Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Euclid din Megara la Volkoff, ca de la Calul Troian la Internet

De la Euclid din Megara la Volkoff, ca de la Calul Troian la Internet

Multă vreme geneza eristicii a fost pusă exclusiv pe seama Școlii filosofice euclidiene1 de la Megara, deși strategiile argumentului insidios îi precedă și au fost cu ușurință adoptate de retorică, în general: „Sed nihil est tarn incredibile, quod non discendo fiat probabile, nihil tarn horridum, tarn incultum, quod non spendescat oratione et tanquam excolatur”2 – spunea Cicero. Sofiștii, prin definiție, au cultivat eristica (arta de a disputa) simultan cu paralogismul raționamentelor, conștienți de eroarea în sine căreia îi prevala scopul. Așa au apărut sofismele logice prin intenționalitate, cu erori cauzate de subtilitățile exprimării și de neputința premiselor de a conduce la concluzie; de aici și clasificarea lor în sofisme formale (cu erori logice în plan deductiv), neformale (cauzate de erori de limbaj) și de relevanță (de genul atacului la persoană, al apelului la forță, la autoritate, la milă etc.). Cicero (106 – 43 î.Hr.), primul teoretician al retoricii și adept al filosofiei neoacademice, valorifică tradiția greacă după modelul dialecticii lui Platon și după dialogul preliminar (didascalic) aristotelian prin care se situează judicios între cele două modele esențiale ale retoricii; între modelul asianic (prin excelență centrat pe afecte determinate cu modulațiile vocii, mimică, gesturi) și cel atic (întemeiat pe rațiune) – el va antrena deopotrivă modalități logice și psihologice pentru a-și convinge și motiva auditoriul.
Euclid din Megara, bun cunoscător al scrierilor lui Parmenide, după Diogenes Laertios3, „când combătea o demonstrație, nu ataca premisele, ci concluzia. Nu admitea argumentul prin comparație” fiindcă socotea mai importante lucrurile înseși, nu analogia lor. Cei care i-au împărtășit rațiunile, megaricii, au avut uneori merite de întemeietori; de pildă Cleinomachis din Thurioi a scris cel dintâi despre propoziții și predicate. Eristica, multă vreme asimilată cu dialectica, inclusiv de Platon, a continuat să-i reziste însă logicii prin retorică, iar mai târziu să se insinueze în strategiile comunicării. De altfel, retorica în sine a tolerat eristica mai întâi ca artă a disputei. Cicero însuși lăsa loc pentru aceasta din inventio, din dispositio și mai ales din elocutio. Structural, discursul urma scopului încă din exordium, din naratio (formal), dar mai ales prin argumentatio4 și prin capcanele din confirmatio și reprehensio. Lucrurile își căutau totuși identitatea din timpul culturii helenistice, socotită o cultură prin excelență oratorică, exprimată în conferințe publice. „Faptul primar este acela că, începând cu sofistii si cu Isokrates, elocința n-a încetat niciodată, cu toate revoluțiile politice şi sociale, să fie obiectivul principal al culturii superioare [elenistice n.n.], încoronarea oricărei educații liberale care se voia completă”, scrie5 Henri-Irénée Marrou.
Arta elocinței se deprindea audiind lecțiile retorilor și prin practica lecturilor cu voce tare, menite să depășească barierele dintre cuvântul rostit și cel scris, iar mai apoi adolescentul îl părăsea pe gramatic și urma să-și aleagă un retor de la care să învețe tainele celor șase părți tradiționale ale discursului-tip (exordiul, narația, diviziunea, argumentația, digresiunea și perorația). Arta oratorică devenea în scurtă vreme pasiune, iar în unele cazuri obsesie. Așa, de pildă, „Philostratos povesteşte cu cea mai mare seriozitate cum marele sofist Polemon, pe patul de moarte, ceruse să fie dus la mormânt înainte de a-şi da ultima suflare; după închiderea mormântului, când deja apropiații săi plângeau, l-au auzit strigând cu o voce puternică: Dați-mi un corp şi voi continua să declam!”6 Henri-Irénée Marrou socotește pe bună dreptate că în epoca helenistică filosofii nu slujesc numai conștiințelor suveranilor în a căror plată se aflau, ci și altor conștiințe; de aici și ideea că nu a existat propriu-zis o filosofie helenistică cu identitate, ci numai o dispută permanentă între sectele rivale care-și disputau aprig terenul: „Acest lucru a fost adesea semnalat de istoricii filosofiei: polemica joacă un rol considerabil, uneori excesiv, în producția literară a diferitelor şcoli. O atmosferă contestatară, eristică, gâlcevitoare, tensionată, ce caracterizează atât de mult climatul filosofiei helenistice, ce a contribuit nu puțin la discreditarea, în ochii multora, a afirmațiilor sale”7 prin dezolantul spectacol al respingerilor reciproce.
Cu toate acestea, filosofii treceau peste disputele lor și se solidarizau împotriva retorilor, socotiți rivali comuni. „Diversiunile”8 dintre retori și filosofi aveau, în principal, funcție de camuflare sau/ și de distribuire a tensiunii fundamentale. Scrisul platonic, menționează aceeași sursă, vine cu un sistem de contradicții și antinomii proprii scrisului platonic, iar asta însemna mari dificultăți de interpretare pentru comentator în Antichitate. Un astfel de comentator, Olympiodoros, povestește visul lui Platon dinaintea morții (filosoful s-a visat transformat într-o lebădă care zbura prin arbori ca să scape de urmăritori) – visul a fost tălmăcit de Simmias Socraticul9 în sensul că filosofia lui Platon va fi greu de înțeles. Iar dacă Dialogurile (inclusiv cele socotite ale momentului de cumpănă10, respectiv Parmenide și Theaitetos) acceptă, în cele din urmă, consecințele unor dezarticulări teoretice, cu Scrisorile (în special Scrisoarea a VII-a) se relevă înclinațiile sale pentru politic (324b) fără a renunța însă la filosofie; preocupările sale social-politice concrete (evenimentele din Sicilia) nu se îndepărtează de ontologia ideilor, de principiile acestora (442a), și fac deschiderea spre structura a doua a teoriei Ideilor11 prin moderarea antidemocratismului său.
Referitor la aceeași scrisoare, Andrei Cornea simplifică lucrurile și consideră că „un autor de valoare – mediocritățile nu intră, firește, în discuție – este în ultimă analiză noncontradictoriu. De aceea, divergențele, nepotrivirile, antinomiile etc. sunt privite ca defecte de perspectivă ale cititorului, susceptibile de a fi eliminate în urma unui studiu explicativ aprofundat și a unei analize pertinente.”12 Ori eristica duce spre vinovăția sofiștilor: relativizarea adevărului odată cu coborârea lui la nivelul fiecărui subiect (Protagoras – omul ca măsură a tuturor lucrurilor și, în cele din urmă, a propriului Univers; tot capita, tot ideas!). Au urmat, mai ales în retorică, pervertirea raționamentului și erorile logice de care vorbeam la început: afirmarea consecventului și imposibilitatea întemeierii cu necesitate de fiecare dată a concluziei; chiar dacă premisele sunt adevărate, ele nu reușesc să întemeieze concluzii valide totdeauna; promovarea silogismului cu patru termeni; termenul mediu nu este distribuit în niciuna dintre premise; termenul minor este distribuit în concluzie, dar nu și în premisa minoră; termenul major este distribuit în concluzie, dar nu și în premiza majoră; apoi falsa dilemă sau bifurcația; diviziunea; echivocația; argumentul circular; afirmarea repetată; întrebarea complexă etc.
Opus acestor modalități retorice, filosofia a păstrat demnitatea adevărului, începând de la Platon13, pentru frumusețea ideilor, fie și în lipsa utilității evidente a lor. Retorica s-a orientat, însă, spre scop și spre nevoile oamenilor: „Și pentru că un discurs trebuie să se acomodeze nu numai la adevăr, ci și la opiniile celor care ascultă, să înțelegem mai întâi că sunt doua tipuri de oameni, unul neinstruit și grosolan, care preferă onoarei, mereu, utilitatea, altul uman și cultivat, care pune în fața tuturor lucrurilor onoarea”14 O credință similară celei împărtășite de Cicero exprima, în chip dialectic, Arthur Schopenhauer în cele treizeci și opt de stratageme ale Artei de a avea întotdeauna dreptate15, cu toate că în altă parte16 nota: „…oare se întâlnesc, cu adevărat, acțiuni inspirate de un sentiment al dreptății spontane și al milei dezinteresate, capabil să ducă la noblețe, la măreție? Din păcate, experiența nu ne oferă suficiente elemente pentru a da un răspuns.” Și atunci admite și performează arta stratagemelor din 1841 reflectând la utilitate: „Dacă, prin absurd, Galileo Galilei ar fi cunoscut Dialectica eristică, ar fi renunțat să mai prezinte în lucrarea care i-a adus stigmatul Bisericii Catolice (Dialoga … sopra i due Massimi Sistemi del Mondo, 1632) argumentele pro şi contra concepțiilor ptolemeică şi copernicană”17
Prefațatorul cărții, Gabriel H. Decuble, rezumă rațiunile eristicii lui Schopenhauer în opoziție cu riscul eșecului rhetoric: ești făcut de ocară și rușinea care te copleșește înseamnă reducere la tăcere și, implicit, moarte civică. Fără ca regulile să se fi schimbat prea mult, sfârșitul de veac XX constată că societatea e tot mai cucerită de comunicare, o seducție care atinge organizațiile societății civile prinse în mrejele comunicării politice, mai ales după prăbușirea „Cortinei de fier” și în halucinanta libertate de expresie. Conținuturile pretind stabilirea unor reguli dinamice și a unor teorii ale acțiuni.18 Se crede tot mai mult în arta de a comunica19 (analiza comunicării prin intermediul tranzacțiilor) ‒ mod subtil de a ajunge la comunicarea paradoxală (situația de dublă constrângere și efectele sale), la comunicarea defensivă sau de apărare socială, mai apoi spre comunicarea în grupuri (cu funcția de leadership, cu raportarea necontenită la schimbarea socială) și pe fondul afirmării tolerante a unei autentice psihologii a comunicării.20
Această psihologie înregistrează continuu factori ce determină codul și canalul de comunicare să se raporteze permanent la mediu și context – suficient ca propaganda (de orice fel) să se adapteze și ea, chiar dacă, în principiu, continuă ceea ce citim cu nonșalanță pe coperta Tratatului de dezinformare al rusului Vladimir Volkoff: Discreditați tot ce merge bine în țară! Implicați conducătorii în acțiuni ilegale. Subminați-le reputația, supuneți-i disprețului! Răspândiți discordia între cetățeni! Întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor. Ridiculizați tradițiile! Că, până la urmă, și arta războiului se bazează tot pe înșelătorie „de la Calul Troian la Internet”, după cum scrie același ofițer de contrainformații ruso-francez. Iar Euclid din Megara ar fi exonerat de orice vină, fiindcă răul care a urmat nu-i aparține; el este regenerativ, îndestulător și autoreferent.

 

 

Note
1 Euclid din Megara (435 î.Hr. – 365 î.Hr.), nu matematicianul Euclid din Alexandria (sec. IV î.Hr.)-părintele geometriei
2 Dar nimic nu este atât de incredibil ca să nu devină probabil prin rostire, nimic atât de aspru, atât de necultivat ca să nu strălumineze, ca să spun așa, prin cuvântare (Cicero, Paradoxurile stoicilor. Preliminarii).
3 Despre viețile si doctrinele filosofilor, cap. X
4 Arta oratoriei, 44
5 Istoria educației în antichitate, Ed Meridiane, Buc.1997, p.309.
6 Idem, p.321
7 Idem, p.329
8 Termenul îi aparține lui Andrei Cornea, conf. vol. Platon. Filosofie și cenzură, Ed. Humanitas, Buc., 1995
9 Idem, p.103
10 Platon. Opere, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc.,1975
11 Idem, p. LXXXVII
12 Op. Cit. p. 112
13 vedi: Karl R Popper (Societatea deschisă și dușmanii ei. Vraja lui Platon, Ed. Humnaitas, Buc., 1993), Nae Ionescu (Curs de istorie a logicii, Ed. Humanitas, Buc., 1993; VIII .Problemele de logică și gândirea lui Platon), Hadot Pierre (Filosofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, Buc., 2019) etc.
14 Cicero, Arta oratoriei, XXVI.90
15 Ed. Art, Buc.,2015
16 vedi Fundamentele moralei, 1841 (ed. rom., Ed. Antet, 1998, p.97)
17 p. 7
18 vedi Bernard Miège; Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000
19 vedi Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Ed. Polirom, Iași, 2005
20 vedi Jean-Claude Abric, Pșihologia comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2002

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg