«Fictive ethnicity» vs. familia multi- și interculturală

 

Destinul meu se confundă cu istoria multi-și interculturală a Lugojului, a Timișoarei și a Banatului. Lugojul este un un oraș construit după modelul Europei Centrale. În evul mediu era o cetate, iar în secolul luminilor – al XVIII-lea – a devenit un oraș propriu-zis. Mărturiile documentare relevante pentru urbanitatea locului trimit la acest din urmă timp istoric, când Lugojul devenise un centru meșteșugăresc și comercial, adăpostind oameni și comunități ce practicau o diversitate de culte religioase: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, mozaic, reformato-calvin. Comparativ cu cetatea medievală, orașul dobândise un contur diferit. Întreg Banatul amintitului secol al XVIII-lea – când are loc cea dintâi tranziție spre modernitate – se definește și autodefinește prin prisma reformelor iosefiniste (inițiate de Iosif al II-lea, împăratul Casei de Habsburg). E vorba de un timp în care are loc emanciparea socială de sus în jos. E perioada în care comunitatea locală arată interes și atașament pentru urbanizare și schimbare, dovadă fiind mișcarea demografică, reorganizarea administrației, multiplicarea instituțiilor private și publice, diversificarea cultelor religioase. E timpul în care Lugojul se remarcă prin construirea de noi imobile inspirate de arhitectura Timișoarei și Vienei, dar mai ales prin toleranță și ospitalitate. De-a lungul secolului al XVIII-lea, găzduise refugiați din regiunile învecinate și diplomați din Europa occidentală călătorind de la Paris și Viena la Constantinopol.
Banatul era o zonă tampon între două imperii, Habsburgic și Otoman. Înainte de 1716 a aparținut Otomanilor, iar după 1717, Habsburgilor. Loialitatea tuturor bănățenilor față de Viena a fost firească. Alături de populațiile băștinașe, majoritare numeric, vorbitoare de română și sârbă, pe parcursul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului următor regiunea a primit coloniști din întreaga Europă. Așa s-a conturat identitatea Banatului modern: una multiconfesională și, ulterior, multi- și interculturală. Așa s-au născut cele două cartiere, Lugojul nemțesc și Lugojul românesc. Podurile de peste râul Timiș aveau să arate autentica legătură dintre oameni și comunități, dând un farmec aparte orașului.
Potrivit mărturiilor tatălui meu, familia Neumann trăia în Lugoj din anul 1840. Străbunicul s-a mutat de la Făget la Lugoj. Bunicul, Armin Neumann, s-a născut la Lugoj și s-a căsătorit cu Johanna Kugel din Arad. Ei au avut cinci copii. Familia s-a dedicat celui de-a doilea proces al modernizării orașului, respectiv industrializării lui. La începutul secolului trecut, în anii 1902-1906, Armin a studiat construcțiile la Universitatea din Chicago. După absolvire, s-a întors la Lugoj și a devenit un important antreprenor. Unul dintre cartierele muncitorești ale Lugojului e fondat de el și e cunoscut și astăzi cu numele Neumann telep (Colonia lui Neumann). Armin și frații săi aveau mai multe proprietăți în Lugoj, familia fiind una liberal-aristocratică. Proiectul și casele construite de bunicul în colonia care îi poartă numele – se află în apropierea Spitalului Municipal, dincolo de calea ferată -, arată atașamentul profund pentru oamenii locului, remarcabila pregătire profesională, precum și propriile investiții financiare în dezvoltarea orașului. Lucrase enorm pentru construcția coloniei, găsind că este importantă industrializarea și extinderea Lugojului. Din când în când, Armin sponsoriza presa în limbile germană, maghiară și română. Unul dintre numerele cunoscutului ziar Drapelul din Lugoj, al cărei redactor șef a fost Valeriu Braniște, îi făcea publicitate pe o pagină întreagă.
Aidoma fraților săi, bunicul intrase în diverse afaceri. Împreună cu unul dintre ei a fondat fabrica de bere, de sifoane și sucuri. În același timp, Armin avusese inteligența și înțelegerea necesare pentru a-și trimite copiii la școală. Limba germană era limba lui maternă, maghiara, cea de-a doua limbă. Copiii săi învățaseră mai întâi limba maghiară, mai apoi, limba germană. După 1919, toți și-au însușit foarte bine și limba română, devenind trilingvi. Așa se face că tatăl meu, Andrei (Endre sau Bandi) a urmat cursurile gimnaziale, liceale și universitare în limbile maghiară, germană și română. În contextul schimbărilor politice de după primul război mondial, al genezei noilor state naționale din regiune, importantă părea să fie coabitarea pașnică și reciprocitatea serviciilor făcute și nu diferențele de limbă, cultură și confesiune. Familia bunicului și a tatălui și-au continuat viața și, pentru un timp, dezvoltarea și afirmarea profesională și economică.
Părinții au fost educați în spiritul patrimoniului multi- și intercultural moștenit de la generațiile anterioare. Limba maternă a mamei a fost româna. Ana-Catalina Gherban s-a născut într-o familie de români din Lugoj în timpul primului război. Urmase cursurile școlii Notre-Dame din Lugoj și era o foarte bună vorbitoare a limbilor română, germană și maghiară. Cunoștea și dialectul șvabilor-germani din Banat, învățat în conversațiile cu prietenii din copilărie. Tata vorbea perfect limba germană, iar eu auzeam adesea discuția dintre ei cum că important e ca fiul lor să învețe germana literară. Adesea, în casă se vorbea în trei limbi, lucru frecvent întâlnit în urmă cu un secol la Lugoj și Timișoara, la Reșița și Arad, la Jimbolia și Sînnicolaul Mare. La fel, în Banatul sârbesc, la Vršać, Biserica Albă, Zrenjianin. Multe familii din Lugoj erau plurilingve, orașul având comunități de limbile română, germană, maghiară, sârbă, romă. Lugojul a fost multi- și intercultural prin excelență, iar acest patrimoniu – în pofida răspândirii ideologiei etnonaționaliste – a fost dus mai departe și de familia mea. Din punct de vedere istoric, familia și mediul social m-au îndemnat să evaluez și să explic geneza și evoluția patrimoniului plural al regiunii, al României și al zonei. Și grație acestuia m-am dedicat scrisului istoric. Prin el am fost stimulat să cercetez și să scriu despre Europa și despre valorile culturale comune de pe întreg continentul.
Andrei Neumann a citit literatura clasică germană, maghiară și română în cele trei limbi. Absolvise Liceul Israelit din Timișoara după primul război, învățând și ebraica. Apoi, a studiat câțiva ani la secția germană a Universității din Praga. Nu numai pentru că așa a vrut bunicul, dar și pentru faptul că la Timișoara era mai greu să fie înscris la Politehnica locală. Fiind vorba de o nouă instituție universitară a regiunii și a României (a luat ființă în anul 1920) se dorea a fi dezvoltată în relație cu identitatea românilor, minoritățile fiind considerate străine fie din punct de vedere cultural-lingvistic, fie religios, fie din ambele perspective. În deceniile interbelice, evreii fuseseră arareori acceptați să studieze în amintita instituție de învățământ superior. Situația era relativ similară în cazul celor ce proveneau din alte grupuri minoritare, cu toate că la vremea aceea o parte dintre bănățeni nu făceau distincția dintre un majoritar și un minoritar. În anii 1920-1930, la Politehnica din Timișoara funcționa un numerus clausus nedeclarat, în deceniul amintit Politehnica primind un singur student evreu, ceea ce rezultă din raportul rectorului Victor Vâlcovici din anul 1930 („Școala Politecnică din Timișoara. Zece ani de existență” (octombrie 1920-octombrie 1930), Tipografia Românească, Timișoara, 1930, p. 7-12, cf. p.97-99).. Cei mai mulți studenți fuseseră originari din Basarabia și din Vechiul Regat al României. Apoi, cei din Transilvania, iar pe ultimul loc, studenții originari din Banat. Cât despre minoritari, ei erau cei mai puțini la toate disciplinele, evreii fiind pe ultimul loc. Bucureștiul considerase Banatul ca fiind o regiune de graniță, nesigură, disputată și divizată după primul război între cele trei noi state naționale, România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Ungaria. Politicile instituției de învățământ superior timișorene dirijate de la centru au avut ca obiectiv omogenizarea populației, ceea ce explică înscrierea studenților pe baza originilor etnoculturale, religioase și regionale, urmările fiind vizibile în orientarea naționalistă a acestei instituții în intervalul 1920-1945.
Cu toate că antisemitismul nu fusese foarte vizibil la începutul secolului al XX-lea (mulți evrei preferaseră Timișoara tolerantă în locul Vienei și Budapestei), autoritățile statale românești și responsabilii vieții publice locale de după primul război au reorientat viața culturală a orașului de pe Bega, producând în scurt timp o primă și serioasă discontinuitate în raport cu tradițiile central-europene (Victor Neumann, „Evreii Banatului. O mărturie a multi- și interculturalității Europei Est-Centrale”, ediția a II-a revăzută, Editura Brumar, Timișoara, 2016, p. 139.). Chiar dacă evreii Timișoarei își câștigaseră un binemeritat și recunoscut loc și rol în viața social-economică și culturală locală – ei reprezentau 10-15 la sută din populația orașului în deceniile interbelice, atunci când urbea număra 91.000 de locuitori -, un singur student evreu a fost admis la Politehnica din Timișoara în anii 1920-1930. Cât despre publicația științifică a nou înființatei instituții, aceasta era în limba franceză, cu toate că în anul 1930 cea mai mare parte a timișorenilor avea ca limbă maternă germana sau maghiara. Cu alte cuvinte, Politehnica timișoreană devenise principala verigă instituțională locală a românizării pe criterii etno-lingvistice, obiectivul ei în anii interbelici fiind reducerea numărului minorităților și dizolvarea trăsăturilor cosmopolite care conferiseră orașului o identitate europeană. Politica schimbase multe destine. Deși Timișoara îi fusese familiară și cu toate că vorbea fluent limbile regiunii, Politehnica nu-i oferise tatălui meu, Andrei Neumann, dreptul de a frecventa cursurile pe motiv de origine evreiască. Iată de ce, după absolvirea Liceului Israelit din Timișoara și la fel ca mulți alți evrei din Banat, Andrei a frecventat cursurile Facultății de Chimie a Universității din Praga.
Între proprietățile familiei Neumann din Lugoj amintesc fabricile de bere, sifoane, sucuri, coniac și liqueur, oțet, magazinele de textile și pantofi, case, pământ, firme de construcții, terenul și construcțiile din Colonia lui Neumann. Andrei și Zoltán Neumann (unul dintre frați), s-au ocupat de fabricarea oțetului, coniacului și liqueur-ului. Tatăl meu a preluat și unul dintre marile magazine ale familiei, cel de textile și pantofi din strada Gării. Moștenise toate acestea de la bunicul Armin, care a decedat la AKH (Allgemeine Krankenhaus) Viena, în anul 1926. În perioada interbelică, exceptând anii de studiu, Andrei Neumann a trăit în Lugoj. Unul dintre frați, Maximilian, a părăsit orașul, iar alți doi au decedat prematur. În preajma celui de-al doilea război, Andrei a cunoscut-o pe mama. Diferența de vârstă între ei era de 13 ani (tata s-a născut în anul 1906, iar mama, în anul 1919). Ana-Catalina (rudeniile și apropiații i se adresau cu diminutivul Catița, iar eu îi spuneam mico, prescurtare de la mama-mămico).
Ambii părinți proveneau din familii cu mai mulți copii. În anul 1939, mama a fost aleasă miss Lugoj. Fiind de religii diferite, au înfruntat prejudecățile familiilor lor, dar și ale multor altor lugojeni. În anii războiului, în baza legislației rasiale, căsătoria între un evreu și un creștin era interzisă. La începutul conflagrației mondiale au lucrat în magazinul proprietate a familiei Neumann. În toamna anului 1940, atunci când legionarii s-au aflat la putere în România, magazinul a fost <vizitat> de Iosif Constantin Drăgan și de o bandă de legionari. Prin înțelegere cu Andrei, mama preluase proprietatea pe numele ei. Aflând de dispozițiile rasiale ale guvernului fascist și de furia ce amenința orice evreu, Andrei n-a fost prezent în magazin în zilele prigoanei legionare. Drăgan a intrat intempestiv – excesiv de sigur pe sine (aveam să-l întâlnesc și să-l cunosc în anul 1977, manifestarea lui fiind identică aceleia descrisă de mama) – dorind să confiște magazinul pe motiv că e al unui <jidan> și că legea cerea confiscarea tuturor averilor evreiești. Catița nu s-a lăsat impresionată, s-a apărat susținând că magazinul e proprietatea ei. De asemenea, știindu-l pe Drăgan din anii de școală, a îndrăznit să-l înfrunte. Era cunoscută și îndrăgită în mediile românești și evreiești ale orașului, în cele ale vorbitorilor nativi de maghiară și germană. Cum fusese miss Lugoj, avea o personalitate bine conturată. L-a ironizat pe Drăgan și, printr-un gest ferm (rar întâlnit la vremea aceea printre femei), l-a dat afară din magazin.
Povestea s-a repetat în timp ce Andrei a fost trimis în detașamente de muncă obligatorie. Nici a doua oară, Drăgan n-a reușit s-o convingă pe Catița să părăsească magazinul. Când a revenit acasă, Andrei a fost profund impresionat de rezistența Catiței, de solidaritatea ei, de modul cum îl apăra și cum îl reprezenta în relațiile cu autoritățile. Salvase tot ce se putea, dar mai ales îl păstrase nevătămat în fața antisemiților și a regimului fascist pe admirabilul ei prieten și viitor partener de viață. L-a salvat din fața autorităților, din fața celor ce vânau evrei și le confiscau proprietățile în numele românizării din anii războiului, din fața fanaticilor de tot felul. Ulterior, când familiile se jucau de-a identitatea viitorului copil (a mea), mama a știut să fie liantul, să le vorbească tuturor și în funcție de nivelul lor de înțelegere a lucrurilor. Se întâmpla același lucru și în relațiile cu partea creștină și în cele cu partea evreiască. Catița și Andrei s-au căsătorit în anul 1950, după cinci ani de la terminarea războiului. Pentru un scurt timp, ideologiile identitare se stinseseră, dar se născuseră altele la fel de excesive pentru o familie ca a noastră. Chiar și așa, ei au îndrăznit să meargă pe propriul lor drum, dând viață din viața lor, oferind o mostră de iubire și de prietenie din care m-am născut și pentru care le port respectul profund. Au trecut dincolo de instinct, au țintit departe, au căutat identificarea cu universalul, cu infinitul, cu dumnezeirea din om.

 

 

(Fragment din cartea în pregătire: Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul vs. biografia personală)