Robert Șerban
Aproape nimic sigur
Editura Cartier, Chișinău, 2024

 

 

Robert Șerban este unul dintre cei mai simpatizați și apreciați poeți din viața literară românească, nu numai pentru felul său de a fi, întotdeauna îndatoritor și prietenos, afabil și luminos (nu ca subsemnatul, lipsit de tact, ca să insinuez un contrast) ci și, desigur – poate chiar în primul rând – datorită stilului poeticesc inconfundabil, de o simplitate deconcertantă, dar cu striații și incizii de sens și semanticitate de o acută expresivitate care îți fac, parcă, cu ochiul. M-am gândit că seamănă, întrucâtva, cu unele nuanțări sensibilizate textual, cu specificități distincte din scrisul regretatului critic literar Alex Ștefănescu – care s-a pronunțat elogios, de altfel, despre poezia poetului din Timișoara – dar și, pe de altă parte, cu acele febleți imagistice de o elocvență frustă și parcimonioasă, din volumele lui Marin Sorescu, cele care au precedat La lilieci. Doar că, țin să accentuez asta, amprenta auctorială și estetică a lui Robert este cea care adeverește originalitatea intrinsecă a poemelor sale. Un cunoscut critic și eseist (M. Mihăieș) exprimă păreri avizate despre volum, pe coperta a patra, numai că nu sunt (chiar) sigur că acea melancolie, de care amintește, „este conștientă de propria precaritate”. Mie mi se pare că melancolia poetului este asemeni unei seve fortifiante, care hrănește poemul, permițându-i să acceadă la o robustețe genuină și iextricabilă. Cum ar fi, iată, în acest fragment din Omul nostru din FB: „[…] i se ia ușor urma bunătății/ după el vin necunoscuți și trădători/ exterminatori și felcerițe/ șușotitori și trâmbițași/ șuți și mastroace/ tuturor și în parte le vorbește/ dar mai întâi se anulează pe sine/ așa cum prima și prima dată îți duci copilul la mare/ ca să vadă cota 0/începutul și infinitul/ svelt […]/ își ia din când în când cârje/ ca să se mai ostoaie din mers/ să se ologească nițel/ să se stâmpere din alergarea lui neîncetată/ în căutarea bunătății nesfârșite/ care să-l emoționeze și mai abitir/ să-l țină-n lacrimi și-n frumusețe tot timpul/ întocmai ca pe icoanele pregătitoare de rai”. Vedeți? Poetul nu își susține doar cauza lui, ci și pe a celor care umplu viața de terifianțe și contrarietăți, care îi provoacă reacții în plan artistic despre care criticii literari, nu puțini, se abțin să aibă puncte de vedere. Pe noi ne interesează poezia, pardon, Poezia, în primul rând, aceea neînchistată în propria neputință, atunci când cel care o caută izbutește să o reveleze în îmbucurări ale cititorului, cu exprimări care îi înluminează ființa. Ce-i drept, în poemul Alte neputințe, poetul își ia un aer histrionic, de nu chiar pișicher, vrând, parcă, să ne intimideze, într-un mod mai mult sacerdotal decât admonestant, dar cuvântul e scris poezie, fără majusculă, așadar, doar acea poezie, probabil hibrid-minoră (mizerabilistă?, „oameni care scriu cu pi și pu”? Nu schițați grimase cei care o mai scrieți!) este în cauză: „poezia nu face gaură-n cer/ nu-nmulțește laptele-n țâțe/ și nu întinerește vreo față […] nu gonește turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură în el/ prin care poezia se va strecura/ ca un șarpe ce n-a mușcat niciodată pe nimeni/ și va dispărea pentru totdeauna”. În câteva poeme, ni se vorbește despre moarte ca despre ceva care există, pe calculator, adică, nu-i așa, „suntem chill că virtualitatea face din moarte / o scamatorie/ la care ne uităm/ aproape gratis”, dar și ca „singurul loc de împăcare cu sine”; totuși, se mai poate întâmpla și că „mortul căruia/ i-ai închis ochii/ cu mâna ta/ continuă să te privească/ îndatorat/ nopți în șir”, „adevărul” este însă că „moartea lasă în locul tău/ flori colorate/ dacă ai șters-o de tinerel/ ori albe/ dacă ai fost curios și-ai stat mai mult”. Putem surâde, iată, ca și cum moartea, cine știe din ce pricini, ne-ar fi uitat de tot, ca-n basmul lui Ispirescu.
În poezia din acest volum al lui Robert Șerban întâlnim și uimitoare argumente lirice ale faptului – indubitabil și lexical-evanescent – că talentul consecvent cu sine și nu doar secvențial, este în măsură să rostuiască o punte vibrantă, cu iz
(simili)metafizic între real și imaginar, ca în acest inubliabil poem: „puteam să vânez din nou/era destulă lumină/ iar inima-mi / suficient de ascuțită/ ca să nu stau pe gânduri/ arme n-aveam/ fiindcă tot timpul/ trebuia să fii ușor/ chiar și în somn/să poți sări dintr-un vis în altul/ am ieșit la apus/ cele câteva raze rămase/ erau atât de lungi/ încât străpungeau pădurea până în sfinctere/ am ochit două portocalii/ și-am mers între ele/ca între balustradele unei punți putrede/ când nădejdea ți-e mai mult în mâini/ decât în tălpi/ fiindcă nu mai aveam de ce mă ține/am ajuns mai repede/ soarele mă lăsase/ lașul/ să mă descurc singur și dispăruse/ m-am ascuns/ deasupra mea/ am pândit/ am numărat zeci de ochi/ mi-am auzit dinții vorbind între ei/ mi-am umezit unghiile/ într-un hoit fără cap/ și mi-am sprijinit buimac/ de câteva ori/ fruntea în ele/ arme n-am/ dar vârful inimii se-ncinge tot mai tare și mai tare/ încât pădurea/ iat-o/ se aprinde/ de parcă ar fi dată cu păcură/ nu cu sânge”(Vânător cu mâinile goale). Întâlnim în volum și mici scenarii având ca personaje copii, ființe necuvântătoare, lucrări de artă sau co-locatari, ale căror finaluri se constituie, cel mai adesea, în rezolvări ingenioase, care aduc cititorul în ipostaze meditative – despre lume și viață, experiențe ontic-livrești din cotidianitate – sau sunt de-a dreptul emoționante ori chiar amuzante. De pildă, în Mult diluata ură, doi bărbați (vecini cu autorul) „seară de seară/ se hăcuiesc din vorbe/ fără milă”, dar… numai palavre, „semnul indubitabil că sunt tată și fiu”. Sau copilul care nu mai vrea castele de nisip, ci o altă mare, povestea tatălui despre turcoaica lui din insula Ada Kaleh, ori precocele iubiri ale copiilor de la bloc pentru tanti Rina, cum a crescut cuibul de viespi din pod cât un fagure de albine, sau despre „nomadul care făcea, din lut, animale de care nu mai auzisem”, șarpele- „argument” de la pescuit, și, în fine, preferatul meu (din care am ales și titlul recenziei), poemul Domnul de piatră, pe care-l citez, cu „umbra vârfului de sabie” întorcând și eu ultima pagină a acestui remarcabil volum: „rezemată cu spatele de soclul înalt/ al unei statui/ o femeie stă-n fund/ deasupra ei/ în picioare/ cu sabia ridicată spre avioanele ce strică cerul/ un domn de piatră se uită țintă/ pe o placă-i scris numele/ […] femeia închide ochii și oftează/ de la căldură/ de la cele scrise-n carte/ de la ale ei/ cu umbra vârfului de sabie/ domnul dă pagina/ discret”.