Consiliul
Județean Cluj
De-mascări indiene
Julieta Rotaru
Căderea măștilor
București, Editura Tracus Arte, 2017
Indianistă de formație (înțelegem din prefața semnată de Ion Brad), Julieta Rotaru caută, preocupare vădită în toate textele propuse de acest volum, autenticitatea pe un drum atât de bătătorit de înaintași de seamă, în fruntea cărora se situează, de bună seamă, Mircea Eliade. Și nu este o misiune tocmai ușoară, dacă ne gândim la atracția pe care India a exercitat-o și o exercită asupra occidentalilor, fascinație materializată în atâtea și atâtea volume publicate și la noi în țară. Tabloul contrastant al societății indiene, care coboară din luxul exorbitant al Taj Mahalului până la colibele sărăcăcioase și mizeria expusă direct pe stradă, șochează și atrage în egală măsură occidentalul, nevoit fiind să recunoască faptul că acest tablou diferă de tot ceea ce alcătuiește sistemul său de valori. Iar cunoașterea, de fapt, chiar de acolo începe, de pe marginea prăpastiei.
De la memorialistică, jurnal, până la ficțiunea bazată pe cel puțin o călătorie în țara contrastelor absolute, interesul pentru India este foarte bine reprezentat în literatura noastră. În cazul de față, autoarea nu este doar un simplu observator al societății indiene și nici un oarecare călător cu talent narativ, care în urma ineditei experiențe se apucă să scrie o carte. Julieta Rotaru a învățat mai întâi limbile în care să poată înțelege mai bine mecanismele de funcționare ale acestei societăți, apropiindu-se, astfel, mai mult de sursele poveștilor sale. A studiat sanscrita, hindi și romani, limbi pe care le-a predat apoi în cadrul universitar. A studiat post-universitar la o universitate din orașul indian Pune, unde într-o bibliotecă a descoperit un manuscris medieval, iar editarea textului sanscrit și traducerea lui în limba engleză au făcut obiectul tezei sale de doctorat. Tot din prefața volumului aflăm că autoarea a participat la numeroase conferințe în domeniul indianisticii, a publicat mai multe articole științifice și a adus donații importante de carte, facilitând transferuri de la Institutul Kern al Universității din Leiden către Universitatea București și de la Institut für Indiche Psihologie und Kunstgeschichte al Universității Libere din Berlin pentru Biblioteca Metropolitană București, mii de volume extrem de folositoare indianiștilor de aici. Așadar, în urma acestei biografii, mă așteptam, de ce să nu recunosc, la un text științific, sau cel puțin unul care să includă o asemenea abordare. Julieta Rotaru a ales însă, în Căderea măștilor, să scrie proză scurtă, care doar aparent este o ficțiune. Precum Eliade, autoarea a simțit că simpla abordare științifică nu spune totul despre India și că această abordare poate fi împlinită prin mit.
Povestirile acestui volum colecționează o sumă de portrete, de tipologii, în spatele cărora, al măștilor, se conturează destine tulburătoare. Ca o particularitate comună majorității textelor, se remarcă fragmentele introductive, pline de metafore și având rolul de a familiariza cititorul cu locul și atmosfera în care se petrec lucrurile: Simha Gad era ultima redută rămasă necucerită de unul dintre cele mai moderne orașe aflate în vecinătate (…). Era un fort încununând tâmplele celui mai înalt dintre dealurile pe care crescuse orașul (…). Un sătuc se ciupercise printre ruine și ziduri căzute. (p.28); Soarele începea să se desfășoare pe bolta coborâtă atât de aproape și arcuită peste pământ. Căci așa este cerul în aceste ținuturi, un fel de alt pământ, așezat puțin mai sus. (p.38) Era acea toamnă în care pare că totul se sfâșie, ca soarele brumăriu ce se sfârșea acum pe vârfurile merilor arămii, plesnind din cozile lui solzoase în văzduhul sfârtecat.(p.68); O dimineață îmbujorată, nedreasă și abia atunci ieșită din pântecele beznei diforme care-i sluțise gândurile rămase fără somn îi primenea acum forțele. Toate închipuirile se prindeau umăr la umăr în urma voinței care le născuse și a celui dintâi gând. Nu mai rămânea nimic în urmă și nimic înainte, ca un miez profund, fără margini. (p.116) etc. Iar finalurile încifrate, în care și cele mai groaznice sentințe (vezi cazul povestirii cu titlul Defăimarea, care descrie cumplita pedeapsă cerută de către bătrânii din panchayat pentru o femeie, soață de brahman (…) pe care zeii o uitaseră și care nu reușise să își apere onoarea), ori cumplitele sinucideri din Despărțirea de sine și Șarpele și funia, păstrează același stil metaforic, întregind atmosfera stranie a poveștilor. Toate aceste observații mă îndreptățesc să cred că, grație libertății lingvistice de care se bucură autoarea în spațiul hindus, aceasta a putut să interacționeze ușor cu depozitarii de legende vechi, culegând și salvând aceste povești, aparținând unei lumi depășite acum, chiar și pentru o societate atât de tradiționalistă ca a Indiei. Cel puțin aceasta este perceperea mea, motivul pentru care spuneam că textele din acest volum sunt doar aparent ficțiune. Un minus al cărții, consider eu, este faptul că îngreunează, într-o oarecare măsură, lectura anumite cuvinte care apar în limba originală și nu sunt explicate în subsolul paginilor, făcând din texte un apanaj mai degrabă al inițiaților, ca de pildă: ghat, thali, kajal, betel, bindiu, mehendi, ganja, gurukul, katori, chapati, swamiji, ashram, samadhi, panchayat, etc.
Într-un mod cu totul aparte se remarcă povestirea Alchimie de dragoste, un experiment literar cel puțin interesant. Construit pe modelul genului epistolar, ciudatul schimb de scrisori electronice poate fi derutant la un moment dat prin diversitatea actorilor implicați, fiind nevoie de multă atenție pentru a urmări câmpurile to și from ale e-mailurilor. Cu toate acestea, o poveste de dragoste se desprinde de fond, sau mai mult se intuiește. Personajul feminin, Celia, oferă și o definiție pentru dragoste care, în opinia mea, merită citată: Dragostea este o boală și o terapie în același timp. Singura alchimie comprehensibilă nouă prin cele cinci simțuri. Precum otrava preschimbată în antidot pentru mușcătura de șarpe. O dezordine mentală provocată de cele cinci simțuri, o petrecere a dorințelor necontrolate, spuma intoxicantă a simțurilor forfotind. Poțiune înnebunitoare băută în cele mai subtile cupe ale trupurilor noastre.(p.55) Dar ceea ce face ca acest text să aibă o structură aparte este construcția lui finală, acolo unde el (personajul masculin al cuplului epistolar) se hotărăște să șteargă din memoria computerului fișierele cu ea, cele care cuprind filele ei de jurnal transmise prin scrisori, comunicându-i prin e-mail prietenului său această decizie. Regretând acțiunea, începe să o caute pe ea în toate directoarele, subdirectoarele și documentele ascunse ale calculatorului, primind, invariabil, același răspuns: Acest fișier nu conține nici un document. La întrebarea Unde este ea? – urmată de Ce vreau să fac?- computerul răspunde: Îmi pare rău, aceasta nu este o întrebare validă. Mi-am dat suficiente date suportate de structura mea binară. Te rog să întrebi o inteligență umană. Mesajul subtil pe care autoarea îl transmite cu această replică nu mai are, cred eu, nevoie de un comentariu.
Ceea ce nu am înțeles, din compunerea volumului, este rolul ultimului text, În dealul Cârlanului, care, din punct de vedere al spațiului geografic, al personajelor, al perioadei istorice, al spațiului cultural, etc., nu are nicio legătură cu restul textelor, unite toate într-un singur areal, cel al Indiei. Povestea așa zisului trădător de război, ofițer român din Primul război mondial, condamnat pe nedrept la moarte și executat în Vinerea Mare, este ruptă complet din context.
Citind volumul Julietei Rotaru, mi-am amintit de un altul, un jurnal indian semnat de Ovidiu Ivancu, și de o afirmație a acestui autor, care se confirmă întru totul și în cazul de față: probabil că există tot atâtea Indii câți ochi privesc către țara aceasta. Și din acest motiv, Căderea măștilor își găsește locul său în bogatul capitol al literaturii de inspirație indiană.
Note
1 Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India, Jurnalul meu indian (2009-2013), Editura Eikon, 2014