Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Depășirea interzisă!

O expresie comună, des ivită în conversații cotidiene, mi-a atras atenția prin semnificațiile ei estetice: cutare operă, cutare autor sau cutare tehnică literară sunt depășite. Ce înseamnă asta, în fond? Judecata are, evident, o încărcătură peiorativă, își expediază subiectul undeva în derizoriu, în raftul al doilea. A apărut, între timp, în viteză, „altceva” care ocupă acum prim planul. Se simte, sigur, un damf de suficiență și orgoliu în aerul sintagmei, dar nu acest aspect psihologic și moral mă interesează aici. Ci forma estetică, în desfășurarea ei, pe care o asemenea convingere o dezvăluie.
A depăși are printre sensuri și pe acela de a lăsa în urmă, a trece pe lângă, cu viteză mai mare. Temeiul în idee al frazei de mai sus este că, la un moment dat, formulele estetice și operele se perimează. Lesne de recunoscut aici mitul pernicios al progresului. Judecata ascunsă în faldurile propoziției de la început nu este, în fond, una artistică, doar una sportivă. Cultura transformată în stadion de întrecere. Etimologia ne ispitește aici: opera înfățișată ca stadiu, ca provizorat și, în același timp, defăimarea definitivului, a capodoperei. Sigur, sintagma trebuie să fi intrat în uz odată ce noul devine dimensiunea primordială după care este judecată o operă; nici tematica, nici stilul, sau ambele doar în măsura în care sunt noi. Afirmația este posibilă doar în lumea în care „cele mai înalte valori se devalorizează” (Nietzsche), începând cu omul însuși. Nu spunea tot filozoful nihilismului că „omul este ceva de trebuie depășit”? (Precuvântarea lui Zarathustra, 3) Și am depășit cu câteva secole epoca istorică în care creatorul își asuma un smerit anonimat. Câtă vreme valorile tari s-au aflat în centrul construcției axiologice, operele erau, oarecum, în același plan, nu se punea problema preeminenței decât prin dibăcia realizării. Din momentul în care aceste valori – antropologic tari – au fost relativizate și negate, opera devine „carte de nisip”, întrupare a efemerului. Opera își pierde statutul de serie, încadrabilă într-o tradiție care îi oferea armătura de rezistență, și se dedică individualului perisabil. În acest moment s-a dat startul raliului, tot căutăm să depășim și privim de sus operele depășite. Mi-e limpede, sintagma de mai sus este conținut al sindromului „calitatea aparține celui născut mai târziu”. Adică, valoarea ține doar de anul de naștere. Fiecare încearcă să ajungă mai departe, mai repede, să-i lase pe ceilalți în urmă. Fără urme…
Există cel puțin două forme principale ale depășirii artistice: prin anulare și prin asimilare. Prima este cea mai simplă și este ilustrată perfect de programul radical al avangardelor de orice fel. Care neagă pur și simplu orice precedență, se situează demiurgic la începutul unui nou timp. Este forma cea mai „subțire”, din punct de vedere intelectual, a depășirii, pentru că, dacă îți împuști companionii, adversarii împreună cu care alergi, și ajungi primul (?) la linia de sosire, ce bucurie? Importanța culturală a avangardelor stă, paradoxal, tocmai în ceea ce neagă, nu în ceea ce au creat, în ceea ce le leagă (pentru că nu au putut distruge) de precedent. Negându-l, i-au dezvăluit perfect mecanismul, au „aerisit” precedentul, i-au dat, fără să vrea, o nouă, splendidă vitalitate. Îmi vine a crede că este aceasta o legitate a procesului cultural în timp. Depășirea prin asimilare este, să-i spunem, forma „normală” a depășirii, care există de când există arta. Mai greu de deslușit, pentru că nu este proclamată, ci discretă, firele care leagă operele sunt delicate și cusătura fină, nu se vede. O lungă istorie literară de școală veche, sursologică, tocmai pe această depășire asimilantă se baza, încercând să facă vizibile continuitățile. Era mereu avut în vedere un model primordial de la care purcedeau, ierarhic, teme, motive, simboluri, structuri narative, tipologii ș.a.m.d. Aici accentul era pus, evident, invers exemplului precedent, pe data de naștere cea mai veche. Ea era cea mai bună.
Această mitologie a noului, a șocului (noul e ca un drog, are nevoie de doze din ce în ce mai mari pentru a fi eficient) ține, firește, și de o sociologie a receptării. Cititorul este educat să fie, snobind, mereu în pas cu noul, la modă. Nu ne mai interesează continuitățile, ci doar rupturile. Numai că aici se ițește alt paradox, ruptura care uită de unde s-a desprins uită că e ruptură. Polemic, funcționarea textului (post)modern trebuie să știe până în cele mai mici detalii mecanismele textului clasic pentru a se putea desprinde de el. Ce splendide astfel de desprinderi poartă numele de Joyce, Pound, Borges, Eco! Aici ne apare dimensiunea timpului. Istoria formelor este o lungă poveste a unor asemenea asimilări, numai că ele aveau cumva ritmul geologiei, erau greu observabile din interiorul unei singure vieți. Avem nevoie de perspectiva timpului pentru a compune, ca Auerbach, un Mimesis. Evoluția se petrecea prin raportul misterios dintre maestru și discipol. În vremea noastră, însă, ritmul acesta a devenit incredibil mai accelerat. Viteza a crescut, de unde metafora automobilistică din titlu. Să luăm numai exemplul la îndemână de la noi: optzeciștii s-au delimitat de poetica șaizeciștilor, nouăzeciștii i-au negat pe optzeciști, milenialii și-au luat elan să-i depășească pe nouăzeciști, dar pentru cei mai tineri de azi douămiiștii sunt deja „generație expirată”. Nu este doar un joc de ocupat scaunele aici, e o mișcare care ascunde un inavuabil complex vechi, o frustrare și o profundă anxietate. În fond, chestia asta cu depășirea este un stereotip, nimeni nu depășește pe nimeni, operele sunt simultane într-un timp estetic și existențial continuu. Trecuții erau conștienți de el, noi îl ignorăm Despărțirile, rupturile de ritm au devenit atât de dese încât s-au banalizat. Dar ele sunt în special cele de tip 2, prin anulare. Exprimată succint, într-o singură propoziție: „Aaa! X e depășit!” Când trăiești într-o epocă a „abolirii tuturor valorilor” este inevitabil să fii obligat la astfel de salturi în gol cât mai dese. Astăzi lumea se plictisește repede între două clipuri și două s.m.s.-uri, clasicii sunt expulzați din programe. Greoi, scriind prea lung, cu un vocabular luxuriant dar inactual, sunt depășiți, expirați.
Acest carusel amețitor, în care nimic nu mai are timp să se așeze, nu permite imaginilor să se fixeze. Avem o artă făcută din semipreparate încălzite la cuptorul cu microunde. Rapid. Marmura statuilor se sfărâmă a doua zi după tăierea panglicii. Intervine, sigur, în istoria noastră mai veche și mai recentă, dimensiunea politică. Pentru gândirea leneșă (este de observat că, direct proporțional, cu cât crește viteza, cu atât se lenevește gândirea) nu există decât prezentul punctual. Cutare prozator șaizecist este depășit numai pentru că reflectă (cum altfel?) problemele epocii și sistemul lui de referințe este obscur pentru cititorul de azi. Mai obscur decât Dante? Nu fac o comparație valorică, Doamne ferește, ci doar una de structurare istorică a unor limbaje. Consecința logică a „filozofiei” depășirii este că ajungem să nu mai citim decât ultimele apariții. Baza ei este abolirea trecutului, tăierea rădăcinilor. S-a spus asta mai despre toți: Breban, Buzura, Țoiu, Preda… că nu mai sunt înțeleși, actuali, datorită „șopârlelor” (nici măcar sensul din epocă al acestui cuvânt nu mai este știut azi). Asta este o chestiune care ar merita discutată separat, e mult mai serioasă decât lasă a se înțelege formularea ei jurnalistică. „Vina”, pentru că așa este formulată observația, ca și cum ar fi vorba de o limitare, o vină a lor, aș spune că e mai degrabă a noastră decât le aparține. Vina lipsei de asumare și de voință de cunoaștere. Obsesia noului, să crezi că tu ai făcut oul din care te-ai ițit. Dar Eminescu, după celebrul număr din Dilema, în care ideea „autor depășit” era un laitmotiv? S-a mers însă până la a înlocui Luceafărul sau Scrisoarea III din manuale (depășite, deh!) cu exerciții bruionare nesemnificative din manuscrisele poetului.
În finalul unui roman din hulitul, detestatul ciclu al „obsedantului deceniu” pe o cutie de chibrituri scria indestructibil. Acest cuvânt se află, în filigran, la începutul fiecărui text clasic, în sens larg. Fiecare dintre aceste texte canonice, cum se spune astăzi, este în sine fragil și indestructibil. Pe când multe texte ale prezentului sunt dintru început gândite ca obiecte de unică folosință. Walter Benjamin scria despre opera de artă în epoca reproducerii mecanice. Între timp, modurile de reproducere ale operei au devenit atât de performante și de sofisticate, încât unicitatea însăși a artefactului își pierde importanța. Gioconda de pe cutia de chibrituri este mai vizibilă decât cea de la Luvru și te dispensează de ea, de vreme ce ai „văzut-o” deja. Acesta este sensul ultim al depășirii. Astăzi nu numai reproducerea este mecanică (cibernetică de fapt) ci și producerea însăși. Expulzarea subiectului uman din actul de producere a operei vrea să ne sugereze că el însuși este depășit. Când spui că o operă este depășită nu adaugi un plus de valoare operei care depășește, cum se crede adesea. E fascinant efortul de înnoire, pe care numai cei mari îl reușesc.
Adevărul este că în artă, spre deosebire de șosele, nu se pot impune restricții de viteză, ele omoară creativitatea. În sensul acesta, și numai în acesta, depășirea este inevitabilă și neapărat benefică. Van Gogh are altă viteză decât Rembrandt. Mozart decât Teleman. Mai bine zis, trăiesc împreună într-un non-timp continuu în care sunt reciproc puncte de referință. Arta presupune să ieșim din istorie. Din viteză. Să oprim undeva la marginea drumului și să privim cu atenție până la orizont. Este și definiția ei statică: privire de jur împrejur!

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg