Cristian Teodorescu
Cartea pisicii
Iaşi, Editura Polirom, 2017

Cartea pisicii este genul acela de scriere pe care, de la Baudelaire la Hrabal, şi de la Desmond Morris la Mircea Ivănescu, orice pisicofil adevărat simte nevoia să o lase posterității. Cristian Teodorescu s-a alintat şi ne-a alintat construind romanul acesta familial, felin, ironic, grafic – unde textul e în permanență spart, întrerupt, comentat de desenele lui Octavian Mardale, inspirat şi cînd se ocupă de politicieni, şi cînd trebuie să nemurească pisici. Graficianul e, şi de această dată, aliatul scriitorului abraziv, tandru înăuntrul clanului său (soție, cei doi băieți, cățeluşele, pisicile), dar cu o privire necum indiferentă peste răul pe care îl vede, cum iese din apartament, peste tot. Subiectul – în aparență frivol – solicită o scriitură amuzantă, ingenioasă, muzicală, o partitură interpretată – şi aici prozatorul ne-a cam luat piuitul – de pisici. Istoria familiei Teodorescu, a apartamentelor în care a viețuit succesiv, într-o armonie hippie-jainistă cu patrupedele lor, multe salvate din ghearele morții, este repovestită, nuanțată ori chiar amendată de Ochiul.
Ochiul sau Chioara este printre ultimele venite pe arca lui Noe, naufragiată într-un apartament dintr-un bloc de pe Şoseaua Virtuții, din Bucureşti. Ochiul fusese abandonat într-un cîmp de lîngă oraş, ca să fie recuperat de Daniela – soția-medic a romancierului, căreia i se dedică şi cartea. Cu un ochi putrezit, nerecuperabil, pisicul are clipele numărate. Şi-a epuizat viețişoarele, s-ar părea. Dar magia, căldura femeii care salvează pacienții umani/nonumani de cînd se ştie, retrezesc corpul micii feline la viață. Ochiul devine locatar al micului apartament, primind, cu timpul, dreptul de a lenevi pe masa de scris a romancierului, sau deasupra sa, pe un corp de bibliotecă. Aşa începe educația savantei pisici. Bulgakovian. Observînd totul, dragostea care însuflețeşte apartamentul, micile rivalități dintre Petre şi Matei, compozitorul şi medicul, cei doi fii ai cuplului, relațiile de putere dintre patrupezi. Ochiul ascultă poveştile despre pisici dispărute, despre țărani şi orăşeni viețuind, mai departe, într-un incredibil ev mediu mintal. Acolo unde pisica şi cîinele valorează aproape nimic. Ochiul îşi rafinează tehnicile, piratează stilul jurnalistului de la Cațavencii, cronicarului Medgidiei de altădată. Ochiul deschide pe ascuns computerul din camera de lucru a scriitorului şi începe să tasteze, într-un fişier nou, istoriile care alcătuiesc, în final, cartea. Istorii feline, minore, periferice, însă extrem de puternice, mai impresionante – pe alocuri – decît marea istorie umană, pe care o ating , totuşi, volens nolens: şi Elena Udrea are o pisică, iar Hillary Clinton, Trump şi Putin au pisici care le reflectă caracterul, defectele, foamea de putere; sau la televizor apare, într-o zi, de mai multe ori, o pisică din Istanbul, care traversează indiferent balustrada blocului înțesat de lunetişti (ne aflăm în timpul puciului eşuat de anul trecut, oamenii se cufundă în violență ritualică iar pisicile – de la care am putea învăța atîtea – trăiesc mai departe în calmul şi hedonismul acelea care i-au inspirat pe poeți şi care-i făcuseră pe egipteni săle divinizeze). Pisicul ieşit dintr-un lan, aproape leşinat pe şosea, în calea automobilului condus de Daniela, se insinuează în tribul patrupedo-biped, aparent stîngaci, fără nici cea mai mică şansă de a rivaliza vreodată cu dipăruta Mîțoche, numită şi Victorița, legendara pisică a familiei, singura care punea pe fugă maidanezii periculoşi aciuați lîngă bloc. Mîțoche intrase în sufletul scriitorului Cristi, ca să nu mai iasă niciodată. Şi aici vine drăgălăşenia cărții, una din reuşitele sale – privim istoriile tastate de Ochi ca pe o declarație de dragoste către stăpînul ciufut (deşi, pisicofili vechi, ştim bunăoară că pisicile ne tolerează ca prieteni-adoratori, nu ca stăpîni), ca pe o încercare – eroicomică – de a-l îndepărta pe acesta de blocajul scrisului, de una din crizele sîcîitoare ale omului de litere.
Iată una dintre poveştile prinse în țesătura cărții de Chioara – daimonul blănos al domnului Teodorescu:
„Femeile sunt mai sensibile atunci cînd le spargi un pahar sau o farfurie, ca şi cum ai atenta la averea lor personală. Daniela s-a vaccinat de această sensibilitate cu mulți ani în urmă. În, mai precis, ziua cînd Victorița, pisica ei favorită, cea care a dispărut după ce s-au mutat din Drumul Taberei în Militari, i-a spart farfuria norocului, veche de o sută cincizeci de ani. Aia pe care Daniela o scotea pe masă numai de Crăciun şi de Paşti şi în care nu punea decît mere şi portocale, ca un semn al împrospătării tradiției de familie.
Pe acea farfurie a belşugului ce avea să fie, Daniela aşeza fructele speranțelor ei, la fel cum străbunica ei o umplea cu mere, nuci, boabe de grîu şi de porumb, bunica ei cu mere, portocale şi o banană, iar mama ei cu mere, struguri şi un ananas. Apoi a venit o perioadă cînd farfuria n-a mai fost pusă pe masă, căci în ea ar fi trebuit să se afle carne, cafea şi căldura care lipsea din calorifere.” (142)
În fine, nu convocăm întreaga istorie a farfuriei belşugului şi, prin ea, a fețelor pe care le lua, în istoria bietei țărişoare, belşugul sau sărăcia poleită ca nucile din pomul de Crăciun. Autorul are meritul că nu apasă pînă la podea pedala melodramei, a suferinței şi ruşinii încercate de supraviețuitorii comunismului, pe urmă ai tranziției. Şi are inteligența, umorul de a transmite toate aceste adevăruri amare – istorii sumbre sau picanterii (nu o dată tragice) din lumea blocurilor din cartierele-dormitor bucureştene – prin intermediul ambasadorului său, pisica numită, cu falsă coolness, cînd Chioara, cînd Ochiul:
„Sunt mîndru, dar mă şi scoate din sărite că Ochiul nu stă degeaba la mine în birou. În timp ce eu credeam că doarme, cînd pe masa mea de scris, cînd pe acoperişul bibliotecii, printre ziare, Chioara a învățat să scrie la computer. Şi, cu toate că nu i-am ținut şi ei un curs de creative writting, povesteşte acceptabil, chiar cu o anumită originalitate.” (175)
Cu alte cuvinte, hîtrul autor şi-a dat notă de trecere şi, în plus, ne-a lăsat pe cap cu un personaj blănos, simpatic, excelent povestitor.