„Locul acesta supraceresc niciun poet din lumea noastră n-a apucat să-l cânte și nici nu-l va cânta vreodată așa cum se cuvine” 1(247 c). Despre poet este așadar vorba… Despre forma lui de cunoaștere și limitele ei față de locul supraceresc. Nu s-a scris mult, din câte știu, despre sursele intelectuale ale poeziei lui Nichita Stănescu. Spre deosebire de Eminescu, să zicem, sau Blaga. E un fel de acceptare tacită că nu este vorba despre o poezie „livrescă”, de erudiție, ci de una vizionară, de inspirație, de extaz (indiferent de sursele acestuia), descifrabilă la nivel mitic și simbolic, prin apel la jungiene arcane ale subconștientului. Despre cultura lui Nichita este greu de găsit surse ferme. Dar, o hermeneutică atentă ne descoperă lucruri asimilate până la un nivel de o profunzime care duce la transfigurare. Mai ales pentru a înțelege un poet care a lucrat tot mai acut sub imperiul enthousiasmos-ului, al inspirației și raptului demonic, acest mod de lectură se impune parcă de la sine. De aceea o scurtă raportare a poeziei nichitiene la, poate, cel mai straniu dialog platonician, Phaidros, ne poate provoca. Dialogul care îl descumpănea pe Noica, tocmai prin delirul cultivat, și-l provoca la desfătări hermeneutice pe Heidegger, Phaidros este un discurs despre eros, delir și cuvânt. Am analizat în altă parte2, succint, în contextul interpretării Elegiei a zecea, poemul numit Căderea oamenilor pe pământ, din volumul Obiecte cosmice (Alfa). Or, ceea ce frapează în cazul acestui poem (și al poeticii nichitiene în genere) este o similitudine de recuzită imaginară cu evocatul dialog, care nu poate fi o coincidență: cai, atelaj, aripă, daimon, organul cunoașterii, hrana divină, iubire, tărâmul strălucitor al absolutului/ideii. Sigur, analiza pur estetică în cazul unui asemenea poet atopos (cel care nu își află locul) se dovedește incompletă și chiar ineficientă, câtă vreme el cultivă perfect asumat mania, vorbirea oraculară, sub posesia zeului, exaltarea. Socrate, cel ieșit din cetate și stând sub platan, ne poate oferi o cheie hermeneutică pentru delirul nichitian.
Un formidabil arsenal dramatic de imagini este pus în mișcare de Socrate pentru a prezenta mișcarea sufletului spre vederea strălucirii, frumuseții absolute, din care dragostea pământească se împărtășește și spre care îl re-proiectează pe omul fără aripi, prin aducere aminte. O complicată coregrafie a mișcărilor cailor și vizitiului vrea să surprindă jocul erotic, cu apropierile, ezitările, izbânzile și eșecurile sale. Ne este propusă în sprijin o întreagă hermeneutică a aripii (247 d) pentru „a contempla divine priveliști” (250 b). Amintesc în treacăt uluitoarea imagine eminesciană „Priveliștile sclipitoare,/Ce-n repezi șiruri se diștern/Repausă nestrămutate/Sub raza gândului etern“ (Cu mâne zilele-ți adaogi). Unde avem într-un atom semantic exploziv: și nemișcarea divină și mobilitatea pieritoare a existenței și contemplarea strălucirii absolutului pentru care se ridica pe vârfuri vizitiul socratic. În viziunea socratică, accesul la „câmpia adevărului” era posibil printr-un atelaj care, la zei, funcționa ca un tot: vizitiul și cei doi cai splendizi formau o unitate triumfală. La oameni, cei doi cai erau diferiți, în funcție de gradul de inițiere vizitiul (spiritul) putea struni calul nărăvaș și putea obține măcar scurte vederi ale strălucirii Frumuseții și Adevărului. Procesul este însă mai complex: după cădere, din cauza calului negru, și pierderea aripilor, dragostea declanșează aici pe pământ amintirea Frumuseții și poate hrăni mugurii aripilor căzute din care acestea pot crește iar, în cicluri cosmice. „Un asemenea miracol care aduce cu sine și înmugurirea aripilor, se produce prin îndrăgostire”.3 Rezumatul acesta, prea rapid pentru un text atât de greu ca „fluxul” celui de-al doilea discurs al lui Socrate, vrea, mai degrabă, să sugereze cadrul mitico-simbolic în care ne vom mișca în acest efort de înțelegere a poeziei. Despre ce ne vorbește, așadar, poemul nichitian?
Despre „ceea ce este/și ceea ce nu este”. Despre trup și cuvinte. Despre eu, naștere și moarte și o smulgere în sus. Care este o cădere în esențial. Trupul este direct opus cuvântului. Unul scade pentru a crește celălalt. Deci, ceea ce filozoful numea „câmpia adevărului” este pentru poet mai întâi „zona fără aer”. Locul din care se hrănesc zeii, dar și muritorii care au revelația sau amintirea Tărâmului. În toată poezia lui Nichita Stănescu există această viziune a unui alt univers și conștiința dureroasă a rupturii și a imposibilității ajungerii acolo. Întreaga Elegie a zecea (și multe alte poeme majore nichitiene aidoma) este dedicată acestei „lipse de organ” pentru a percepe sfera, nume geometric pentru sugestia absolutului. „Inspirația”, „mania”, „delirul corybanyic”, din ce în ce mai prezente în desfășurarea istorică a volumelor poetului, nu sunt decât mijloace poetico-filozofice de a duce carul spre strălucirea Frumuseții. „Înhămat sunt/ la un car abstract./Scade trupul meu pe măsură ce/se umflă în mine/măștile râzând și plângând ale cuvintelor”. Identitatea, acel blestemat Eu, se dezvăluie, paradoxal, tocmai prin această pierdere a trupului, răpire în daimoniacul enthousiamos. O identitate care este dată nu de trup, ci de trecerea lui în cuvânt. Ca și în alambicata antropogeneză socratică, și aici, în urma poetului („Și timpul crește-n urma mea/ Mă-ntunec..” despre asta este vorba) cresc trupurile uitate. „Cresc înapoia mea, cresc înapoi,/în amintire,/azvârlind o jerbă de trupuri/înspăimântate”. Este o eliberare de trup care se petrece la ciocnirea detunătoare cu roiul ceresc al cuvintelor. Cuvântul este trupul sonor al amintirii, ca atare prin el se poate accede la zborul spre ființă, el este Aripa. Uraganul de cuvinte îl smulge pe poet din terestru într-un vertij cosmic. „Iată,/ mă trezesc smuls și tras în sus/ în zona fără aer”. Aripa, îngerul, daimonul sunt, cum se știe, prezențe permanente în lirica stănesciană. Prin aripă sufletul se înrudește cu divinul, comunică cu el (247 d). „Pentru că hrana care priește celei mai alese părți a sufletului o poți afla doar pe o pajiște de aici; și pentru că firea aripii – prin care sufletul se înalță – nu poate fi îndestulată decât de aici”. (248 c) „«Sufletul» omului este cel care trebuie să fi văzut Ființa, căci Ființa nu poate fi sesizată cu ajutorul simțurilor. Ființa este acel ceva din care sufletul «se hrănește» – comentează Heidegger – Ființa, raportul de contemplare cu Ființa, îi oferă omului relația cu ființarea”4. Extinzând poetic la maximum ideea zborului, pentru Nichita Stănescu și pietrele aveau aripi: „Pietrele dau din aripi cel mai încet”. Legat de imaginea aripii pierdute prin căderea omului, cu un veac înainte, într-unul din cele mai direct senzuale poeme ale sale, Eminescu folosea aceeași sugestie platoniciană a mugurilor din care cresc aripi: „Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:/Locul aripelor albele-aș căta-n delirul meu!/Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul”. „Creșterea aripilor echivalează cu o dez-povărare de trup. Căci trupul platonician este doar prilejul în-drăgostirii, iar nu țelul ei”5.
Dar un amănunt esențial este că în poemul de față nu despre cădere este vorba, ci despre înălțare. Ca și în dialogul platonician de altfel. Sigur, îngerul lui Nichita este cândva refuzat de păsări, adică de „zburătoarele” prea legate de gravitația țărânii. Aici, în „zona fără aer”, pe de o parte trupul devine inutil, căci nu mai este suficient pentru cunoaștere („Aici,/fără de trebuință îmi sunt/plămânii și brațele”), pe de altă parte se petrece ciocnirea de cuvinte de care vorbeam. Nu întâmplătoare intervine, în alt poem, somația ultimativă, escatologică, a daimonului: „prefă-te în cuvinte!”. Dintre organe, numai ochii, organul întâlnirii cu strălucirea zeului, mai sunt în funcțiune: „Ochii, numai ei singuri, îmi rămân./Creierul va merge pe ei/ca odinioară trupul pe picioare”. Dar mai există o treaptă în această ascensiune, acum o „zonă fără de stele”, „unde ideile îmi vor merge/pe creier, cum odinioară trupul/pe picioare”. „Frumosul este, potrivit esenței sau celei mai intime, ceea ce se înfățișează cel mai strălucitor privirii în domeniul sensibilului, lucrul de o răpitoare sclipire, în așa fel încât, ea fiind această sursă de lumină, el face totodată ca Ființa să lumineze. Ființa este acel lucru de care omul, potrivit esenței sale, rămâne mai întâi de toate legat și în care este transpus”6, interpretează Heidegger ceea ce vede vizitiul carului celest, frumusețea supra-cerească. Cea văzută de creierul care merge pe ochi, se sprijină pe ei ca trupul pe picioare.
Și totuși, un element esențial din scenariul dialogului filozofic pare că lipsește din recuzita poemului nostru: erosul. Ca forță menită să propulseze sufletul spre câmpia adevărului, să-i reamintească, aici pe pământ, frumusețea uitată pe care a cunoscut-o cândva. „Ființa este întemnițată în trup, Ființa nu poate fi privită niciodată în chip pur, în neumbrită strălucire, ci întotdeauna numai cu prilejul întâlnirii câte unei ființări”.7 Aici se petrece inflexiunea, diferența tragică atât de caracteristică acestei poezii… Dar, la o lectură atentă, erosul există și în poem, dar ca absență. Strigătul care marchează jumătatea textului: „Nu mă lăsați singur” spre asta trimite. Singurătatea frânge zborul, cel care trebuia să se hrănească prin ochi din lumina strălucitoare a Adevărului devine, singur fiind, el însuși hrană a unui fel de monstru cu o gură de Moloh, „care în loc de dinți/are statui”. Idolatrie păgână! Gură pe a cărei limbă de piatră poetul se află. Imagine psychedelică. Și abia prin transformarea de sine însuși în hrană pentru acest monstru se câștigă ceva. Foamea după lumea de mai sus de înalt, cu viziuni coșmarești adesea, trebuie înțeleasă pentru a pătrunde în posedarea oraculară nichitiană. „Sunt mâncat. Simt./Foamea și-a făcut patul/În existența mea./Nu mă lăsați singur/Se arată întruchipările și apariția/sferei./Nașterea, apogeul și moartea.//ca și cum aș fi fost ele”.
Ca și cum din această singurătate ontologică disperată s-ar ivi sfera, modul abstract-geometric al poetului de a denumi supra-cerescul. Ca și cum existența (nașterea, apogeul și moartea) ar fi doar o enormă, înșelătoare aparență. Platonism? Desigur, unul de pură proveniență poetică. Mai este mult de scris despre regimul imaginii în lirica lui Nichita, el ridică o mulțime de întrebări și posibilități de dezvoltare ideatică. „Or, e adevărat că dintre bunurile cele mai de preț se nasc din nebunia cea dată nouă în dar de la zei” (244 a) Da, Nichita a avut parte din plin această zeiască nebunie care l-a însoțit pe pământ!

 

 

Note
1 Platon, Phaidros, în Opere vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, traducere Gabriel Liiceanu;
2 Anatomia lui A. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, ed. Eikon, 2024;
3 Gabriel Liiceanu, Ce ne facem cu calul negru, în Continentele insomniei, Humanitas, 2017, p.284;
4 Phaidros, ed.cit, comentariul lui Martin Heidegger, p. 390;
5 Gabriel Liiceanu, Ce ne facem cu calul negru, în Continentele insomniei, Humanitas, 2017, p. 294;
6 Heidegger, op.cit. p. 392;
7 Idem, pp. 388-389;