Repere metafizice și inițiatice, noua carte a profesorului Vasile Zecheru1, e un telescop îndreptat înspre lume – un instrument care colectează lumina de la obiecte îndepărtate pentru a o concentra într-un focar al unui demers formativ intelectiv pe care îl propune în paginile lucrării – prin prisma unui sistem de lentile șlefuite în ultimii ani de viață de filosoful și logicianul Anton Dumitriu, format în școala românească de matematică de Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu și Octav Onicescu și desăvârșit prin întâlnirile admirabile cu marea filosofie a Greciei Antice și de aici cu filosofia lumii. Profesorul Vasile Zecheru anunță o încercare de recuperare a operei târzii a filosofului brăilean, „operă profund metafizică, inedită prin conținutul său de idei alese, prin metodologie și măiestria expunerii” (pp.11-12), dar cartea nu se limitează la cartografierea traseelor de idei din opera ilustrului filosof, nici măcar la expunerea în rezumat a celor trei problematici metafizice de referință: Principiul universal, idealul de Adevăr și idealul de Om, ci este un îndrumar pentru lectorul în căutarea „gândirii care se gândește pe sine”, a noūs-ului adică, ceea ce transformă actul însoțitor al gândirii acestuia într-unul care permite șlefuirea ansamblului bifocal conștiență-conștiință.
Iată-ne, așadar, așezați în parcurgerea traseului care include Philosophia mirabilis, Cartea întâlnirilor admirabile, Alétheia, Culturi eleate și culturi heracleitice, respectiv Homo universalis, lucrări de metafizică având rădăcini în opera de căpătâi a lui Anton Dumitriu, Istoria logicii, iar de aici în ampla și generoasa explorare matematică a lumii prin propria formare, utilă în limpezirea și asumarea deplină a demersului metafizic și în propunerea celor trei problematici anterior enunțate drept sistem de coordonate ușor de definit: Arché – Alétheia – Sophós. Pe aceste coordonate îl descoperim pe Anton Dumitriu, cel care a aderat la programul de la Cernăuți al Rugului Aprins și pe care îl vom regăsi ulterior în împărtășirea căii isihaste împlinite prin propria operă eliberată de dogme și limpezită de parcursul esoteric – plecând de la dihotomia esoteric-exoteric aplicabilă cunoașterii în opera lui Aristotel – pe care îl fixează ținând cont și de polarizarea metafizică a Esenței și Substanței în manifestarea existenței, și de polarizarea noesis – diánoesis a cunoașterii la vechii greci, adică intelectuală, teoretică, nemijlocită, intuitivă și suprarațională, respectiv emipirică, mijlocită și rațională. Această fină separație în parcursul cunoașterii și de traiectul religios, și de cel al științelor, fără a se îndepărta de calea isihastă, este ceea ce surprinde ca esență a Philosophiei mirabilis profesorul Vasile Zecheru: „Reprezentarea proprie filosofiei theoretice (metafizica) este exclusiv intelectuală spre a se deosebi de punctul de vedere religios afectat de sentiment și de cel provenit dinspre științe, afectat de speculație și relativitate. În forma sa originară, filosofia theoretică își propunea spre cercetare doar ceea ce era dincolo de physis și, cu precădere, acele principii prime de ordin universal existente în nemanifestare și în manifestarea neformală sau fără formă. Din acest motiv, metafizica este nimic altceva decât o cunoaștere prin intelecție, nicidecum o știință în rând cu celelalte epistéme preocupate de ceea ce este individual în sine (în general sau în particular, după caz) și realizat, ca atare, printr-o cunoaștere discursivă, rațională, mediată”1 (pp.66-67).
Metafizica e, așadar, cunoașterea prin intelecție, prin travaliul care angajează facultatea rațională noesis în căutarea locului geometric al ființei în raport cu amintitul sistem de coordonate, loc geometric exprimat prin idei și principii, cu atât mai mult cu cât, în acord cu perspectiva aristotelică, nu există o cunoaștere științifică a principiilor, ci doar o „sesizare directă și nemijlocită” (p.312) a acestora. Demersul metafizic antondumitrian e, așadar, unul asumat, care se desparte, în acord cu perspectiva lui Heraclit pentru care știința nu instruiește inteligența, de căile cunoașterii incapabile să asigure calea spre Ființă.
Prin această lămurire asupra parcursului lui Anton Dumitriu, profesorul Vasile Zecheru oferă discret, fără a insista asupra perenității principiilor, o cale de interpretare a modului în care o societate impresionată de filosofarea speculativă s-a rătăcit de Ființă, s-a îndepărtat de principii și de adevăr. Nu o căutare a post-adevărului în peisajul subiectivității acestei căi speculative este ceea ce ne propune profesorul Vasile Zecheru, ci o explicare a unui traseu raportat la coordonatele scrierii operei lui Anton Dumitriu, aplicabil ca parcurgere și în vremurile prost-adevărului ne poate lămuri asupra modului în care philosophia garrula care extirpă Principiul din lume și din om, implicit și din sine, propune nihilismul ridicat la rang de sistem. Evident că se poate înainta, nu numai speculativ, în prelungirea traiectului acestei extirpări a vertebrelor sistemului metafizic din parcursul noii filosofii care ajunge să alimenteze ateismul materialist și totalitarismele secolului trecut (p.109), până la subtilele forme de umplere cu sine după golirea de adevăr din societatea depășind coordonatele moderne ale proiecției antondumitriene, dar rămânând la aplicata analiză concluzia este simplă: în ciuda propunerii unei culturi a (audio-)vizualului, prea-vizibilul orbește, iar vederea se relevă prin trăirea ființială, Lux inens. De aceea combustia este luminoasă, presupune organul de simț dedat vederii, adică traiectul theoretic al metafizicii, în care theoria (contemplarea) este actul intelectual (vederea se produce pe acest palier) „prin care se exercită cunoașterea noetică” (p.173). Vederea adevărată asigură limpezirea: „Indubitabil, filosofia (metafizica) este teoria (știința) adevărului, iar legătura dintre adevăr și existență presupune două concluzii cu privire la cele două tipuri de adevăr: (i) adevărul fizic, condiționat ontologic (obținut pe cale științifică) vizând unirea și separarea naturii compuse, un adevăr relativ, având un caracter abstract și incluzând eroarea; (ii) adevărul metafizic în stare ontologică pură obținut prin cunoaștere directă a existentului ca existent, adevăr obținut prin pătrunderea intuitivă a eïdos-ului sau a universalului” (pp. 218-219). „Așadar, problematica adevărului trebuie scrutată de dualitatea unire/ separare a obiectului cercetării, precum și în funcție de metoda prin care adevărul este scos din ascunderea sa – raționare sau intelecție, după caz” (p.189), iar limpezirea care nu depinde de locul geometric al ființei de carne se produce numai prin intelecție. Cel de-al doilea adevăr nu poate aluneca în post-adevăr, pe când primul, prin subtilitatea ajunsă pe palierul fake facts și motivat de voit greșitele training examples ale inteligenței artificiale asigură în vremuri post-antondumitriene iluzia speculativului salvator. Dar problema nu rămâne ca interpretare doar în duhul vremurilor marcate prin prefixul post-, ci permite și o angajare în spiritul locului, cu a făcut, de altfel, Anton Dumitriu, în sesizarea raporturilor dinamice Orient-Occident: „Lumea occidentală modernă a pierdut iremediabil apetitul pentru abordarea metafizică, cea dătătoare de sens pentru viața omului și pentru construcția societală, în egală măsură, și a pus în loc ceea ce Anton Dumitriu numește philosophia garrula – o filosofare speculativă despre fiecare problematică în parte evitând sistematic obiectul de studiu numit Unul, Întregul, Ființa ca entitate atotcuprinzătoare din care, până la urmă, toate se nasc și în care toate se întorc după o infailibilă logică non-umană care scapă, îndeobște, celui incapabil să accepte misterul” (p.214), fără a păstra tonul polemic al cunoscutei lucrări a lui René Guénon, ba chiar criticând rechizitoriul influentului filosof francez.
În vremuri în care odată cu moartea metanarațiunilor și cu multe alte morți dinainte anunțate a fost scoasă din scena gândirii metafizica – în poezia actuală, cel puțin, metafizica e dihania urâtă care bântuie din vremuri imemoriale lumea cea limpede a biografismului și ironiei – profesorul Vasile Zecheru are curajul de a vorbi despre acest parcurs al cunoașterii, aducând în prim-plan un model intelectiv și făcând apel la gândirea care se gândește, la realizarea spirituală în Adevăr ca eliberare, la filosofarea țintind un obiect unic (ceea ce filosofiile speculative actuale, depotențate, deboliste în termenii postmodernistului Vattimo, nu o pot face), adică la metafizica înțeleasă drept Philosophia perennis, al cărui scop nu este doar acela de a fixa principiile parcursului intelectiv, ci și de a ilumina interior idealul în realizarea spirituală, Homo universalis.

 

 

Note
1 Vasile Zecheru. (2024). Repere metafizice și inițiatice. Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 364p.
2 Autorul trimite în text la Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse al lui René Guénon (Ed.Herald, 2006: 87-96).