Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Culturalism și Naționalism înainte de 1944 și după 1971 (I)

Culturalism și Naționalism înainte  de 1944 și după 1971 (I)

 

 

Intelectualii și discursul politic

 

Având o biografie personală marcată de ideologiile, politicile și deciziile juridice ale sistemelor totalitare, era firesc să mă intereseze originile lor intelectuale, precum și faptele care au definit fascismul și național-comunismul. În anii 1970-1980 ai regimului Ceaușescu – atunci cînd mi-am început cariera, cercetarea istoriei României secolului al XX-lea era controlată de Partidul Comunist și de Securitate. Prin urmare, abia după 1990 devenisem liber de constrângeri, putând să acord atenție ambelor regimuri totalitare. Aflasem de la tatăl meu nu doar de asemănări, dar și de o continuitate ideologică între fascismul și comunismul din România. Aveam 13 ani (în 1966) când am vizitat cimitirul evreiesc din Lugoj, unde frații și părinții tatălui meu fuseseră înmormântați. Trecuseră două decenii de când a avut loc Holocaustul împotriva evreilor și a aparținătorilor lor. Acolo, în șoaptă, arătându-mi monumentele funerare, tata mi-a povestit pentru întâia oară tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial. L-am întrebat: de ce nu învățăm la școală despre această pagină întunecată a istoriei recente a României și a Europei? Ca unul ce suferise discriminarea în temeiul legislației rasiste și antisemite a lui Ion Antonescu, precum și teribila nesiguranță social-profesională și materială de după război, mi-a cerut să nu vorbesc despre evrei și despre suferințele lor nici la școală și niciunde altundeva. Știa că tema era tabu și în noul regim. „Poate va veni și vremea cînd se va afla ce s-a întâmplat cu noi. Deocamdată, te rog să taci”.
L-am înțeles imediat. Chiar și copiii din acea vreme au internalizat „dialectica” conștiinței istorice comuniste. Existau cel puțin trei tipuri de transmitere istorică: a. ceea ce spuneau izvoarele, accesibile doar câtorva persoane; b. memoria familiei și a celor angajați în căutarea adevărului sub forma memoriei comunicative și parțial discursive; c. tradiția istorică, acceptată politic și care nu putea fi pusă la îndoială. Regimul național-comunist a rescris istoria pentru a ascunde ori a falsifica tragediile din trecutul României. S-a inspirat din aceleași ideologii discriminatorii, precum regimul totalitar anterior. Așa se face că timp de multe decenii comuniștii au negat Holocaustul.
Cum se explică această situație? Care au fost premisele unei interpretări a istoriei care a distorsionat atât de mult realitatea trecutului? Doar intimidarea? Doar ascunderea forțată? Nici vorbă de așa ceva. O privire asupra istoriei intelectuale a României din ultima sută de ani, amintirile din întâlnirile mele cu intelectuali români, dar și practicile tradiției de familie ne lămuresc în acest sens. Itinerarul României moderne şi contemporane a fost „sfâşiat” între o filozofie a fiinţei şi o filozofie a naţiunii. Biografia intelectuală a generaţiei interbelice rezumă într-o bună măsură dificila evoluție spre modernitate. Nu doar scrierile lui Mircea Eliade și Constantin Noica au stăruit asupra culturii identitare şi implicit a aceleia politice. Exemplele sînt similare în cazul multor altor intelectuali, cei din România interbelică remarcându-se prin exagerarea relaţiei dintre politică și istorie, etnie și națiune, comunitate culturală şi opera de artă. Ei inventaseră expresia „matrice stilistică a culturii populare” (Trencsény Balázs, „Conceptualizarea caracterului național în tradiția intelectuală românească” în Victor Neumann, Armin Heinen [Editori], Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 357-358. Vezi și Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, București, 1998). Politica era modul de realizare a fiinţei etnice, ceea ce presupunea nu numai ignorarea sau excluderea minorităților, ci și a națiunii civice.
Problema nu se rezumă la complicitatea burgheziei liberale cu naţionalismul extremist, aşa cum încerca istoriografia comunistă să prezinte lucrurile. Ea exista, era una de fond ce rezulta din înţelesul dat culturii, comunităţii etnonaţionale şi identităţii statal-politice. Nu întâmplător, avea să fie reluată și oficializată prin curentul protocronist. Disputa de idei dintre Mircea Eliade şi Mihail Sebastian e sugestivă. Ea descrie traiectoria aspiraţiilor politice ale viitorului istoric al religiilor în anii de ascensiune ai ideologiei şi politicii fasciste. Pe de altă parte, arată cum se inventa procesul izolării unui scriitor român ce nu împărtăşea orientările discriminatoare susținute prin prejudecățile comune, respectiv cum ideile unui evreu-român trebuiau decredibilizate. Confruntarea articolelor scrise în presa anilor 1930 de Mircea Eliade cu conţinutul paginilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian este revelatoare. Iată unul dintre dialogurile memorabile din Jurnal: „Aseară Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversaţii destul de potolite despre politica externă şi despre Titulescu, ridicând deodată glasul cu acea teribilă violenţă cu care mă surprinde uneori: – Titulescu? Ar trebui executat. Pus în faţa unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanţe. Spânzurat de limbă. – De ce, Mircea? Îl întreb surprins. – Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu ruşii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe Bucovina şi Maramureşul. – De unde ştii? – Mi-a spus generalul Condiescu. – Şi e de-ajuns ? Sursa nu ţi se pare pătimașă? Informaţia nu ţi se pare fantezistă? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de un asemenea «adevăr». Pe urmă l-am auzit spunându-i Ninei, în şoaptă: – Îmi pare rău că i-am spus… Tot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ că nu regăsesc încordarea enervată de aseară, sentimentul de disensiune iremediabilă pe care l-am încercat. El este un om de dreapta, până la ultime consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. Dar se întâmplă să-l răzbească, şi atunci ţipă, cum a ţipat aseară. El, Mircea Eliade, care crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui e Stelian Popescu – şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului… Aş vrea să eliminăm din discuţia noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă până la noi vrând-nevrând, şi în cea mai anodină reflecţie simt spărtura mereu mai mare dintre noi“ (Mihail Sebastian, „Jurnal 1935 -1944”, ediţie Gabriela Omăt şi Leon Volovici, Humanitas, București, 1996).
Într-adevăr, în publicistica lui Eliade din anii 1930 regăsim un mod superficial de a reflecta politicul. Naivitatea aprecierilor, cum o defineşte Sebastian, găsind de cuviinţă să-şi scuze congenerul pentru ieşirile necontrolate, arată că în mediile intelectuale româneşti din deceniile interbelice exista o preocupare limitată pentru filozofia politicii, pentru ştiinţa dreptului şi pentru teoria istoriei. În fapt, intelligenstia națională nu acordase atenţia necesară construirii sistemului instituţional modern, necunoscând ori dispreţuind principiile de bază ale funcţionării acestuia. Ce anume constatăm analizînd gândirea politică a lui Eliade? În accepţiunea sa, reuşitele politice se datorau miturilor: fascismul era îndatorat apologiei bărbăţiei şi latinităţii susţinută de Papini, iar hitlerismul, mitului barbarului arian propagat de Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosemberg (Mircea Eliade, „Piloţii orbi”, în Vremea, an. X, nr 505 din 19 septembrie 1937).
Tentaţia de a prelua modele şi de a prelucra politicul şi socialul conform propriilor fantasme este vizibilă în ieşirile publice ale celui mai popular dintre tinerii scriitori români ai anilor interbelici. În pofida neglijentelor lecturi în domeniul filozofiei politice, – enciclopedismul continua să fie la el acasă – Eliade a emis sentinţe. Admiraţia de care se bucura în mediile intelectuale, în mai multe segmente sociale și politice ca urmare a romanelor publicate dădea o mare greutate cuvintelor rostite sau scrise. Ca urmare a nemulțumirilor proprii și a acelora din comunitate, viitorul istoric al religiilor a fost atras de ideile politice. Radicalitatea discursului său din anii 1930 reflectă atât acreditarea ideii de continuitate între lumea ancestrală şi aceea contemporană, cât şi opţiunea pentru severitate, disciplină, virtuţi, revoluţie (Moshe Idel, Mircea Eliade. De la magie la mit, Editura Polirom, Iași, 2014). Violenţa limbajului atrage condamnarea democraţiei, acceptarea şi susţinerea ideii de dictatură. E ceea ce Eliade a susținut cu tărie în articolul „Piloţii orbi” și în interviul „De ce cred în mişcarea legionară” (Mircea Eliade, „De ce cred în biruinţa mişcării legionare”, în „Buna Vestire”, an. I, nr. 244 din 17 decembrie; Idem, „Cum încep revoluţiile”, în „Profetism românesc”. 2. „România în eternitate”, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, pp. 69-72. Vezi Leon Volovici, „Nationalist Ideology and Antisemitism:The Case of Romanian Intelectuals in the 1930’s”, Oxford, Pergamon Press, 1991)
Alexandra Laignel Lavastine s-a aplecat asupra obsesiilor de acest fel din mediile intelectuale românești din anii interbelici, punând întrebări cu privire la evoluţia culturii României în secolul al XX-lea. Întrebările cercetătoarei franceze sunt îndreptățite: Cum se explică situarea intelectualităţii române într-un orizont atemporal? Care este legătura între demersul cultural şi acela naţional şi în ce măsură politicul subjugă demersul creator-ştiinţific? De ce scriitorii și filozofii au servit pătimaş cultura, dovedind că nu aceasta era principala motivaţie a demersurilor lor, ci fiinţa comunităţii naționale? (Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, București, 1998, p.45).

 

Filozofie sau ideologie? Frămîntări intelectuale în deceniile interbelice

 

Dacă ne rezumăm la opera lui Constantin Noica (cu deosebire la volumele Mathesis sau bucuriile simple, 1934; De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, 1937; Două introduceri şi o trecere spre idealism, 1943; Rostirea filosofică românească, 1970; Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, 1975; Sentimentul românesc al fiinţei,1978; Cuvânt împreună despre rostirea românească, 1987), ea indică un raport mai general cu ideologiile vremii. Fără a fi identică, e vizibilă legătura între orientarea anilor 1930 şi aceea a anilor 1971-1989. La fel ca în opera altor intelectuali, e vorba nu atât de supraviețuirea prin cultură, cât de eşecul gândirii politice românești, de imposibilitatea coagulării creaţiilor literar-filozofice în jurul unor idei pragmatice şi generoase. Cum altfel să înțelegem supralicitarea problemelor privind existenţa fiinţei-comunităţii-naţionale?
Atunci când avem în vedere ideile politice ce se desprind din opera lui Noica, e important să înțelegem de ce și cum anume refuzase el diferenţa între societatea patriarhală şi naţiunea modernă. Trasarea semnului de continuitate între medieval şi modern, între două modalităţi distincte de organizare şi desfăşurare a vieţii culturale, sociale, administrative şi economice a fost una dintre confuziile sale majore. Noica şi congenerii săi nu fuseseră de acord să reevalueze identitatea colectivă inspirată de etnolingvistica și etnocultura afirmate în epoca romantică și reluată în deceniile interbelice ale secolului al XX-lea. Discuţia intelectuală în jurul organizării statului şi naţiunii pe principiile civilizaţiei occidental-europene echivala cu teama pentru suveranitatea naţională. Așa se face că produsele culturale ale anilor interbelici au fost îndrăgite atât de fasciști, cât și de național-comuniști. Protocronismul cultural și pedagogic impus de regimul Ceaușescu în deceniile șapte-nouă ale secolului al XX-lea a împiedicat a doua oară după război dezbaterea liberă și critică a ideilor moștenite din trecut. Îndeosebi istoricii, filozofii și scriitorii fuseseră constrânși să propage interesele ideologice ale partidului-stat, blocând în felul acesta șansa cercetării și cunoașterii dezinteresate.
Analiza conceptelor identitare din opera lui Constantin Noica – un nume de referință al culturii române în ambele regimuri totalitare – dezvăluie sensul organicist romantic al națiunii (Isaiah Berrlin, „Originile romantismului”, ediție de Henry Hardy, Cuvânt înainte de John Gray, Traducere din limba engleză de Diana Mite Colceriu, Editura Humanitas, București, 2024). Diferenţa dintre cele două societăţi, patriarhală şi modernă, e înţeleasă în termenii în care o înţeleseseră și romanticii. Unul dintre modelele sale interpretative este cel al lui Fichte. Noica pare încredinţat că geneza naţiunii române moderne este indisolubil legată de etnicitatea ce se conservă din timpuri imemoriale. De aici o consecvenţă în asumarea lui „noi” pe post de „eu”, respectiv neglijarea formării persoanei şi a responsabilităţilor ce îi revin acesteia. Deși e vorba de evoluții și contexte social-politice diferite, raportarea directă sau indirectă la filozofia istoriei aşa cum o înţelegeau Fichte şi Herder i-a servit lui Noica. Aceeaşi modalitate de înţelegere a temelor culturale majore e regăsibilă la mulți alți intelectuali ai micilor națiuni din Europa Centrală și de Sud-Est. De ce? Pentru că nu beneficiaseră de un cadru propriu, de o coeziune economico-politică pentru constituirea ca națiuni. În schimb, cum a observat Arnold Toynbee, s-au format și afirmat identitar „instigați de ideea vestică fatală a principiului naționalităților” și într-un timp în care organizarea statală a aparținut imperiilor austriac, otoman și țarist.
Comparativ cu altele, proiectul filozofic al lui Noica indică o frământare a mediului intelectual cu privire la chestiunea naţională. Excesele criticii pe care o face raţiunii instrumentale sunt dublate de un demers care favorizează întotdeauna cauza colectivității în detrimentul libertăţii individuale. Filozoful acordă o excesivă importanţă unităţii, recunoaşterii şi devenirii naţiunii în epoca modernă. Falsele distincţii între un colectivism sau naţionalism „bun” şi un colectivism sau naţionalism „rău” indică felul în care Noica intenţiona să rezolve problemele identitară și politică. Nu cred că în cazul lui Noica „pariul a fost pur filozofic” şi că în mişcarea legionară el descoperise doar propria critică a raţionalităţii moderne, aspiraţia pentru refacerea legăturilor dintre individ şi lume (Andrei Cornea, Turnirul Khazar. Împotriva relativismului contemporan, Editura Nemira, București, 1997). Aceasta e o pură speculație, articolele având un conţinut profund politic la sfârşitul anilor 1930. Noica era preocupat de programul Legiunii, de propaganda politică fascistă sau de teoria privind cucerirea puterii. În fapt, e vorba de o credinţă în dogma ce trimite la un pariu ideologic și nu la unul filozofic. Nu există niciun motiv spre a ne îndoi de afinităţile ideologice ale intelectualului socotit – discret sau nu – de ambele regimuri totalitare ca unul emblematic pentru filozofia națională a secolului al XX-lea. Iată ce scria Noica în 1940, la scurt timp după proclamarea statului național-legionar: „Legiunea n-a vroit să facă altă Românie. Cine nu simte asta, nu înțelege nici de ce a murit Moța și nici de ce dăruirea cea mare a Căpitanului (Corneliu Codreanu) era unul din felurile sale de a birui și a face neamul românesc să biruiască. De făcut o altă țară o poate face și stăpânirea străină. De făcut o altă țară o pot și 200 de tehnicieni elvețieni pe care i-am tocmi să ne gospodărească. Dar nu vedeți că e vorba și de România duhului? O asemenea Românie se trăiește, se face trăind. Iar a muri este uneori un fel de a fi viu” (C. Noica, „Fiți înfricoșător de buni”, în „Buna Vestire”, nr. 2 din 10 septembrie 1940, apud Ideea care ucide. Dimensiunile ideii legionare”, Culegere de studii elaborate de Alexandru Florian, Radu Florian, Victor Neumann, Dionisie Petcu, Constantin Petculescu, Gh. Lencan Stoica. Antologie de texte realizate de C. Petculescu și Alexandru Florian, București, 1994, pp. 247-248).
E aici o poezie a luptei, a oamenilor măreți, a eroilor, a schimbărilor bruște. Admirația pentru mistica liderului legiunii și a comilitonilor săi era esențială, nu și administrarea statului și a vieții locuitorilor săi. Noica e absorbit, aidoma multora dintre congenerii săi, de o fictivă ideologie. Nu e vorba de filozofie, căci nu există nicio o cercetare și nicio știință la baza acestui gen de speculații. Pentru Noica nu conta realitatea social-economică, ignoranța și condiția de viață umilitoare a marii mase, cum nu conta democrația. În schimb, esențiale erau harul și «duhul etnic», respectiv identitatea colectivă, cea națională, pornind de la o fictive ethnicity. „Astăzi suntem sub un har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mișcare sufletele. Ministrul școlii nu vestește literă nouă pentru școală: caută suflet nou pentru ea. Peste comunitatea românească a coborât harul. În ce măsură? O vom vedea. Dar nu legea, ci harul. Nu suntem sub lege, suntem sub har. … E «harul» sau «duhul» etnic” (C. Noica, „Sunteți sub har”, în „Buna Vestire”, nr.20 din 14 octombrie 1940. Apud Z. Ornea, „Anii treizeci. Extrema dreaptă românească”, București, 1995, p. 218).
Aceeași accepțiune etnoculturală avea să fie reluată în anii național-comunismului, sensurile atribuite comunității fiind similare. Duhul a fost preschimbat în „sentimentul românesc al ființei”, iar spiritul limbii a fost înțeles în nota romantismului german ale cărui trăsături fuseseră deja supuse examinării critice de filozofii și istoricii conceptuali în deceniile postbelice. În cazul învățatului român, conceptele de „etnie”, „neam”, „comunitate” aveau să permanentizeze vechile limbaje social-politice confuze.
Raportul stăpân-supus a caracterizat mentalitatea elitelor în ambele regimuri, fascist și național-comunist. Chiar dacă se schimbase ideologia și contextul politic, cei care au profesat și multiplicat formele de gândire monoculturală erau înrudiţi. Ei se raportau la aceleași prăfuite modele etnoculturale din epoca romantică, lumea satului fiind principalul reper al vechimii, al dreptului şi al superiorităţii primului venit. Ideile identitare din școlile regimului naţional-comunist nu fuseseră deosebite de acelea din anii interbelici ori din timpul dictaturii lui Ion Antonescu. În ambele cazuri, dominante au fost tradițiile ruralității și nu urbanitatea sau modernitatea. Rezultatul a fost „dezmăţul folclorizant” din anii lui Ceauşescu, cu efecte în «durata lungă» a istoriei, recognoscibile și astăzi în inadaptarea unui segment al populației la rezultatele științifice, la dinamica mişcării sociale și la noul vocabular social-politic. O remodelare a gândirii, respectiv formularea ideilor politice în funcţie de aspiraţiile integrării României în civilizaţia occidentală a fost privită cu suspiciune şi adesea respinsă cu argumente inconsistente.

(Fragment din cartea în pregătire: Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul vs. biografia personală)

n

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg