Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum se păcălește un urs

Cum se păcălește un urs

Scrise din necesităţi didactice, câteva dintre textele lui Ion Creangă îşi respectă într-adevăr condiţia, figurând onorabil în manuale, spre a le furniza copiilor informaţii utile ori pentru a ridiculiza defecte omeneşti. Totul în scop educativ, fireşte. Când spun aceasta, am în vedere povestiri cum ar fi Inul şi cămeșa ori Acul şi barosul, savuroase fără indoială în inocenta lor simplitate.
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre Povestea unui om leneş sau despre Poveste, care ar ilustra, după cum bine se cunoaşte de altfel, din punctul de vedere al autorului cel puţin, prostia omenească. Ambele texte trădează însă, la modul creator, această intenţie, pentru a oferi receptorului dispus să (mai) caute un „alt” Creangă, universuri care ispitesc prin semnificaţiile lor cu totul aparte. De aceea, lectura povestirii Poveste coincide, până la un punct, tocmai cu aventura căutării acelei intenţii a textului despre care vorbeşte Umberto Eco în binecunoscutele sale Plimbări prin pădurea narativă.
Povestea unui om leneş a fost luată în serios de către comentatori dintre cei mai avizaţi ai creaţiei lui Creangă şi nu numai. Îl am în vedere, după cum era de aşteptat, în primul rând pe un Vasile Lovinescu, pentru care, într-un timp al acţiunii şi al utilului „contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca un nebun”. În ultimă instanţă, este de părere eseistul, lenea nu este altceva decât „o boală perfect cunoscută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie acută. În acest caz, nu leneşul este spânzurat, ci contemplativul, pentru că nu-şi mai are locul, este incompatibil cu o societate în plin delir activist.”
Referindu-se, în mod indirect, la felul în care textul a preluat iniţiativa, trădând inevitabil intenţia autorului, Valeriu Cristea consideră pe bună dreptate că autorul se înşală atunci când nu-şi dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face”, fiindcă el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale”, câtă vreme oferă nişte secvenţe anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „leneşul lui Creangă e un personaj sartrian”, cuprins de „greaţă existenţială care face din refuzul masticaţiei expresia dorinţei sale de sinucidere”. În sfârşit, pentru un C. Ţoiu, personajul povestirii lui Creangă este un stoic, în vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof consecvent al inacţiunii.”
Pus în fața unei lecturi posibile a narațiunii Ursul păcălit de vulpe amintesc doar că prezența ursului în proza lui Creangă nu este lipsită de semnificație, trimițând în egală măsură la originalitatea prozatorului și la indiscutabila profunzime a prozei sale.
În Amintiri din copilărie ursul este menționat în prezentarea unui sat care, prin organizarea sa, aproape ca operă se poate spune, descurajează fiara: „Și satul Broștenii fiind împrăștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și ursul a se arăta ziua-miaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului îndemână să și-o facă”.
În Capra cu trei iezi, ursul ar fi un cojocar în căutarea unui băiat pe care să-l învețe meserie. Cel puțin asta îi spune lupul caprei îndurerate: „Doamne, cumătră, Doamne ! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă ? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria”. Nu întâmplător se face aluzie la blana ca posibil corp secund, după un Emanuele Coccia, care poate fi îmbrăcată, precum în Povestea lui Harap-Alb, basm în care craiul îi dă fiului blana de urs: „Na-ți acum și pielea asta de urs, că ți-a prinde bine vreodată”.
Cum Povestea lui Harap-Alb nu face obiectul acestei lecturi, îmi rezerv plăcerea și libertatea de a reciti Ursul păcălit de vulpe, stimulat de un Erich Fromm care întrezărea în Scufița Roșie „o ilustrare bună a concepțiilor lui Freud (…) fiind în același timp și o variație la tema conflictului masculin-feminin pe care o găsim în trilogia lui Oedip și în mitul Creației” (Erich Fromm, Limbajul uitat. O introducere în înțelegerea viselor, basmelor și miturilor, București ,Trei, 2019, p. 220).
Cum textul literar nu ilustrează nimic exterior și anterior sieși, ci își legitimează sensurile prin cuvinte și prin propriul limbaj, lectura scurtei narațiuni se va consuma în interiorul creației, pentru o construcție subiectiv acceptabilă, cu generoasa complicitate a operei.
Într-o excelentă carte dedicată lui Ion Creangă, o monografie a operei, Dan Grădinaru a urmărit codul erotic al unor basme, cod despre care se poate vorbi și în cazul scurtei narațiuni Ursul păcălit de vulpe.
Firul epic este bine cunoscut. La vulpe, care adunase niște pește, vine ursul, rugând-o să-i dea și lui câțiva pești, căci nici mai mult nici mai puțin, îi este poftă. Chiar așa i se adresează vulpii: „– Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de pește ai! Dă-mi și mie, că ta…re! mi-i poftă”! Cuvântul poftă este reținut de altfel de vulpe, care pare să-i priceapă conotațiile: „– Ia mai pune-ți pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci”. Ursul nu știe cum se prinde peștele și are nevoie de sfaturi precum Ionică cel prost: „– Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele”.
Nu l-am amintit întâmplător pe Ionică ce prost. Dicționarul de simboluri menționează că „în cadrul modelului tripartit al lumii (peștele) constituie un clasificator mitologic și indică lumea de jos, adâncurile stihiei acvatice”. Dar, mai ales, peștele are „un substrat sexual pronunțat, însă prezință semne ale ambivalenței. Apare atât ca simbol matricial feminin, cât și ca simbol masculin” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Vox, 2007). După Gilbert Durand, peștele „e simbolul recipientului dublat, al
recipientului conținut (…). El poate fi mic sau mare (balenă) și să se înghită unul pe altul, iar pe de altă parte, orice pește e conținut în apă” (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, București, Editura Univers, 1977, p. 267).
Vulpea îl inițiază așadar pe ursul insomniac și dominat de pofte într-o experiență sexuală, așa: „– Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vâră-ți coada-n apă și stăi pe loc, fără să te miști, până despre ziuă; atunci smuncește vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu”. Când spun aceasta, am în vedere conotațiile sexuale ale cozii, un autentic simbol falic. Coada animalului din „bestiarul simbolic universal are o semnificație falică; este adesea privită ca o parte a corpului în care se concretizează toată puterea animalului” (Ivan Evseev, op. cit.). Este o experiență pe care a trăit-o și vulpea: „atunci smuncește vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu”. Ursul este ucenic docil și procedează cum a fost sfătuit: „Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei și-și vâră-n apă toată coada!…” Reține atenția în mod deosebit momentul experienței: „În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă, și prinde coada ursului ca într-un clește”. Momentul aparține unui timp incert, între noapte și zorii zilei, cu un ger sugerând frigiditate și lipsa de răspuns la pasiunea/pofta ursului. De aceea, poftei i se răspunde cu o violență pe care comparația o exprimă la modul cât se poate de convingător. Ursul rămâne fără de coadă, ceea ce în planul semnificațiilor simbolice ale textului contează ca emascularea sa: „De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei și de frig, smuncește o dată din toată puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoată pește, rămâne făr’ de coadă!”. Din acest moment virilitatea sa este pusă sub semnul întrebării. El dorește să se răzbune („ Începe el acum a mornăi cumplit ș-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie”.), dar nu are nicio putere asupra vulpii care se ascunde într-o scurbură (cu trimitere spre uterul matern), ca un regressus ad uterum: „Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieșise din bizunie și se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; și când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga: – Hei cumătre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom ș-ai vrut să nu mai rămâie pești în baltă?”
Vulpea este salvată fiindcă în interiorul trupului vegetal emasculatul urs nu are acces!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg