De ani buni pe o mare parte a lumii s-a instalat criza economică. La ea s-au adăugat criza sanitară, mai nou criza internațională. Iar crizele acestor ani au probat criza de viziuni și, mai clar ca oricând, criza de lideri. Efectele acestor crize au afectat de fapt viața oricărui om.
Așa cum se observă, mulți se pretind creștini, dar cugetă, au atitudini și acționează deloc creștinește.Destul să luăm în seamă, spre a avea confirmarea, dezinteresul în a lichida foametea, când lumea este plină de posibilități și se adună averi ce excedă cu mult durata vieții. Sau faptul că, în loc să se caute combaterea ei, pandemia a fost folosită mai curând ca ocazie de a stoarce venituri cu vaccinuri ce nu s-au validat terapeutic, de către anumite firme, sau ca pretext de a limita libertăți și drepturi civice, de către decidenți abuzivi. Sau confuziile ce s-au răspândit dintr-o Ucraină mustind de armament și laboratoare biochimice de atac, în loc de reforme democratice, și devenită țintă a incursiunii militare. Sau alunecarea mediatizării evenimentelor în redare unilaterală, ce doar alimentează războiul.
Promițătoarea cooperare a ultimelor decenii a fost înlocuită iresponsabil cu antagonizarea umanității. Iar pe acest fundal, expansiunea urii a devenit caracteristică. Or, ura este tot ce-i mai opus creștinismului. Ea arată cât mai este de creștinat.
În această situație, oricine gândește matur ajunge să întrebe: ce îndreptățește persoana la calitatea de creștin? Ce are de făcut pentru a fi creștin? Aceste întrebări nu se pun pentru prima oară. Din nefericire, ele se pun rar. Azi ele sunt de pus explicit – viața o impune.
Ce legitimează, așadar, pretenția de a fi creștin? Răspunsul direct îl găsim mai întâi în ceea ce Noul Testament numește „justificarea” creștinului sau „îndreptățirea” la calitatea de creștin (în traducerea sugestivă a lui Bartolomeu Anania, Biblia, Editura Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, din care și cităm). Apostolul Pavel, care a semnificat viața și învățătura lui Iisus, a și dat răspunsul. Este îmbucurător că azi viziunile bisericilor sunt mai curând convergente în această privință.
În Epistola către Corinteni, Pavel luptă sesizabil cu suficiența celor care nu mai văd dificultățile reale ale vieții fiind instalați în conformismul instituțiilor existente. El argumentează stăruitor că a fi creștin înseamnă a fi liber și a te dedica unei cauze a tuturor. „Fiindcă deși sunt liber față de toți, rob tuturor m-am făcut, pentru ca cei mai mulți să-i dobândesc. …Tuturor toate m-am făcut, pentru ca în orice chip să-i mîntuiesc pe unii. Dar toate de dragul Evagheliei le fac, ca să-i fiu părtaș” (Corinteni I, 9:19-23). Așadar, nu mulțumirea cu ce ai ajuns este calea creștinului. În mod firesc, acesta are în față sacrificiul lui Iisus, care, odată cu crucificarea, ia asupra sa păcatele lumii, și urcarea sa la ceruri, prin care Dumnezeu a semnalat valorile de urmat de către oameni. Creștinul se folosește de libertatea sa pentru a se dedica cauzelor apărute în viața umanității și acționează astfel încât dificultățile să fie depășite. În Epistola către Galateni, Pavel luptă sesizabil cu cei care, având reticențe și teamă față de prezent, se refugiază în amintirea trecutului. Or, creștinul nu se manifestă doar în trăiri, ci săvârșește fapte specifice credinței sale. „Așadar, țineți-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și nu vă prindeți iarăși în jurul robiei….Fiindcă voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu vă folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți-vă unul altuia prin iubire” (Galateni II, 5:1-13). Creștinul are a urma deviza iubirii aproapelui în orice împrejurare a vieții. El are în față acțiunea lui Iisus, care a manifestat iubirea de oameni în toate împrejurările vieții lui și înfruntând pericolele cele mai mari. În Epistola către romani Pavel a formulat strâns răspunsul său: „socotim că prin credință se va justifica omul” (Romani, 3, 28). Un adevărat creștin trăiește numai din credința sa. Cine are credință are toate lucrurile, căci credința induce schimbări, iar Dumnezeu îl ajută. Credința în Iisus este o nesfârșită bogăție și aduce creștinului întreaga „mântuire”.
Pavel a plecat de la premisa că Iisus ne-a făcut cunoscută „milostivirea” lui Dumnezeu și că numai în „credință ” primim acest „dar” (Eduard Lohse, Paulus. Eine Biographie, , C.H.Beck, München, 2003). Doar prin mijlocirea „credinței” ne și putem înfățișa curați în fața lui Dumnezeu.
Din nefericire, situațiile la care a reacționat Pavel – reducerea învățăturii la urmarea de prescripții, fără interes pentru situația oamenilor, sau retragerea în interioritate, lăsând să continue nerajunsurile din jur – istoria le repetă. Mereu este astfel nevoie – moral, civic, social – de viață în curățenie și de înnoire, luându-l în considerație pe fiecare semen.
Faptul a fost observat de părinții bisericii și de reformatorii creștinismului de cu secole în urmă. Ei au întrebat: ce înseamnă în definitiv a fi creștin?Și au răspuns profilând viziunea justificării creștinului prin credință și bună purtare și a participării lui prin acțiune la apropierea „împărăției lui Dumnezeu”. Cum scria Pavel, „Iisus ne-a eliberat pentru libertate” (Galateni, 5:1). Iar un teolog a formulat cel mai clar ce avem de înțeles prin aceasta: „libertatea este dar și sarcină, în același timp” și „a fi eliberat pentru libertate înseamnă pentru Pavel a fi eliberat și pentru iubire” (Hans Küng, Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katholische Besinnung, Piper, München, 2004, p.IV-V). A fi creștin înseamnă a face mereu ceva din iubire de ceilalți în vederea realizării proiectului divin.
Justificarea („îndreptățirea”) este actul prin care se cere lui Dumnezeu recunoașterea unui om, expus tentațiilor și presiunilor lumii, ca bun. Premisa biblică este că Iisus a preluat pe cruce păcatele oamenilor și că Dumnezeu este cel care le acordă „grația (gratia)” sa (Titus, 3:4, 5). Teza care a schimbat istoria umanității a fost că justificarea creștinului este pe bază de „credință”, cum a scris Pavel (Romani, 3:28, 30; 4:5; 5:1, Galateni,2:16). Această credință te face să eviți păcatul, să cauți iertarea, dacă l-ai săvârșit, totuși, dar te face și să lupți pentru o lume conformă credinței. În cartea Despre libertatea creștinului (1520) Martin Luther este cât se poate de explicit: „Așa că ne dăm seama că un creștin are destul prin credință și nu are nevoie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci înseamnă că este dezlegat de toate poruncile și legile; iar dacă este dezlegat, atunci este cu siguranță liber. Aceasta este libertatea creștină, singura credință, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învață că nu avem nevoie de nici un alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântuirea, despre care vrem să spunem mai multe lucruri în cele ce urmează”( Martin Luther, Scrieri, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traducere Petru Forna, p.159-160). Altfel spus, libertatea creștină înseamnă credința ce te pune în mișcare să preiei cauze ale celorlalți oameni și să contribui la „împărăția lui Dumnezeu”.
Luther a găsit acest înțeles activ al credinței în Scripturile creștinismului și l-a valorificat. Pe baza ideii lui Pavel a justificării prin credință, el s-a distanțat imediat de concepția curentă, după care Dumnezeu este doar Stăpânul, care dă lumii direcție și emite cerințe față de oameni, în favoarea concepției după care „milostenia” lui Dumnezeu este temei și imbold al vieții active. Nu lucrări cuvioase și exerciții sau recunoașteri lumești, ci orientarea în viață conform „dreptății“ și „iubirii aproapelui“, izvorâte din viața lui Iisus Hristos, duce la „grație (Gnade)“. În acest fel, „credința (Glaube)“, dar „credința“ ce duce la fapte specifice, devine „justificarea“ creștinului.
Jean Calvin a explicitat alt aspect al justificării creștinului. El a plecat de la premisa după care Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci și diriguitorul ei continuu și izbăvitorul ei. Dumnezeu alege oamenii pentru proiectul său cu lumea. „Alegerea” este gestul prin care Dumnezeu stabilește că unii oamenii sunt destinați vieții veșnice, alții morții perpetue (Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, traducere Elena Jorj și Daniel Tomuleț, vol.I p.345-347). Credința în Iisus este condiție a „salvării” pentru viața veșnică, iar obținerea ei este chestiune de „grație (Grace)”. Semnul ei este reușita în lucrările întreprinse pentru apropierea „împărăției divine”, spre gloria lui Dumnezeu.
Conform lui Jean Calvin, omnipotența lui Dumnezeu este vigilentă, eficientă și activă (p.305) și rezultă din bunătatea lui Dumnezeu și grija pentru oameni. Nimic în evenimentele individuale nu este la întâmplare; nimic nu se petrece în lume fără providență (p.310). Dumnezeu își construiește și pune în aplicare proiectul pentru poporul său, dar de aici nu rezultă că oamenii trebuie să stea pasivi. „Predestinarea” nici nu este același lucru cu „soarta” antică. „Aceasta înseamnă că noi nu suntem nici pe departe împiedicați de hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu să ne purtăm de grijă sau să ne punem în ordine toate lucrurile, dar întotdeauna cu supunere față de voința sa. Motivul este evident, căci Cel care a stabilit limitele vieții noastre ne-a încredințat în același timp și grija față de ea. El ne-a oferit mijloacele și remediile necesare pentru a o păstra; de asemenea, ne-a făcut capabili să prevedem pericolele și, ca nu cumva ele să ne ia prin surprindere, ne-a pus la dispoziție remediile și precauțiile necesare. Acum este limpede care este sarcina noastră”(p.321-322). Certitudinea „predestinării” pune în inimi o încredere în Dumnezeu plină de bucurie (p.330) și determină la „asceză”, care este chibzuința rațională de a împlini condițiile obținerii „grației”.
În vreme ce colegul său la Sorbona, Ignatiu de Loyola, întemeia ordinul iezuiților cu deviza „sentire in Ecclesia”, Jean Calvin formula deviza „onoare lui Dumnezeu”.Jean Calvin a plecat de la afirmația lui Pavel că „în Hristos Dumnezeu ne-a ales pe noi (credincioșii) să salvăm lumea”(Efesieni, 1, 4). Dumnezeu este suveran, iar omul este singur în fața Sa și are de luat decizii.
Luther a orientat creștinul spre credință și fapte ce derivă din ea. Jean Calvin a adăugat mai explicit contribuția creștinului la „împărăția lui Dumnezeu”. Ambii au avut în vedere milostivirea lui Dumnezeu, care și-a trimis Fiul spre a arăta oamenilor calea de a fi uman. Ei au îmbrățișat ideea după care mesajul lui Dumnezeu este „grația“ de care vorbește Paul, care a și adus-o în centrul creștinismului.
Convingerea după care justificarea se obține doar prin „credință“ a atras și reacții. Conciliul din Trento (1543-1565) a fixat pentru multă vreme replica după care nu are de a face cu creștinismul cel care crede că doar prin „credință“ se atinge iertarea păcatelor și „grația“ divină. Mai trebuie luate în seamă Poruncile lui Dumnezeu și nevoia ca cel care crede să se manifeste conform voinței divine.
Dar lucrurile nu s-au oprit la reafirmarea prin justificare a libertății personale. Luther însuși a discutat libertatea creștinului, dar când țăranii germani s-au răsculat în numele ei, i-a criticat. În contrapondere, însă, și cu luciditate, în 1830, Hegel a pus capăt tezei bisericii cu diferite clase de oameni. „Înțelegem însă libertatea creștină – declara magnificul rector de atunci al Universității din Berlin – astfel că fiecare este declarat demn să se adreseze, cu gândurile sale, rugăciunile sale și slăvirea sa, lui Dumnezeu, că fiecare își stabilește el însuși relația sa cu Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu el, iar Dumnezeu însuși se realizează, la rândul său, în spiritul uman. Avem de a face, astfel, nu cu o divinitate care este supusă determinărilor naturii, ci cu un Dumnezeu care este adevărul, rațiunea veșnică și conștiința acestei rațiuni, adică este spirit“ (Hegel, Berliner Schriften 1818-1831, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997, II, p.33). Hegel a făcut clar faptul că libertatea creștină este reală doar în orizontul „libertății spiritului (Freiheit des Geistes)“– „spiritul“ fiind sinteză a libertății individuale și a bunăstării tuturor.
Bisericile creștinătății au evoluat spre a-și pune de acord înțelegerea justificării. În 1999, spre exemplu, s-a semnat o declarație în care se proclamă o „înțelegere împărtășită în comun a învățăturii justificării“ de către biserici odinioară rivale. În declarație se spune: a) numai din „grație“ și în „credință“ în „mântuirea“ propovăduită de Hristos suntem luați în seamă de Dumnezeu și primim „sfântul spirit“, care ne înnoiește inimile și ne face capabili de bune lucrări; b) mesajul “justificării“ este în mijlocul mărturiilor Noului Testament despre acțiunea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos și ne spune că noi, păcătoșii, datorăm viața noastră nouă „milosteniei lui Dumnezeu“, pe care o primim în „credință“, dar abia urmează să o merităm; c) teoria justificării, parte a doctrinei creștine și legată de „adevărurile de credință“, va orienta teoria și praxisul ce se revendică din Iisus (Hermann Fischer, Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert, W.Kohlhammer, Stuttgart, 2002, pp.272-304). În acest fel s-a încheiat controversa istorică asupra îndreptățirii pretenției de a fi creștin.
Fără a intra aici în detalii, putem spune că „justificarea” creștinului este privită astăzi cu ochi noi, rezultați din nevoia resimțită de revenire la „mesajul creștin originar” (Hans Küng, Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katolische Besinnung, Piper, München, Zürich, 2004, p.X), care a rămas vie și astăzi.Pe de altă parte, deja Karl Barth a înlocuit împărțirea oamenilor în aleși și damnați cu ideea că în Iisus orice om este ales și că biserica mijlocește alegerea. Alegerea de către Dumnezeu nu mai desparte creștinii și lasă loc cooperării pe alte teme.
Teologi profund credincioși și excelent pregătiți juridic și retoric au contribuit la crearea spiritului civic al oamenilor liberi și întreprinzători ai societății moderne, care contribuie, la rândul său, la apropierea „împărăției lui Dumnezeu” pe Pământ. Pe acest curs au ajuns la înfăptuiri benefice în viața comunităților cei care au găsit că este nevoie de intensificarea grijii de justificare din partea fiecărui creștin, recunoscând că Dumnezeu îl poate oricând chema la judecată, și de lărgire a acțiunilor în serviciul binelui și de limitare a lui Satan (Ellen G.White, The Spirit of Profecy, Academy, Harrah Ok, 2013). În orice caz, faptele ar trebui să dea de gândit atunci când se discută cine se poate socoti îndreptățit să se socotească creștin.
Teza mea este că a fi creștin presupune vederi, atitudini și acțiuni, plecând, firește, de la credință: credința în Iisus ca revelator al unei relații anume cu Dumnezeu, care a așezat „mântuirea (redempțiunea)” în consecința promovării dreptății și iubirii aproapelui. Ne amintim, Kant a formulat imperativul categoric al moralei creștine: poartă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maximă a conduitei fiecăruia. Hegel a simțit nevoia să precizeze că libertatea creștină leagă intim viața persoanei cu viața tuturor. Filosofii au rafinat continuu această legătură. Propun, la rândul meu, reformularea imperativului: “acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieții umane pe Pământ și să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața oricui, de ceea ce s-a petrecut în raza acțiunii tale”.
Înfăptuirea dreptății și iubirea aproapelui sunt, în opinia mea, de dus în zilele noastre până la capăt – adică dincolo de conformismul instituțional al unora („fac ceea ce se cere”) și de exhortațiile subiectivismului („nu-s vremuri să faci ceva” sau „fac doar ce-mi spune tradiția”) ale altora. Dus până la capăt – adică făcând ceea ce este nevoie în orizontul înfăptuirii „împărăției lui Dumnezeu” în contextul acestor zile: schimbând așadar tehnologii, cunoștințe, relații, instituții, roluri pentru a întruchipa valori! A fi creștin presupune vederi– de pildă, a valorifica oamenii înainte de orice, a cultiva disponibilitatea schimbării, inclusiv a schimbării de sine, a pune dialogul mai presus de orice. A fi creștin presupune atitudini – precum a nu ceda egoismului, a nu te lăsa în seama primelor impresii și a simplei propagande. A fi creștin presupune acțiuni – de exemplu, a spune pe nume sărăciei, minciunii, nedreptății, a-l apăra pe cel în necaz și a propune soluții mai bune de cât cele ce se practică.
Numai sub aceste condiții ești azi creștin – cum cerea apostolul Pavel.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Lumea de azi. Privită filosofic, în curs de publicare)