Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2023
Premiul III, secțiunea Roman

 

 

Mult timp după momentele de teatru din poieniță și la scurt timp după ce m-am mutat în Blocul 53 din Craiovei, văd un afiș scris de mână de niște copii, lipit pe o tonetă unde se vindeau bilete de autobuz. Invitau trecătorii la spectacolul lor muzical care urma să aibă loc într-o scară de bloc. Mă gândeam că arta nu moare. Ea se naște și renaște și se transformă în totul de lângă noi. Important e să folosim ochii inimii ca să o vedem.
Poienița a fost un loc esențial în amintirile și în joaca mea. Pe lângă scena noastră, improvizaserăm și un cimitir al animalelor de companie (avusesem două broaște țestoase care, din păcate, nu supraviețuiseră foarte mult – Xena și Hercule Cazan). Era un mic gard viu în mijlocul poieniței unde am înmormântat aceste broaște, dar nu înainte de a le oficia o slujbă discretă: am coborât în gârla din poieniță ca să luăm apă să stropim micile pietre pe care le găsiserăm pe acolo și le-am spus o rugăciune. Am încercat să păstrăm un ton sobru momentului, dar tensiunea de a rămâne blocată în gârla aia a reușit să distrugă acele momente. Tot în fața gardului viu, erau două canale ridicate pe care le foloseam pe post de scenă (ce să facă un copil la 11 ani?), unde ne jucam un fel de „Ploaia de stele” (emisiunea de pe vremea noastră unde cântăreți necunoscuți interpretau melodiile unor cântăreți cunoscuți. A priori „Vocea României”, dar varianta fără scaune), noi, fetele – ASIA și băieții – Animal X (noi ca noi, cu haine adunate de pe-acasă și codițe împletite, dar băieții parcă erau leiți celor trei cântăreți datorită picturilor pe jumătatea feței super bine făcute de mama lui Mario1). Ne luaserăm casetefonul, făcuserăm și o coregrafie și eram gata de spectacol. Adunam mai mult copii care râdeau de noi (nu eram așa profi ca la piesele de teatru), dar publicul rămânea tot public indiferent dacă râdea sau aplauda.
Pe lângă poieniță, unde mai făceam picnicuri cu sucuri și chipsuri cumpărate de la alimentară și care fusese un platou foarte bun de filmare al filmului nostru Vecinii. Aventura cu pirați, mai pierdeam vremea și pe platoul de lângă Ocolul Silvic. Acolo, fie încurajam băieții care jucau fotbal, fie ne despărțeam în grupuri de două-trei persoane să explorăm pădurea. Unii ajungeau la Poarta Eroilor, alții în cartierul Găvana și alții ca mine, la cimitirul din Găvana. Și tot, într-un desiș de pădure, într-o încercare de a fi amabili cu mine2, băieții mi-au prăjit niște hamsii la „un grătar de picioare” (nu știu care e diferența, dar asta e expresia folosită și eu o scriu ca atare). Încă din fragedă adolescență am realizat că grătarele nu sunt ceea ce trebuie pentru mine. Continuam, însă, să intru în hora asta a grătarelor, în diferite ipostaze ale vieții și mereu eram adusă în momentul salatei3, când trebuia să tai o roșie și fetele râdeau de mine că roșiile tăiate erau toate borșite și, ce să vezi?, am supraviețuit celei de-a treisprezecea muncă de-a lui Hercule, și am zis „nu, mulțumesc, grătarelor, nu vă vreau în viața mea și puteți să luați cu voi aceste gospodine-zillas”.
Alteori, drumul de la platou ducea în zona Grotei, lângă o cabană a Ocolului Silvic (cred). Ca să ajungi acolo, de la Grotă, făceai dreapta pe lângă barieră, mergeai printre niște copaci, treceai un pod foarte șubred deasupra unei gârle (mă mir că nu am căzut de câte ori am tranzitat zona aia), mergeai pe un drum foarte îngust până ajungeai la un fel de cascadă. În fața ei, era o masă mare din beton. Am ajuns să stăm în zona aia când ne lovise adolescența și ne simțeam aventuroși. Odată, după ce mersesem cu un tip la jogging (nu știu de ce am acceptat să fac vreodată treaba aia că începusem să obosesc după primii zece pași alergați), am ajuns acolo să servim un mic-dejun ca la carte: lapte rece și cereale cu ciocolată. El îmi povestea de facultate, eu ascultam fascinată, încercând să maschez oboseala profundă care îmi încerca picioarele după cei douăjde metri alergați.
Madeleine (a) lui Proust este pentru mine Poarta Eroilor4. Îmi povestea mami că atunci când eram mică și mă plimba cu căruciorul pe strada Trivale, dintr-odată începusem să urlu.
Ajunseserăm în fața Porții Eroilor.
Am știut eu ceva încă de pe-atunci (prima relație serioasă -și prima mea inspirație artistică- era cu un băiat care locuia pe Aleea Poarta Eroilor). Noi, fetele care stăteam pe Trivale, nu prea aveam treabă cu cine stătea la Poarta Eroilor sau mai jos de Poarta Eroilor că eram prea absorbite de toate jocurile și piesele pe care le făceam încât nu aveam timp de îndrăgosteli. Dar cum viața își urmează cursul și hormonii te lovesc în cap, trebuie să mergi după cum te duce valul. Și valul m-a dus până în fața casei lui că acum aveam pretextul perfect de a vorbi cu el (e penibilă povestea, știu, dar treaba asta a fost definitorie pentru toate relațiile mele de am crezut că totul trebuie să fie complicat ca să te împrietenești cu cineva): aveam nevoie de un prinț pentru celebra mea poveste Cenușăreasa. Din nou, am strigat la poarta lui (modul preferat de a chema pe cineva afară – strigi). Nu iese el, iese unchiul lui, ținându-ne teoria respectului care interzice strigatul la poartă. Iese și el, tuns scurt de i se vedeau urechile și cu privirea aia a lui pe care mi-o aruncă de fiecare dată când mă văd cu el (aia de „ești dusă”), ne râde în nas la propunerea noastră și ni-l lasă pe cap pe unchiul lui.
Nu mă las descurajată și într-o întâlnire absolut întâmplătoare și deloc planificată (observați ironia fină din spatele acestor cuvinte?), facem schimb de numere de telefon (totuși el nu îmi notase numărul de telefon în telefonul lui, ci prietenul lui făcuse asta). În seara respectivă primesc primul mesaj: „Apasă tasta 1 pentru o îmbrățișare, tasta 2 pentru o sărutare și pentru cele de mai sus, numărul de telefon” (Nu judecați. Anii 2000. Cred că era mai lung mesajul, dar trebuia să intre în cele 160 de caractere dintr-un mesaj). Eu, entuziasmată, îi arăt lui mami mesajul, ea bufnește în râs la mesajul ăsta de agățat și îmi zice să îi scriu: „Cine ești tu?”. Din cine e el, cine mai eram eu că nu mai știam la cât de dată peste cap fusesem de atâta atenție, începem să facem schimb de mesaje (despre școală, liceu și baschet-el, deloc eu). Până într-o seară, când primesc acel mesaj că ăla nu e numărul de fapt, ci al prietenului lui cel mai bun. Ce să mai zic în momentele alea… cerul căzuse peste mine, mă simțeam prost, plânsesem, viața mea amoroasă se terminase înainte să înceapă. Dar eram în Postul Paștelui și dacă era să se întâmple vreo minune, atunci era momentul! Odată, în perioada asta de tachinare dintre noi (mai mult din partea mea că el nu dădea vreun semn), mă plimbam cu fetele pe Trivale, toate entuziasmate că urma să mergem la un concert Smiley la Casa Sindicatelor și îl văd acolo, la Masa Maneliștilor (nu se numea de fapt așa, dar asta era porecla băieților pentru ridicătura aia de beton din pădure, pe partea dreaptă cum te plimbi înspre Grotă). Era cocoțat pe turnul din mijloc și mă întreabă și atunci dacă îmi place de el (eu i-am aruncat o privire de-aia de „ești prost, stai jos, 3”). Hahaha pentru toată lumea, mai puțin pentru mine că nu înțelegeam de ce viața mea sentimentală neîncepută devenise o glumă pentru toată lumea.
Long story short, vine Săptămâna Mare, făceam drumuri cu fetele către Deniile de la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” (acolo unde îmi petreceam Noaptea de Înviere cu ai mei și marea actriță Ileana Zărnescu) și înapoi pe Trivale, stăteam în băncuțele din partea dreaptă și mă rugam lui Dumnezeu să-i deschidă mințile băiatului ăluia să mă placă odată (că venea vacanța de vară și nu mai aveam timp de pierdut). Și o săptămână, mai târziu, nu știu, ori Dumnezeu a făcut asta, ori băiatul agasat de toate insistențele mele în fața prietenilor lui (să se uite măcar la mine!), dar ceva s-a întâmplat și m-am trezit că el venea înspre mine. Juca un badmington obosit în fața Mesei Maneliștilor și mă invită la o plimbare. Și ne plimbăm până la Grotă, unde era o masă de ping-pong (undeva sub ciuperca din lemn, unde și acolo am o amintire cu un sărut neașteptat în timp ce încercam să-mi închei fermoarul de la geacă) și îmi zice: Știu că-ți place de mine5. Vrei să fii prietena mea?
Trei zile mai târziu ne-am despărțit6.
Ce făceam împreună? Ne scriam scrisori, ne făceam poze pe Trivale cu un aparat foto digital (pe vremea telefoanelor cu care doar te puteai juca Snake și care taxau convorbirile la minut), urcam pe munți și mergeam la zile de naștere. Și când jucam piese de teatru, mă ajuta să mut decorul (masa aia cu cele patru scaune) și costumele. Peste ani de zile, după ce au trecut momentele de orgoliu dintre noi (gen, care i-a frânt inima celuilalt prima oară), am învățat să ne fim prieteni (lucru pe care nu l-am făcut niciodată când eram mici).
Obișnuiam să mă uit de fiecare dată în sus când treceam prin fața Porții.
Ani și ani de zile.
Poate apărea.
De cele mai multe ori, însă, aleea era pustie.
O dată a coborât singur, dar eram în perioada în care nu vorbeam și cum ne țineam promisiunile ca la „Popa la poartă”, cine vorbea primul era ca și cum ar fi mâncat o pisică moartă. Și nimeni, la orice vârstă, nu voia să mănânce vreo pisică moartă. Și a doua oară, coborâse cu prietena lui. Și de fiecare dată când ne întâlneam în formula asta, din reflex întorceam cu toții capetele în direcții opuse.
Dar amintirea aia de la Poartea Eroilor o să-mi rămână mereu lipită de creierul meu.
Poate fabulez, poate nu, poate că el era cel care m-a pupat, poate că nu s-a întâmplat asta și doar am visat.
Deci gândiți-vă că ce scriu eu acum e ca o legendă și are un sâmbure de adevăr (că o să-mi citească mami cartea și vreau să mă considere, în continuare o persoană serioasă și responsabilă, care stătea să învețe, în loc să se pupe cu băieții).
Mă întorsesem de la un concurs de teatru în limba franceză la Dej cu ideea ferm convinsă că voi fi sărutată de el. Vorbisem în microbuz cu colegele mele și le întrebam de postură, poziție, gesticulație, tot ceea ce ar trebui să știe o novice în arta sărutatului. „Că nu e așa complicat, că deschizi gura, că miști capul…” și simțeam cum mi se învârt toate „că”-urile în cap de nici măcar nu îmi mai aminteam de cum arată prietenul meu, ci încercam să mă concentrez mental la limba lui și asta mă tulbura profund.
Bun, ajung acasă. Transpirată și obosită, dar pregătită să fac față provocării care mă aștepta. Toți vecinii în fața Porții Eroilor. EL. Parcă simțeam că toată lumea știa că ăla o să fie momentul. Cred că mă și așteptase cu niște flori, dar nu eram sigură (mental, repetam pașii sărutului: deschizi gura, închizi ochii… Era invers? Fuck) Cred, dacă îmi aduc bine aminte, că am jucat Adevăr sau Provocare și în urma acestui joc am ajuns să fiu sărutată că niciunul dintre noi nu aveam curajul să facem asta din proprie inițiativă (și cu public în fața noastră).
Revenind, vecinii noștri jos la Poartă, noi urcam, romantic, pe alee, ținându-ne de mână. El cu întrebările despre concurs, eu cu cele despre liceu, mă rog, conversația curgea cât de cât, îmi transpirau mâinile, ajungem la o bancă. În fața noastră, un pom înflorit (era primăvară. Vremea perfectă de sărutat). Ne așezăm. Eu cu „ce cireș frumos”, el cu „e zarzăr”. Pauză.
EL: Știi că trebuie să te sărut, nu?
Ca o persoană anxioasă căreia tocmai i-a trecut glonțul prin fața ochilor și i se pusese punctul pe I și a observat că există un elefant în cameră, NU MĂ GÂNDEAM în veci niciodată vreodată că PRIMUL MEU sărut va veni în urma unei întrebări ca la proști.
EU (acum ce mai era să zic?): Da, știu.
EL: Știi cum se face, nu? Închizi ochii, deschizi gura, învârți limba și gata.
EU (rămân fără cuvinte)
WAIT FOR IT…
EL: Și acum urmează proba practică.
BUM.
Nu are rost să merg mai departe după momentul ăsta și să descriu sărutul că aș folosi cuvintele lui Rainman și să zic că sărutul a fost „ud”. Am deschis ochii, răsuflând ușurată că am trecut și peste asta.
EL: Data viitoare să miști mai mult din gât.
Cum zicea văru’ din Stratford-upon-Avon: Mult zgomot pentru nimic.
Și-mi aduc aminte de o poză pe care am făcut-o acolo fix după ce am terminat prima facultate. Dădusem licența, mă întorsesem de la București, aveam 22 de ani, și nu știam ce aveam de gând să fac cu viața mea. Și eram acolo cu vecinii mei și vorbeam de viață, facultate, tot ce ar fi trebuit să fie subiect de conversație pentru vârstele noastre. Și la finalul întâlnirii, i-am cerut unuia din ei să-mi facă o poză cu tipul cu „proba practică”, cu brațul meu în jurul gâtului lui, de data asta.
Și era poza noastră de final.
Vecini. Foști iubiți. Prieteni pe care ne vom putea baza oricând.
Poarta Eroilor nu a mai fost la fel după ce au reabilitat-o.
Au luat cu ei toate visele, râsetele și toate promisiunile pe care ni le-am făcut și le-au înlocuit cu un auriu oribil la care nu mă mai pot uita așa cum o făceam înainte.
A rămas o simplă adresă.
Și un ambuteiaj, de luni până vineri între 07.30 și 08.00 și la ora 16.00 (fix, cred că Elveția își potrivește ceasurile după armata de strada Trivale).

Câteodată mai întorc capul înspre alee, atunci când mă plimb pe Trivale.
Din obișnuință.
Nu mai apare nimeni acum.
Decât mașini.
Multe mașini.
Mașini care blochează strada, mergând spre nicăieri.

 

 

Note
1 cel mai mic dintre noi, de doar trei ani
2 nu mănânc carne
3 că știți cum e: băieții își etalează burțile prăjind cartea și fetele veleitățile de gospodină făcând salata
4 monumentul dedicat eroilor din Primul Război Mondial
5 mult ți-a luat, nenică până să-ți dai seama!
6 Peste două săptămâni ne-am împăcat, apoi despărțit, apoi împăcat. Apoi iar despărțit. Timp de 6 luni am făcut asta. În ordinea mai sus-menționată