Am publicat monografii de autori și citez frecvent autori de referință din varii domenii. La rândul meu sunt întrebat care este, dincolo de toate, punctul meu de vedere. De asemenea, unii cititori mă întreabă – cel mai recent la o lansare de carte în București – despre unitatea publicațiilor mele, care abordează subiecte pe o gamă întinsă, cu documentare actuală. Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, în scopul clarificărilor, sunt nevoit să o fac.
Încerc să articulez ceva dincolo de opinii – o concepție organizată, căci doar procedând sistematic se ajunge la adevăr. Răspund însă întrebărilor mărturisind că lucrez la articularea unei vederi asupra lumii trăite plecând de la dificultățile, dilemele și perspectivele vieții de azi. Prin “lumea trăită” am în vedere de la sine înțelesul vieții omenești, dat de echiparea noastră anatomo-fiziologică în confruntarea cu mediul înconjurător. Ca să-l parafrazez pe Husserl, calculul zborurilor cosmice este pentru fiecare dintre noi doar acolo, când și atât timp cât suntem preocupați de aceste zboruri, dar lumea trăită este pentru noi continuă, căci suntem oarecum prinși înăuntrul ei.
Dacă este să o fac cât mai intuitivă și examinabilă de oricine atunci aș spune că intuiția simplă a concepției mele este că reflexivitatea conduce viața. Bunăoară, suntem copleșiți azi de cunoștințe, de presiuni și solicitări ce vin continuu din toate direcțiile, dar capacitatea noastră de reflecție, adică de a raporta ceea ce este la noi înșine, individual și comunitar, stă oarecum la baza acțiunilor noastre ca oameni.
Psihologic, „reflecția” este capacitatea de a avea o privire autonomă asupra proceselor aparatului nostru cognitiv și volițional. Gnoseologic, ea este capacitatea de a ne ridica la o privire integrativă asupra cunoașterii de care dispunem și de a relativiza, la nevoie, chiar privirea integrativă de la un moment dat. Aș spune mai mult, și mai energic, că reflecția ne permite să stabilim ceea ce este rațional, dar și să-l completăm și să-l corectăm.
Reflexivitatea este și antidot la orice dogmatism. Înțeleasă ca a constata, evalua și aplica ceea ce socotești mai adecvat în satisfacerea nevoilor, intereselor, aspirațiilor tale, reflexivitatea presupune nu doar „subiectivitate” și „subiect”, ci și „conștiință de sine”. Prin aceasta se înțelege luarea la cunoștință a unui subiect de sine ca ființă cu identitate ireductibilă.
Reflexivitatea este azi condiție de viață. În fapt, în spațiul legăturii reflecție-acțiuni-cunoștințe se joacă în măsură semnificativă viața noastră, de către noi înșine sau de alții. Fiind un continent relativ nou pentru explorări, acest spațiu l-am abordat încercând noi distincții.
Pe harta reflexivității, de exemplu, Kant a vorbit de „reflecție psihologică” și „reflecție transcendentală”, dar azi nu mai putem modela reflecția după cogitoul cartesian, căci viața umană nu este deloc monadă. Suntem confruntați, de pildă, cu relativitatea sistemelor conceptuale din științe și cu caracterele vieții în instituții democratizate, care ne cer să acceptăm și o „reflexivitate comunicativă”. Unde este subiect, individual sau social, poate fi reflexivitate.
Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie și culturală și umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”. Știm de la Max Weber că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”. Știm de la Habermas că este nevoie de „acțiune instrumentală”, „acțiune strategică”, „acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm multe de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie delimitate acțiuni. Într-o listă actualizată, eu includ „acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea dramaturgică”, „acțiunea etică”, „acțiunea reflexivă” sau „acțiunea emancipatoare” și „acțiunea de raportate la absolut”.
Nu avem cum explica prestația științelor fără a admite că ele au printre condițiile de posibilitate acțiuni specifice. De aceea, distincția între „științe experimental-analitice”, „științe analitic-strategice”, „științe logico-matematice”, „științe ale comunicării”, „științe hermeneutice”, „științe dramaturgice”, „științe ale reflecției” se impune. Fiecare dintre aceste grupuri de științe oferă cunoștințe care satisfac anume condiții de sens. Acestea sunt identificabile la nivelul unor acțiuni specifice. Fiecare are metodologie proprie, ce urcă de la stabilirea faptelor până la forma explicației și a interpretării.
Ca urmare a acestor distincții, despre „realitate”, „spirit”, „cunoaștere”, „gândire”, ca să rămân la termeni de bază ai culturii clasice, se poate și trebuie vorbit azi în mod relevant, dar abia după însușirea de distincții noi. Raportarea noastră la realitate și, prin acest intermediar, lumea trăită, devin astfel mai precise.
De aceea, în scrieri am dus cât mai departe cu putință consolidarea și aplicarea acestor distincții. Preocuparea majoră a fost respingerea sau, după caz, evitarea violentării sensului imanent și aplicarea cu sens propriu.
Cu preocuparea de a articula filosofia timpului trăit, în vremurile recente Heidegger a lăsat o operă de peste o sută de volume, dar ceea ce contează sunt teoremele și anticipările lui. Dintre cei pe care i-am cunoscut nemijlocit, Habermas a scris continuu, dar contează creația teoretică și lămuririle asupra lumii, Rorty, Riedel, Putnam, Frank au scris mult, cu inovații majore. Printre cei noi, Sloterdijk, Trawny, Brandom, Gabriel, Precht au făcut pași mari spre filosofia timpului nostru.
În joc este și o chestiune de etică. Intervenția cu analize elaborate ale lumii trăite în viața publică o consider suprema datorie a celui care exercită profesiuni precum cea de cercetător și profesor și testul major al acestuia. Nu creditez „intelectualul” care se lasă pulverizat de împrejurări și rămâne promisiune, nici pe cel hedonic, care profită de oferte și se flatează că s-a strecurat. Nu mă atrage „intelectualul” conformist, care, obsedat să nu piardă șanse de bani sau de carieră, nu vede ceea ce se trăiește și devine de fapt funcționar. Iar „intelectualul” propagandist mi-a stârnit de fiecare dată revolta. Un sagace italian a și observat recent că se dau „liberali” și „proeuropeni” unii care reiau în fapt metehne și clișee ale unor regimuri ale anilor treizeci. Începând cu deviza „cine nu acceptă spusele șefilor, este cu dușmanul” și încheind cu „să nu cumva să schimbăm ceva, căci va fi mai rău!”.
Prin perorații de acest fel, evident că analiza realităților ce se trăiesc se suspendă, iar clișele se impun. Numai că, înțelese bine, nici liberalismul, nici proeuropenismul nu au nevoie de mimetism, ci de oameni care gândesc realități noi, pe care, de altminteri, libertățile și drepturile societății moderne i-au făcut posibili. Și există cât timp cât sunt oameni care gândesc pe cont propriu.
Pe lume sunt valori ale vieții ca oameni, ce-i asigură sensul – libertatea personală și drepturile persoanei, pluralismul, democrația, statul de drept democratic. A le apăra este datorie primordială a cetățeanului care suntem fiecare. Nu poți să nu faci analize efective a ceea ce este. Adică, să observi unde sunt efectiv aceste valori și unde rămân fațadă. Să refuzi convertirea valorilor în altceva și să fii capabil să contribui cu ceva la promovarea lor. Să-ți dai seama că, logic, pretenția deținerii singurei înțelegeri veritabile nu poate fi democratică.
Nu se pot satisface acestea, etic vorbind, fără integritate. Unde sunt cei integri? Un editor al ziarului conservator „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a fost întrebat la un moment dat de revista „Der Spiegel”: „nu resimțiți ca jignire să fiți considerat de stânga?”. La care, regretatul Frank Schirrmacher, de care este vorba, a răspuns: „Jignit? În nici un caz. Nici nu simt că m-aș fi schimbat. Eu sunt ca toți ceilalți doar martorul unui fel de a cugeta ce duce implacabil la privatizarea câștigurilor și socializarea obligațiilor”. Câți gândesc astfel?
Am avut șansa de a lucra la instituționalizarea valorilor libertății și democrației și a corelatelor lor după cotitura istorică din 1989. Am și dat scrieri pentru a le lămuri și a le implementa (Philosophy in the Eastern Transition, 1994; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 1998; Filosofia unificării europene, 2005; The Destiny of Europe, 2011; România în Europa actuală, 2019; Soarta democrației, 2022 etc.). Or, nimic nu este mai stringent astăzi, în ordinea cunoașterii, decât analiza factuală eliberată de prejudecăți.
Deja Heidegger cerea, înainte de orice, „privirea în ceea ce este” și avea dreptate! Suntem, de altfel, într-o lume schimbată, ce sfidează teorii consacrate, modifică organizări și contexte de viață și se cere recunoscută și cunoscută ca atare. A recapta în concepte și teorii și în plus, în cazul celor preocupați de filosofie, a da sistematizări filosofice plecând de la lumea din fața ochilor este, în concepția mea, misiunea intelectualului demn de nume.
Spre a lămuri până la capăt lucrurile, fac trei precizări.
Prima este că profesorul căruia îi datorez mult în formare, Jürgen Habermas, a părăsit la un moment dat pentru zece ani universitatea spre a-și elabora opera. Simțea că nu se poate fără adâncirea până la capăt în cercetare. Oricum, în final a putut da viziunea de referință universală ce se cunoaște. La noi, David Prodan a părăsit universitatea clujeană spre a se consacra explorării fără rest a arhivelor, căci numai epuizând arhivele se scrie istorie la propriu, și a dat scrierile unice ce se cunosc. Acum zece ani am decis să renunț la orice alt angajament, în afara cercetării, scrisului și exprimării. Deunăzi am încheiat această decadă, pentru mine fascinantă.
A doua precizare este că mi-am asumat că viața noastră ca oameni are loc în împrejurări date ale istoriei, că o trăim inevitabil sub imperiul a ceea ce este, că deturnarea atenției nu escamotează dificultățile, că este datoria fiecăruia, mai cu seamă a celor care se ocupă de cunoaștere și reflecție, să lămurească lucrurile. Așa văd eu.
A treia precizare este că înțeleg opiniile, evaluările, abordările din jur și mi le explic prin condițiile date. Mai socotesc însă că fragmentarismul, descurcarea printre repere și implicatele lor nu legitimează pretenția de a aparține filosofiei. Pentru legitimare trebuie mult mai mult – sistematizarea ce permite cunoașterea lumii trăite.
Desigur, ideea de sistem filosofic este deja în muzeu – din nefericire azi se învață tot mai puțin din sistemele trecutului. Dar obligația de a sistematiza vederile asupra lumii nu este anacronică, ci rămâne obligație vie a celui care se consacră filosofiei.
După încă zece ani, cred că am ajuns la articularea unei filosofii, pe care am numit-o, în taxonomia uzuală, „pragmatism reflexiv”. Ea îmi permite să rămân la fapte, să discut fără restricții, să sesizez ceea ce este decisiv, să văd mai departe și să acced la gândire propriu-zisă. Gândirea nu poate fi azi decât la distanță netă de fragmentarism și ideologii, căci acestea au inundat mințile mai mult ca altădată.
Știu că în raport cu opinii răzlețe, această vedere este mai puțin contextuală, cu un conținut conceptual și normativ mai ridicat – ceea ce poate crea neînțelegeri. Numai că nu putem, ca oameni, să ajungem la fapte fără asumpții, adică fără a asuma ceva ce este mai mult decât faptul. Îmi asum și acest etaj al gândirii noastre.
În orice situație de viață se pune chestiunea accesului la realitate – ca să fiu mai exact la ființare. Nu putem să nu acceptăm că accesul la ființare stă sub prealabilul înțelegerii ființării proprii. Heidegger propunea să luăm finitudinea implacabilă a vieții umane ca punct de plecare. Dar astfel nu rezolvăm destule dificultăți. Trăim efectiv nu sub terifianta conștiință că, odată cu fiecare clipă, clipele vieții fiecăruia se împuținează, ci și sub imperative de supraviețuire și viețuire. De aceea, mai aproape de noi, Rorty a propus să plecăm de la ceea ce exprimăm comunicativ. Numai că astfel riscăm să rămânem filosofic la a examina exprimări. Dieter Henrich a luat ca punct de plecare conștiința de sine. Doar că sunt realități, și ele implacabile ale vieții, ce nu se lasă reduse la această conștiință. Habermas a propus luarea reproducerii culturale a vieții ca teren de acces la realitate și a dat o descriere a ceea ce este în termeni de acțiuni. Brandom vrea să derive acțiunile noastre ca oameni din practicile vorbirii raționale. Eu sunt de părere că reproducerea culturală și umană a vieții rămâne reperul cuprinzător al raportării noastre la realitate, că acțiunile mijlocesc viața propriu-zis umană, că ele stau sub tutela reflexivității, dar și că tabloul acțiunilor mai trebuie întregit și ansamblul gândit mai departe.
Încotro? Putem răspunde cu o listare a ceea ce urmărim în viață. Este vorba de: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă; relație cu altul și dreptate; ajutorarea în caz de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează viața; libertatea personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului; șansa de a schimba, la rigoare, ceea ce este. Acestea presupun acțiuni, diferite ca structură. Unul din pașii pe care i-am făcut a fost să lămuresc diferențele și să le aplic.
Susțin că acest tablou – nu doar pe fragmente, ci și cuprinzător – este de asumat filosofic astăzi. El compune azi “viața bună” căutată de tradiția europeană. Asumarea este, de altfel, parte a necesarului aggiornamento al filosofiei de azi.
Luând-o ca orizont al filosofării, trei recomandări ale lui Hegel capătă actualitate: întoarcerea privirii în urmă, spre istorie; interacțiunea cu celălalt, cu care împărtășesc condițiile vieții; abordarea lui așa cum mă abordez pe mine. Și aceste recomandări îl readuc azi pe autorul Fenomenologiei spiritului printre noi, încât “întoarcerea la Hegel” este deviza mai profundă.
„Pragmatismul reflexiv” unește filosofic analizele mele din diferite domenii. Cât mai scurt și mai explicit spus, este vorba de: o viziune asupra realității considerată prin prisma sensului; o interpretare a cunoașterii plecând de la întrebare, ce culminează cu lămurirea „prealabililor” cunoașterii; o teorie a acțiunilor presupuse de reproducerea propriu-zis umană a vieții; o logică ce privește formalismul ca „tehnică” indispensabilă întemeierii comunicative, în care noul tablou al propozițiilor din comunicarea curentă și delimitarea celor două forme ale întemeierii, demonstrația și argumentarea, sunt hotărâtoare; o metodologie ce lărgește sfera metodelor dinspre stabilirea faptelor și identificarea regularităților cauzale spre funcționalitate și captarea raționalizată a trăirilor; o istorie cuprinzătoare a filosofiei contemporane ca șir de inițiative de a conceptualiza sensul, însoțită de monografieri de filosofi și teologi care participă la a da forma mentis azi; o teorie a societății axată pe acțiuni în mediile reproducerii vieții – economia, administrația, politica, cultura – și reperarea „cotiturii culturale” a societății moderne târzii; o teorie a modernității ca vârf atins al istoriei, ce-și asumă derapajele modernității; o filosofie a dreptului ce-l așează pe relații de putere, de cooperare și comunicare și-l plasează în orizontul statului de drept care devine stat drept odată cu statul de drept democratic; o filosofie politică care abordează statul din perspectiva „trecerii de la justificări, la legitimarea deciziilor” și a „democrației deliberative” și aduce o clasificare a regimurilor în funcție de calibrul decidenților; o filosofie a educației axată pe formarea de „competențe, abilități de bază și educație pentru valori” și pe recuplarea universității cu misiunea iluminator-critică pe care i-o încredințase Humboldt; o filosofie a religiei ce-și asumă emergența „societății postseculare”, trage consecințe din cercetarea istorică a pragurilor religioase – formarea iudaismului și apariția creștinismului – și promovează o nouă relație între știință, filosofie, religie; o filosofie a artei ce reafirmă sensul imanent al operei de artă și găsește rațiuni, dincolo de înțelegeri restrictive, precum „arta realității”, „a condiției umane”, pentru „arta condițiilor vieții”; o etică concentrată pe valorile demnitate, integritate și onoare; studii strategice axate pe schimbarea lumii, ce apără concluzia: așa cum în interiorul unei țări nu este legitimare decât prin voința exprimată democratic a cetățenilor (James Madison), tot astfel, în relațiile internaționale, nu vor fi pace durabilă și ordine viabilă decât prin suveranitate națională adusă la zi. Este vorba de suveranitate națională ce include securitatea vecinului și se extinde asupra teritoriilor răpite prin încălcarea ei la un moment dat.
Pariul meu este corespunzător acestei sistematici. În termenii moșteniți din filosofia clasică, cu care cititorii sunt mai familiarizați, „pragmatismul reflexiv” înseamnă, în esență, trei opțiuni: privirea realității prin prisma acțiunilor de schimbare; interpretarea ansamblului cognitiv, instituțional și reflexiv prin prisma proiectului „vieții bune” din moștenirea culturii clasice; și examinarea cunoștințelor prin prisma consecințelor practice. Spre deosebire de pragmatismul fondat de incomparabilul creator care a fost Charles Peirce, care s-a concentrat asupra semnificației conceptelor și teoriilor, pe care a dezlegat-o în termeni de consecințe în viața oamenilor, „pragmatismul reflexiv” face doi pași înainte: extinde lista acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții, dincolo de exclusivismul devenit tradiție al „acțiunilor instrumentale” sau „strategice” sau „reflexive”; și preia reflexivitatea în însăși criteriile de semnificare a cunoștințelor prin acțiuni.