Flavia Teoc
Istoria naturală
Casa de Editură Max Blecher, Bistrița

 

 

Citatul din titlu nu este excerptat din versurile Flaviei Teoc, ci din acelea ale poetului american John Ashbery, cu care românca „daneziată” mi s-a părut a avea unele afinități formale și chiar stilistice, asta neînsemnând, desigur, că suferă structural de efectele (tot mai bagatelizate) ale acelei „anxietăți a influenței” lui Harold Bloom. Cu toate că, prin titlul acestei antologii, împrumutat de la Plinius cel Bătrân, suntem tentați să accesăm și alte conexiuni și conotații, prin care poeta originară din Cluj se află în preajma avatarurilor emergente ale străvechimii revelate, dar și a mitologicului resuscitat. Mi s-a părut că ceea ce face Flavia Teoc în poezie este echivalentul unei persiflări a însuși faptului că uneori, poate, aproape că nici nu ne merităm viața, trăirea, existența, expresia terifia(n)tă a acelui sens ultim spre care suntem împinși: mai mult sau mai puțin intimidați de ceea ce exprimă prin noi „larghețea” atavică a unei treceri spre ceva în care, totuși – grație acelui „stil” premonitoriu – vom rămâne. Rolul și rostul revelației în ceea ce am fost, printr-un efort discontinuu și ontic-itinerant, în măsura în care am putut să privim lucrurile (iată, și prin poezie!) într-un alt mod decât cel prin care ne simțeam micșorați: „ Miracolul este (titlul poemului – n.m.) … că exiști fără să fi fost întrebat/ Fără efort și false refuzuri/ Cu dreptul tău de a-ți alege/ Privirea/ Uimită sau indiferentă […] Între tine și viață se pune de-a curmezișul/ Un singur paradox: Cântărești alegerea cu aceeași privire/ În care dintotdeauna exiști/ Uimit, tandru, viu sau indiferent/ Dar mai ales/ Fără să fi fost întrebat”. Sau această empatizare cu partea materială a vieții, a lucrurilor în sine: „Să numești obiectele/ În termenii pasiunii, ai melancoliei/ și-ai expresiei/ Să treci precum focul/ Din gură în gură până reușești/ Să scrii pe hârtie roșu/ Să vezi în tăieturile marmurei de Carrara/ Bucăți din pielea însângerată/ A meșterului/ Dar să știi că ce se petrece în tihnă/ Nu duce niciodată la nimic”(Roșu). Mica antologie ne este prezentată în sensul invers al apariției celor patru volume, tocmai pentru a ne convinge, parcă, de faptul că între 1992 – anul publicării primului volum – și 2014, când a apărut cel mai recent, există doar încercări de aprehendare a propriei arbitrarietăți de formă și stil, stranietatea și anxientizările, să le zic așa, de tip Bloom- ian, fiind aproape dominante; dar incizate, acestea, și cu acel suflu semantic al metaforelor kenning din poezia scaldică, despre care F.T. a publicat o cercetare-studiu, în 2017, vizând, cu predilecție, „profilul auroral al viziunii lumii în spiritualitatea nordului scandinavic (pre)medieval”(M. Borcilă). Autoarea Istoriei naturale tinde spre un tip de neasemănare poeticească oarecum în… trend (vezi poezia anglo-americană care se scrie acum), în acest sens devansându-l pe concitadinul său din urmă cu ceva ani, autorul Cărții-alcool.
Trebuie spus că poeta Flavia Teoc uzitează, cu aplomb și amenitate – cum bine sesizează cineva pe coperta a patra a volumului – și de acel plot twist (răsturnare de situație), dar își incizează apetitul spre modernitate și cu doze din ceea ce Andre Breton credea că infailibilizează, oarecum, poezia: „Somnoroasă vara strânge în palme/ Ceașca mea de ceai/ Cu buza plesnită./ August e aproape bătrân/ Și-a fixat ochii miopi în licoarea/ Fierbinte, dar gândul lui a început/ Vânătoarea la poluri./ Somnoroasă vara abia și-a/ Oprit un căscat, mare cât golful/ Albastru./ Vorbind despre sine, de-acum/ N-o să mai fie atât de guralivă” (Sfârșit de vară). Asta ca asta, dar poeta încearcă și să „pluseze” inovativ, aș zice, încât la pagina 55, lecturând textul intitulat Moștenire, îmi vine să compătimesc… perna autoarei, care are „urechile mari, revărsate pe umeri/ Genele coboară spre tâmple […]/ E speriată de-un singur coșmar/ C-o să ajungă într-o zi/ Pe un pat de spital”, dar îmi revin nițel, când aflu că fusese vorba de un vis, în fața căruia realitatea a rămas cu… buzele umflate: „Iertare îți cer (de-ai ajuns și-ai citit)/ Că azi m-ai strigat și nu/ M-am trezit”. Ei, dar ia să vă ofer (mi-am asumat riscul) ca bonus, acest Silogism: „Dacă frigul din stradă / Nu poate să umple o cană / Cu vin/ Atunci cum să agăți / În cuier, la intrare/ O stare de melancolie?”, iar după asta să călătorim, într-o Seară de ianuarie (,- n.m.) cu autobuzul 33: „[…]La ultima stație/ Mă-ntreb dacă banchetei albastre/ Nu-i va lipsi căldura/ Trupului meu/ Singurătate cu gust de mușama/ Să nu rămâi în cotloanele minții/ Pe frigul din ceafă îți jur/ Nu voi uita”. Eu unul, rezonez tacit cu această poetă care fuge de clișee, căi bătătorite și redundanțe (lest lingvistic), chiar dacă uneori mai „scapă” câte-o excesivitate pentru care ar invidia-o (mai știi?) un Daniil Harms, de pildă, sau chiar un năpârstoc agramat de pe Crișul Repede. Vreau să spun că nu-s de ici-colea formulări ca acestea: „toamnele încinse cu vise ascuțite”, „stelele care cad în locul frunzelor”, „cerul pocnind ca un pepene negru”, „Vei surâde nasturelui chilug care-i încheie/ Rochia”, „Mișcarea centrifugă ce lipește semințele de/ păpădie pe coada/ Cometelor și ne-aruncă pe hornuri bacilul ciumei”, și, mai ales, „Când vorbele care-mi țintesc jugulara îmi taie/ Respirația pentru câteva clipe”. Nu știu dacă respirația mi-a fost tăiată citind volumul Flaviei Teoc, dar e clar că nu e de glumit cu vorbele, care, iată, la poeții buni – cum e și în cazul de față – devin tot mai amenințătoare; sau, de fapt, vor să ne suscite (incite) atenția.