Întîlnirea cu Noica

 

În răspunsul „culturalist” faţă de regimul comunist, Noica optează pentru păstrarea fiinţei-comunităţii-naţionale, pentru orientarea protocronistă şi nu pentru contestarea dictaturii. El admite deschiderea spre universalitate doar prin intermediul ordinii colective pe care o așază deasupra ordinii naturale şi a ordinii istorice: „[…] pentru prezent există un fel de ordine cu privire la care e greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să nu fii conştient, e ordinea colectivului”. Subiectul colectiv este naţiunea, înțeleasă ca echivalent al etniei majoritare. În interiorul colectivității, persoanei i se rezervă un domiciliu forţat. Confuzia terminologică presupune reevaluarea reperelor pe care s-a bazat cultura şi politica României în secolul al XX-lea. Segmentul zgomotos al intelectualității fusese nu doar mai numeros, dar şi mai vizibil, capabil să multiplice polemicile ce nu întotdeauna se bazau (ează) pe onestitate. O impresionantă presiune ideologică pentru o abordare unilaterală a chestiunii naţionale transpare din majoritatea articolelor vremii. Disidenţa faţă de opinia majorităţii era taxată ca fiind nepatriotică, nesolidară cu „destinul neamului”, cu „etnonațiunea socialistă”, inacceptabilă pentru că avea ca sursă de inspiraţie alte izvoare decât acelea ce valorizau tradiţiile autohtone.
După 1971, filozoful reluase cîteva idei din prima tinerețe. Pe de-o parte avea un rafinament intelectual în care interesul pentru filozofie părea atrăgător, pe de altă parte rămăsese constant preocupat de destinul etnonațiunii, caz în care și-a făcut loc orientarea identitară în care distincția între majoritate și minoritate e omniprezentă. Îi citisem mai multe articole și cărți publicate în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, apoi, am dorit să-l cunosc. Aflând că filozoful trăia la Păltiniș, m-am decis să mă deplasez până acolo și să-l vizitez. Printr-o fericită întâmplare, dublată de curiozitatea sau bunăvoința lui Noica, întâlnirea a avut loc. Era în anul 1986. Aveam sub braț manuscrisul viitoarei mele teze de doctorat la care lucram, deși nu fusesem admis în școlile doctorale din România acelui timp pe motiv că nu eram membru al partidului comunist. Cercetarea avea ca temă istoria intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est, temă pentru care culesesem informații, analizasem și interpretasem comparativ culturile zonale, respectiv operele celor mai de seamă contributori români, sârbi, maghiari, sași, greci, evrei datând din secolele celei dintîi modernități (Vezi Tentația lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, carte interzisă de cenzura național-comunistă în anii 1988 și 1989 și care a devenit teză de doctorat în anul 1992. A fost publicată în mai multe limbi și în mai multe ediții. Capitolul contestat de Noica e unul central, probând pe baza izvoarelor activitățile creative ale evreilor în economie, școală, știință, cultură literar-filozofică. Toate cu un impact major în civlizația Moldo-Valahiei, ulterior, în aceea a României).
Unul dintre capitolele cărții l-am dedicat istoriei evreilor, știind că fuseseră ignorate contribuțiile lor la cultura și civilizația central și sud-est europeană, în genere, la cea europeană din perspectiva dialogului Est-Vest. În cele peste 50 pagini ale capitolului inserasem nu doar informații istorice, ci și comentarii privind locul și rolul evreității în contextele local și european. Titlul capitolului: „O diasporă generatoare de convergențe? Iradierea iudaismului în Europa Centrală și de Sud-Est”. După cîteva aprecieri privind conținutul lucrării, lui Noica i-a atras atenția capitolul amintit. Iată reacția, o critică ce s-a singularizat în contextul discuțiilor noastre din cele două după-amieze:
„De ce acorzi interes evreilor? Ce contribuții au avut ei în cultura română? În afară de Hariton Tiktin, Lazăr Șăineanu și Moses Gaster, care alt nume de evreu merită atenție în istoria culturii române? Înțeleg și sunt de acord cu dumneata când te ocupi de contribuția sașilor din Transilvania. Dar de ce crezi că evreii sînt importanți în cultura română?”.
Cu toate că descrierile și interpretările se referă la un areal întins, observația filozofului făcea referire doar la România și la cultura română. Au urmat alte încercări – e drept, formulate cu blîndețe -, de a mă determina să renunț la amintitul capitol. După cîteva ore în care l-am ascultat vorbind și despre alte subiecte, am plecat cu sentimente amestecate: pe de-o parte impresionat de interesul pentru istorie, de cultura înaltă și personalitatea lui Noica, pe de alta de fermitatea convingerilor și insistența de a șterge trecutul ce proba multiple interferențe ale intelectualilor români cu evreitatea…. Când am coborât scările cabanei în care locuia, ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: „e foarte bună lucrarea despre Europa, dar te rog să renunți la capitolul ăla (despre evrei)”.
Știam din experiențele umane și profesionale proprii că istoria minorităților – și mai ales aceea a evreilor din România – fusese exclusă ori tratată ca o anexă – din cărțile și cursurile universitare. Observam încă o dată că niciunde nu interesa istoria minorităților – cu deosebire a evreilor – aceasta putând fi ștearsă ori ignorată în cărțile culturii române. Amintitele istorii fuseseră interzise în universități, în ziarele și revistele finanțate de autoritățile național-comuniste. Nu se făcea un caz public în privința interdicției acestui gen de studii, dar temele erau sistematic cenzurate. Două dintre articolele mele abordând fragmentar trecutul relațiilor evreo-române – unul publicat în revista Echinox (în anul 1982) și altul în ziarul Neue Banater Zeitung (în anul 1984) – provocaseră o mare nemulțumire în rândul liderilor național-comuniști. (Despre complicațiile privind articolul „Evreii din Țările Române în secolele al XVI-lea – al XIX-lea” din ultimul număr din seria veche a revistei Echinox și despre scandalul de după am aflat de la Mircea Zaciu și Marian Papahagi. Cât privește nemulțumirea provocată de publicarea articolului din Neue Banater Zeitung dedicat istoriei evreilor Timișoarei, am aflat de la Nikolaus Berwanger, redactorul șef al publicației, care a fost aspru criticat de Nicolae Florescu, secretarul cu propaganda al partidului pentru județul Timiș).
Abordarea doctrinară a istoriei naționale – pe care adesea o întâlnim și astăzi -, continuă gândirea dichotomică de tipul „noi” și „voi”, “„noi-majoritarii”, „voi-minoritarii”. Pentru mine era util să înțeleg noile cărți ale filozofului, gândirea lui, mai ales că Noica acorda colectivității o pondere exagerată. Nu puteam să nu fiu surprins de refuzul categoric al capitolului dedicat culturii evreiești, al rolului acesteia în istoria intelectuală a Europei Centrale și de Sud-Est. Îndată am înțeles că Noica nu s-a dezis de ideologia în care antisemtismul și rasismul făcuseră carieră. N-a fost singura împrejurare în care am identificat moștenirea prăfuitei orientări. Ceea ce m-a uimit a fost transferul de idei – fără nici o lectură critică – de la o epocă la alta (În timpul studiilor universitare niciun profesor nu ne-a vorbit la cursuri de izvoarele intelectuale ale extremismului). În acei ani, 1971-1989, și în pofida condițiilor în care trăia – o modestă cabană de lemn din stațiunea Păltiniș -, Noica revenise în prim planul vieții intelectuale românești. Ceea ce nu se putea fără controlul Partidului Comunist și al Securității. Eseurile și traducerile sale puteau fi citite în cele mai importante reviste și în cărțile publicate de cele mai cunoscute edituri românești ale timpului. Noica era pe larg comentat și des citat nu doar de congeneri, ci și de intelectualii din generațiile postbelice formate sub ocrotirea partidului comunist. Numele său circula inclusiv în rîndul celor ce nu-i citiseră opera, dar aflaseră de faima filozofului. Chiar și liderii național-comunismului auziseră de el. Până și ofițerul Securității care m-a interogat, m-a dat în urmărire sau a scris note fabricându-mi un Dosar, avea să pronunțe cu nedisimulată mândrie numele lui Noica. Toate acestea și în contextul în care cenzura era omniprezentă, m-au îndemnat să cred că nimic nu era/e întîmplător.
Faptul că unul dintre intelectualii reprezentativi ai României secolului al XX-lea îmi spunea că evreii nu există în cultura română sau că au foarte puține merite în cultura și civilizația românească demonstrează ponderea prejudecăților și a vechii ideologii în mediile intelectuale postbelice. A fost orientarea lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, Dan Botta, Constantin Noica ori a predecesorilor lor, Vasile Conta, Aurel C. Popovici, N. Iorga. A fost parte a vieții culturale interbelice. Ea a revenit după 1971, comuniștii promovând-o prin conceptul de „națiune socialistă” și inserând etnonaționalismul pentru omogenizarea socială, cultural-comunitară și confesională.
Cum se explică această continuitate? Gabriel Liiceanu scrie că Noica a acceptat tacit relația contradictorie dintre studiul dedicat filozofiei, istoriei filozofiei și etnoculturalismul epocii Ceaușescu. În comentariul care însoțește ediția din 1991 a Jurnalului de la Păltiniș, Liiceanu compară cele „două orizonturi distincte și autonome” ale filozofului, subliniind „teribila contradicție” dintre valorile universale și specificitatea națională: „Dar această situație, pe care opera lui Noica o reflecta în întregime, ascundea în sine posibilitatea unei teribile contradicții: ieșirea din asfixia dogmatismului presupunea regăsirea marilor surse ale culturii, deschiderea către valorile ei universale și occidentale. Definirea unui profil spiritual național presupunea, în schimb, regăsirea tradiției, a autohtonului și, la limită, pericolul de exaltare a specificului național și eliminarea, ca «străine și impure», a influențelor culturale de tip vestic. Noica a încercat să evite această tensiune, afirmând că important este să lucrezi în și pentru cultura română cu mijloacele și valorile culturii universale…. cele două laturi au rămas în opera sa într-o stranie exterioritate, lucrările care o alcătuiesc rânduindu-se în două orizonturi distincte și autonome: pe de-o parte lucrări de istoria filozofiei europene…; pe de altă parte, lucrări ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton și având toate în titlu cuvântul «românesc»” (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, ediție revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 1991, p. 268).
Chiar dacă e vorba de contexte diferite, nu poate fi ignorată asocierea lui Noica ideologiei celor două perioade istorice. Cu voia autorităților statului național-comunist devenise o celebritate a „epocii de aur”, iar orientarea lui în ambele direcții invocate fusese preluată de tinerii intelectuali ai anilor ‘70-’80 ai secolului al XX-lea. Liiceanu reflectează asupra acestor lucruri, evidențiind profunda diferență între studiile dedicate de filozof culturii universale și cele ce reiau vechile obsesii etnocomunitariste din anii 1930-1940 și care se regăsesc în limbajul și mesajul instituțiilor regimului Ceaușescu.
Politicile Partidului Comunist Român au avut în vedere încă în timpul guvernării lui Gheorghiu-Dej „redobândirea” etnonaționalismului interbelic. Cărei nevoi „obiective” răspundea orientarea protocronistă din anii lui Ceaușescu? Recuperării timpului pierdut? După război, România nu își examinase critic trecutul, prin urmare stalinismul bizantino-balcanic a putut reveni la vechea ideologie. E important că unul dintre intelectualii care i-au studiat opera și au fost adesea în apropierea filozofului, a observat „teribila contradicție” dintre filozofia întemeiată pe cercetare și știință și cultura sentimentală atrăgând „pericolul exaltării specificului național”.
Istoricul Oliver Jens Schmitt – preocupat la rândul său să înțeleagă asocierea ideologică a celor două regimuri extremiste din România -, atrage atenția asupra modului în care s-a impus dictatura în România postbelică: „În concepția sa ultranaționalistă, Ceaușescu a adoptat modelele de gândire care erau larg răspândite în aripa social-revoluționară a Mișcării Legionare cum ar fi naționalismul exagerat sub forma protocronismului și ideea unei dictaturi modernizatoare, omogenizatoare și nivelatoare din punct de vedere etnic și social. În urma unui proces mai îndelungat, a apărut cultul extrem al personalității lui Ceaușescu, care s-a dezvoltat pe deplin în a doua jumătate a anilor 1970 și care s-a caracterizat prin subordonarea statului, a Partidului și a societății față de dictatură” (Oliver Jens Schmitt, „Biserica de stat sau biserica în stat. O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023”, Editura Humanitas, București, 2023, p.194).
Particularitățile discursului despre naţiune în anii regimului comunist din România au fost evidențiate în mai multe lucrări. Tineri cercetători români au analizat izvoarele intelectuale care au stat la baza naţionalismului practicat de comuniști, mai ales etnicismul interbelic transferat în ideologia protocronistă. Cristian Roiban a acordat interes noţiunii de specificitate naţională, precum și profilului psiho-spiritual românesc prin care vechea cultură identitară fusese asociată ideii de naţiune socialistă. Studiind textele, el a arătat de ce cunoaşterea originilor curentului protocronist apărut după 1971 e utilă în descoperirea conceptelor și a vocabularului prin care s-a propagat românismul atât în anii ‘30 ai secolului trecut, în timpul războiului, cât și în deceniile postbelice. Exemplele sale provin din cărțile publicate de Constantin Rădulescu-Motru, Mihai Ralea, Dumitru Drăghicescu ş.a. Alături de vechile concepte: „românism”, „spaţiu mioritic”, „autohton”, „tradiţional”, „autentic”, școlile politice comuniste inventaseră la rândul lor câteva concepte, construindu-şi propriul discurs naţionalist.
Acesta e motivul pentru care în cercetarea sistemului totalitar comunist e foarte importantă înţelegerea câmpului semantic extins al conceptului de naţiune așa cum apare în documentele partidului comunist şi în textele istoricilor-ideologi. Ce observăm prin cercetarea limbajelor? Sensuri şi „concepte hibrid”, reușind să asocieze doctrinele naţionalistă şi socialist-internaţionalistă. În acest sens, lucrările studenților Școlii Doctorale de Istorie Conceptuală «Reinhart Koselleck» de la Universitatea de Vest din Timișoara din anii 2008-2016 au dat rezultate remarcabile. În amintitul cadru instituțional, între altele, au fost decodate și explicate perechile conceptuale inventate de școlile ideologice ale partidului comunist: „patriotism socialist”, „conştiinţă naţional-socialistă”, „conştiinţă etnică”, „naţionalităţi conlocuitoare”, „valori naţionale vs. internaţionalism comunist”, „naţiune burgheză”, „naţiune socialistă” (Cristian Roiban, Ideologie și istoriografie: Protocronismul, Editura Univ. de Vest, Timișoara, 2014).
În contextul în care Nicolae Ceaușescu se îndepărtase de politicile statelor comuniste din Europa de Est, popularitatea avea să-i fie întreținută prin reabilitarea intelectualilor și a ideologiei etnonaționaliste din anii ‘30-‘40 ai secolului trecut. Teoria protocronistă a național-comuniștilor a promovat câteva din orientările legionarilor și ale lui Ion Antonescu, respectiv ideile conspiraționiste privind „străinii din interior”. E posibil ca întâlnirea și discuțiile mele cu Noica să fi fost un episod izolat, dar biografia lui intelectuală confirmă modul în care a fost citită istoria recentă. Iată de ce cred că nu e o întâmplare că filozoful avea o popularitate ieșită din comun în anii „epocii de aur”, în pofida faptului că nu își examinase critic propriile idei fasciste. Cât despre intelectualii români ai anilor 1971-1989, mulți căutau să-şi rezolve propriile dileme din nou apelând la trăirea romantică a istoriei. Specificitatea – fie etnonaţională, fie trimițând la arhetipuri – devenise o obsesie și avea să domine orientarea marii mase. Sub aparente jocuri democratice, un segment întins al intelectualilor – unii au intrat în politică sau în diplomație, alții în amândouă – a continuat să promoveze mistica identității organiciste, scop în care s-a folosit copios și în toate sensurile de conceptul de revoluție.
Nerealista aşezare în planul ştiinţelor socio-umane a avut urmări dintre cele mai dramatice pentru gândirea și acțiunile politice. Nu e vorba de sensul real al conceptelor de cultură și educație, ci de absența examinării raționale și critice a vechii ficțiuni etnice. De aici, continuitatea ideologică de la o epocă la alta. Interpretarea bazată pe cercetare nu are legătură cu una sau alta dintre tradițiile de grup. Ceea ce n-au înțeles Noica și Eliade, precum și o parte a congenerilor și a urmașilor lor e faptul că „identitatea se dovedește întotdeauna hibridă, cultura este întotdeauna eterogenă, iar diferențele istorice nu sunt doar exclusive. Cultura se desfășoară în tensiunea dintre divers și comun, prin urmare cele două aspecte nu trebuie înțelese ca fiind similare”. E o disociere care contribuie la identificarea erorilor de interpretare (Hans Erich Bödeker, „Foreword”/Cuvînt înainte la Victor Neumann, „Kin, People or Nation? A European Political Identities”, Scala Arts and Heritage Publishers, London, 2021, p.9).

 

 

(Fragment din cartea în pregătire: Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul vs. biografia personală)