Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Deplasarea spre verde

Deplasarea spre verde

Simona Preda a publicat recent la editura Litera o carte, Cabinetul albastru1, care constituie debutul său ca romancier, în ciuda faptului că vorbim despre un autor consacrat și, mai ales, că romanul în cauză nu are nicidecum trăsăturile unei lucrări de debut. O voce auctorială sigură proiectează discursul unui personaj în căutări, în încercarea de întâlnire cu sine, după un triplu blocaj: emoțional, artistic și de sănătate, rememorând o istorie personală într-un „cabinet albastru” al unui psihoterapeut în care se derulează episodic și aparent aleatoriu o viață. Tot aparent cartea este scrisă pe coordonatele unui roman ușor încadrabil în categoria „ionicului” manolescian. Este un roman care deschide spre interior, în care lumina textului e focalizată prin ochii unui singur personaj care relatează la persoana I, care dă voce fluxului memoriei, într-o ordine care învinge cronologia și care deschide în adâncimea psihologică a întâmplărilor. Dar Simona Preda nu folosește „dosarul de existențe” pentru a se raporta la ceilalți în lipsa unei omnisciențe auctoriale. Iată, de pildă, o filă din aparentul „dosar” al unuia dintre personaje: „M-a lăsat să aleg, și nu l-am ales. Atunci și-a urmat calea – el avea să-și vadă de suflet, eu de pictură. Pictam sfinți. Țineam post și încercam să cred. Încercam să înțeleg. El însă, într-o cămașă albă, desculț, cuminte și cu capul plecat la cântul stihiraric, s-a lăsat purtat la braț spre o altă cale și cu un alt nume. Și-acum, e mai aproape de Dumnezeu cu un cer. Acceptasem cu greu că iubitul meu frumos se călugărise” (p.110).
În lipsa omniscienței auctoriale, Simona Preda construiește un personaj misterios, doamna G., psihoterapeutul, care cunoaște totul, care interpretează faptele și le traduce într-un alt plan al existenței, dar care se manifestă prin discreție și omnisciență, printr-un soi de absență, de neutralitate și distanță care o situează, în literatura română, în opoziție cu celălalt personaj misterios, doamna T. al lui Camil Petrescu, de o feminitate și o fragilitate inegalabile. Omnisciența doamnei G. ține loc omniscienței auctoriale în romanul psihologic intitulat Cabinetul albastru. Romanul se deschide în fluxul de factură proustiană al memoriei, care a făcut carieră în interbelicul românesc, fără a fi reductibil la o perspectivă de gen (nu întâmplător am trimis, spre comparație, la proza camilpetresciană și nu la cea a Hortensiei Papadat-Bengescu sau la cea a Henriettei Yvonne Stahl, deși criza identitară și fragilitatea personajului Simonei Preda nu sunt departe de profilul personajelor mult prea devreme uitatei prozatoare născute în Lorena; o deturnare, o întoarcere spre lumină se produce, însă, în Cabinetul albastru, întărind personajul, înfrângându-i fricile și îndepărtându-l de căderea în sine). Doamna G., personaj cu rol de oglindă a conștiinței (auctoriale și a operei deopotrivă, deoarece opera se rescrie la fiecare lectură), „cu voce egală”, capabil să observe „comportamentul disimulat”, care funcționează ca o hârtie de turnesol ce evidențiază profilurile morale, e unul construit din absențe. Absența ei, lipsa ticurilor, rarele intervenții, fermitatea sunt trăsăturile care permit diferențierea. Personajul principal, prin intermediul căruia se plonjează în tipicitatea ionică a romanului, este pus față în față cu un alt personaj, expresie a instanței auctoriale coborâte în text, în raport cu care nu poate disimula. Nu-i rămâne decât să se pregătească pentru spovedanie, să dialogheze cu sine în încercarea de mântuire, în încercarea – alegoric exprimată în text – de a pune ochi sfinților. Din această perspectivă privind, romanul are valențe metatextuale excepționale și migrează, cu întreaga sa încărcătură mai degrabă dostoievskiană („Nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință”, spune admirabilul prinț Mîșkin în Idiotul) decât proustiană, spre romanul corintic. În esență este un roman compozit, în care materiei brute de altă factură decât cea aparținând vreunuia dintre ordinele canonice ale arhitecturii clasice, i se împrumută formele, volutele stilului feminin, ionic. Am convingerea că în apele textuale din Cabinetul albastru lectorul ar trebui să plonjeze dezbrăcat de gen, în frumusețea scriiturii unui autor care nu caută identitatea prin raportarea la gen, ci la capacitatea de a așeza în propriul discurs marile probleme ale umanității, ale literaturii. Găsesc în poetica romanului o excedere a ordinelor canonice ale scriiturii – acesta este cu adevărat un aspect remarcabil pentru un roman de debut –, o situare, prin intermediul corinticului, în limitele unui ordin arhitectonic compozit, care combină volutele textuale ale ionicului cu bogăția ornamentală și stilistică a corinticului.
Ieșind din tipologia manolesciană, să poposim în spațiul potențator pentru fluxul memoriei, în cabinetul albastru al psihoterapeutei G. Excesul de albastru este supărător la prima confruntare a personajului cu sine. „Femeia asta [n.a. doamna G.] a mânjit până și aerul în albastru”. Ne situăm, prin urmare, într-un spațiu al decantărilor și al aparențelor deopotrivă – în cabinet se află o copie a unui cunoscut tablou al suprarealistului René Magritte, Ceci n’est pas un pipe – un spațiu suprarealist în esență prin valorificarea zonelor obscure ale conștiinței, a halucinației voluntare, a puterii imaginației (cu rădăcini freudiene), a iraționalului și simbolicului, a omnipotenței onirice și a descoperirii de sine prin aceste evadări în afara realității. Nu întâmplător în acest spațiu zugrăvit albastru-suprarealist este proiectată instanța care preia unul dintre rolurile auctoriale fundamentale din literatura clasică, omnisciența, care prin atitudine și context transmite calmul, opusul agitației și neputinței eroului narator. Albastrul este culoarea calmului, totodată a lucidității, a păcii, a comunicării clare, a elocinței. E deopotrivă și culoarea autorității – a autorității auctoriale instituite prin intermediul doamnei G. –, dar și cea a încrederii, a onestității, a creației, a visării, ba, mai mult culoarea nemuririi, culoarea lui Iisus Hristos (mantia albastră în icoana Pantocratorului simbolizează natura divină a Mântuitorului, suprapusă peste haina roșie, ce relevă natura sa umană; romanul Cabinetul albastru are profunzimi religioase remarcabile, care merită o analiză distinctă). Personajul principal al romanului traversează o perioadă albastră, este în căutarea de sine, în profunzimea procesului, până spre cotloanele nebănuite ale uitării. Doamna G. îl avertizează: „Oamenii cred că sunt ceea ce aleg ei să-și amintească, dar, de fapt, sunt ceea ce aleg ei să uite” (p.21). Pe aceste coordonate, albastre, se construiește rememorarea, care servește în roman ca procedeu artistic. Rememorarea nu produce simpla înșiruire faptică, simpla așezare a întâmplărilor și senzațiilor într-un discurs tipic, ci trimite la rădăcinile conștientului, la starea de preconșțiință, proiectează un flux al conștiinței într-un monolog recurent de o frumusețe aparte, cu care interferează, fără să reușească să îl tulbure, o realitate omisă, abandonată. Rezultatul unor asemenea inserții este remarcabil: „La început a fost ca într-o poveste cu o prințesă. Mă rog, așa mă simțeam eu. Era prin mai. Stăteam la rând la covrigi. Mă uitam în galantar spre lada plină, de fapt mă uitam în gol și cu gândul mă plimbam pe Rue Mouffetard. Vedeam Parisul printr-o ploaie superbă de mai, era rece și lucios, seducător ca o piele udă de cal, cu mac ați spus? A întrebat a doua oară vânzătoarea. Apoi a apărut un cuvânt nou în lumea mea: ador. Și da, începusem să ador multe. Stări, lucruri, oameni – o mulțime făcea acum parte din lumea adorației mele. Mă trezea în fiecare dimineață cu Adorations! Seara, în loc de noapte bună, primeam tot adorații. Descoperisem că îmi plac centaurii. Aveam vise cu centauri, încercam să le desenez musculatura și volumele și să le captez măreția într-o biată tușă de cărbune. Rețineam și zgomotul copitelor, și mirosul de cabalină încinsă! «Centaurul e pentru tine. La tine m-am gândit când l-am fotografiat la muzeu. Este superb, eu îl ador!» Filip mi-a spus atunci că la Paris timpul este frumos și se pregătește de o plimbare în Ile Saint-Louis, că este însorit. Îmi va arăta fotografii cu cheiul Senei. Și că da, își va închipui că sunt cu el… (pp.33-34).
Acest delir suprarealist este un splendid exercițiu scriitural în redarea fluxului conștiinței, întrerupt, de fapt vag tușat de fapte banale ale cotidianului. Suntem în spațiul interior, interimar, al albastrului care devine cheie a lecturii. Excelent este, în acest sens, capitolul II al lucrării, un capitol de numai o pagină și jumătate, în care personajul este însăși culoarea albastră, o culoare a absenței și reflectării: „natura nu înfățișează albastrul decât alcătuit din transparență, adică un fel de vid acumulat, vid al apei, al aerului, al cerului. Vidul este precis, pur și rece” (p.57). Acesta este cadrul suprarealist în care se exhibă, în monologul recurent, personajul care are această nevoie de a se pregăti de spovedanie. Acesta este cadrul albastru, transparent în esență, în care personajul central, purtător al tuturor emoțiilor autoarei, se devoalează cu sinceritate, își descoperă frumusețea. Romanul este de o sinceritate și de o ingenuitate remarcabile. În starea albastră a propriei conștiințe, personajul începe să migreze spre verde. Să se deplaseze spre verde. Deplasarea spre roșu, echivalentă creșterii lungimii de undă, înseamnă în fizică și astronomie îndepărtarea obiectelor cosmice. Deplasarea spre verde înseamnă stabilizarea, așezarea, vindecarea, situarea în centrul spectrului vizibil și în centrul propriei vieți. În acel capitol II începe migrarea spre verde: „Doamna G. are un inel cu piatră verde. Verdele este culoarea mea preferată” (p.58), care se încheie în epilog: „Alături stă în picioare o domnișoară elegantă, ca o cocoană din alte vremuri, într-un pardesiu lung, verde. Ce verde odihnitor! Mi-am pierdut privirea câteva clipe în el” (p.254). Până să ajungă la verdele odihnitor al propriei așezări, personajul rememorează șirurile lungi, neterminate de morți, „morții mulți și anonimi ai copilăriei mele”, un fluviu de morți care pleacă pe drumul acela spre apus în care s-au înhămat la cupeu și cei patru cai negri cu orbitele albe din visul recurent. Cristina Bogdan, prefațatorul cărții, pătrunde în semnificațiile acestei întrepătrunderi de planuri: „Din când în când, narațiunea este punctată de episoadele onirice ale unor curse prin Paris, orașul îndelung râvnit și inaccesibil, într-un cupeu negru, tras de patru cai cu orbitele albe. Funcția psihopompă a cabalinelor devine transparentă în aceste scene, decupate parcă dintr-un tablou suprarealist. Escapadele nocturne, topite în secvențe poetice, dar evocând și spații din realitatea pariziană (cafeneaua Racommodage de Petits Bonheurs sau străzile Montorueil și Crémieux), cunoscute dintr-un cupeu cu alură de dric, par a fi o prefigurare a ultimei călătorii, care o așteaptă pe eroină la finalul procesului de autocunoaștere” (pp.7-8).
În afara morții insinuate în text prin amintiri și proiecții onirice, personajul rememorează cercurile închise sau deschise ale iubirilor încheiate dramatic, se revede pe sine în oglinda conștiinței, în albastrul cu funcția de reflectare, un albastru absorbant, lucid, tăcut: „Albastrul tace. Albastrul tace întotdeauna”. În acel albastru al tăcerii, doamna G., care nu întruchipează duhovnicul, ci conștiința rece a pregătirii pentru împărtășire, anunță atingerea pragului, începutul migrării spre verde: „Nu ai ratat întâlnirile, nici dialogul, nici împărtășirea. Ai trăit multă frumusețe omenească, ai construit acolo până în punctul cel mai înalt. Ai ratat ratările, cineva parcă te-a menajat de rutină, de banal. Te-au consumat. Dar ar trebui să te simți fericită. De-acum, o singură întâlnire ți-a mai rămas și pe asta nu ai voie să o ratezi. Cea cu tine.” (p.250).
Cu certitudine, Simona Preda nu poate rata întâlnirea cu lectorii, printr-o carte de care s-a despărțit și în apele căreia, cred, nu a ratat întâlnirea cu sine. De fapt, privind prin fereastra deschisă de Magritte, cred că se poate afirma despre Cabinetul albastru fără a greși : Ceci n’est pas un livre. Între coperte se închide un univers, o viață, totul redat cu o incredibilă siguranță auctorială, cu sinceritate și emoție. O poveste solară despre deplasarea spre verde, cu toată ambiția cailor negri de a trage cupeul dincolo de limitele spectrului vizibil.

 

 

Note
1 Simona Preda. (2021). Cabinetul albastru. Prefață de Cristina Bogdan. București: Editura Litera. Colecția Biblioteca de proză contemporană. 255p.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg