ De dureri întinse cracul./ Amu-i sus în Rai, se pare,/ Și nimica nu-l mai doare!” Solidar cu ceea ce vede și trăiește, concesiv și tolerant, exprimând o liniște afectivă, în aceeași măsură în care, alteori, formulările sale conțin atitudini ofensive, cu observații repliate în ironii cu profunde tâlcuri și observații morale („De-a greșit (cin’ nu greșește?),/ De păcat, Doamne,-o dezleagă/ Și o hodine! Și iartă,/ Că ea la mulți le-o fost dragă…”), poetul insistă și asupra altor stări, în care apăsarea și o anumită tristețe a cotidianului tot mai controversat în sinuoasa sa evoluție sunt alimentate de întâmplări cu adevărat tragice: „Trei oameni ucise-n munte/ Și-i lăsă fără morminte./ Pentru fapta asta-a sa/ Fie-i pe piept țărâna grea!” Regresiunea în copilărie și, implicit, apropierea de începuturi, de „anotimpul” miturilor înlesnesc atât nostalgiile hrănite de amintiri, cât și mioritica înțelegere românească a destinului omului pe pământ în înfrățirea sa cu tot ceea ce îl înconjoară: „Codrului și prunc și frate/ Fostu-i-am, și-n veci i-oi fi,/ Amu-s sub pământ, dar știu că/ Voi, cu el, iar înfrunzi…” Într-un asemenea context, relația viață-moarte capătă deodată nuanțe noi, reacția existențială dominată de cultul mamei pregătind accesul la sublimul lumii prezente: „Mama și feciorul ei./ Tânăr el, ea mult bătrână./ Doamne, și în Ceea Lume,/ Să îi lași tot împreună!…” Peste tot primează perspectiva etică și contemplativă, în același registru meditativ, de concentrare stilistică a unor expresii și considerații despre superstiții, suferință și alte momente de viață la limită („Fiindcă i-i teamă de zmei,/ În căsuța-i din pădure/ Stă ascunsă, da-n zadar – / Făt-Frumos tot o s-o fure…”), în definitiv, despre abisalitatea clipei irepetabile: „Cărunți și nana Sânză,/ Robotind, prin vremi și toamne,/ Și căzu cum cade-o frunză./ Iart-o, Doamne! Iart-o, Doamne!…” Neverosimil de vii, cu ființe intrate sub zodia unor destine speciale, aceste secvențe pregătesc accesul la sublimul lumii prezente, la o viziune concentrând o percepere specială a firii omului și a mecanismelor existenței, cu bucuria clipei fără griji, a stărilor posibile de fericire și necaz, a momentelor de viață la limită, după cum uitarea, îmbătrânirea, înstrăinarea și neliniștea de trecerea ireversibilă a timpului lasă pe chipul omului dureroase umbre de tristețe: „Unde sunteți, tineri ani?/ Unde tu, a mea iubire?/ Drag mi-ai fost pân-ai fost viu,/ Drag îmi ești și-n amintire…” Interogațiile asupra lumii cunosc aceeași vibrație și în catrenele în care poetul stăruie asupra imaginilor chipurilor dragi ale străbunilor, ale părinților și ale bunicilor, puritatea elegiacă intersectându-se cu intensitatea trăirilor transpuse în imagini ce țin de o căutare a vremurilor apuse. Hazlii și duioase, alteori învăluite într-o blândă ironie, portretele au ca elemente comune simplitatea și plasticitatea caracterizărilor. În ordinea contribuției la procesul constituirii acestei succesiuni de imagini, paralelismul primește unele cristalizări funcționale specifice prin alăturarea și ajoncțiunea unor sintagme identice sau asemănătoare ca schemă a structurii arhitectonice și a formelor stereotipe alcătuite din comparații, epitete, enumerații sau antiteze constituite pe un șir lung de opoziții și repetiții, asemănătoare elementelor limbajului poetic uzual al literaturii orale privit ca sistem pe planul versificației, al expresivității. Altfel spus, Teofil Răchițeanu privește lucrurile cu seriozitate, dar nu printr-un exces de estetizare sau cu abuz de figuri și diminutive, multe dintre aceste armonii reușind să se împlinească pe ritmurile pline de viață cu iz folcloric, în maniera virtuozităților prozodice proprii doinelor populare.
Grupate sub titlul Recviem pentru vechii răchițeni, cele aproape treizeci de catrene din ultima secvență a volumului deschid larg accesul la sublimul lumii prezente, la o viziune concentrând o percepere specială a firii omului și a mecanismelor existenței prin felul în care numele, adevărate subtilități onomastice, ar avea, după vechi tradiții, o motivație în a sugera nu atât înfățișarea unor „personaje” individualizate, înzestrate cu psihologii complexe, cât mai ales descrierea eventualelor ipostaze, caracterul, înfățișarea fizică ori destinul acestora, nume date după criteriul sonorității, derivate sau înscrise într-o tipologie a ridicolului, Târtai, Brișcoi, Bucu, Becioc, Hâruța, Chicinu, Nuțu lui Vârvuț, Handrea-dascălul „Și câți mai încă! Nu e loc/ Pe toți aici pe nume-a-i spune”. Înclinația spre ironie și „bârfă”, etichetarea pe ocolite a faptelor și situațiilor grave, cu aerul că ar glumi, precum și intensa participare afectivă la tot ceea ce se întâmplă sub ochii săi, ne îndeamnă să observăm la Teofil Răchițeanu existența unor forme de „ticuri de rural”, enunțurile spontane, ambiguitatea și duplicitatea atitudinii, înclinația spre expresia gnomică, impersonală, chiar și atunci când este atribuită unei anumite persoane. Cu o anumită simetrie în construcția și ordonarea versurilor, cu particularitățile accentuale firești, la nivelul prozodic identificăm grija față de realizarea unei fluențe impecabile, rima, ritmul și măsura generând o armonie particulară a versurilor, în nota unei vioiciuni expresive, a libertății fanteziste într-o lume de minunate interferențe. Privit în acest context, volumul Improvizații ne amintește de un joc al coexistenței unor atitudini contrastante, într-un fel de oglinzi paralele, cu vibrații și tonalități dintre cele mai diferite.