Să nu uităm că autoritatea canonică, gestul canonizator – prin „fixare” – au, totuşi, un caracter resimțit ca opresiv şi stimulează avântul contestatar. Dar atacul anticanonic ce va să însemne? Distrugerea canonului (cum ar dori numita „Şcoală a resentimentului”, prin atitudine decanonizatoare) sau doar înlocuirea lui (cu repetate „divorțuri canonice”, impunerea canonului generaționist, altă listă de „supraviețuitori”)? Adică un alt canon. Observăm că sub flamura revizuirilor (cerând, imperativ, reaşezarea valorilor), gestul canonizator se deschide ambivalent. Canonul, preciza H. Bloom, este un etalon de vitalitate (selecționând „oameni reprezentativi”, asigurându-şi „nemurirea”) şi, în acelaşi timp, poate fi mesagerul Morții, expediind în neant scriitori considerați cândva reprezentativi. Cu atât mai riscante sunt profețiile canonice. Canonicizarea are nevoie de timp, ar trebui să treacă două generații pentru a spera că nu greşim. Graba unora de a se considera scriitori canonici, forțând intrarea în manuale e pe deplin ridicolă. Soarta unui scriitor (în pofida gloriei conjuncturale şi a abilităților relaționale) nu se decide în timpul vieții; iar posteritatea e nemiloasă și capricioasă. Febra canonizării (ne) joacă feste, unele nume se vor evapora, cei care vin întocmesc, cu febrilitate, alte liste.
Evident că scriitorul român trăieşte anxietatea consacrării canonice. Reamintim că istoria manolesciană a fost aşteptată cu înfrigurare; indiscutabil, o carte-eveniment, bucurându-se de o receptare zgomotoasă, pasională, ea a provocat şi mari deziluzii. De ecou bloomian (şi nu ne referim doar la „nostalgia esteticului”), impozantul tom aparține unui cronicar – „direcționist”, deghizat în istoric literar, funcționând, să recunoaştem, ca brand cultural. Sub un subtitlu inexact (5 secole de literatură), amestecând vârstele manolesciene (repere, mize, stil – cum observa, într-o altă „eră”, un alt Daniel Cristea-Enache), jurând pe „procustianismul estetic” (cercetat capricios), expediind nume grele pe lista „dicționarizaților”, operând inexplicabile excluderi, Istoria critică s-a vrut canonică. Este Manolescu un „mare canonizator”, alături de Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu (careul de aşi, după S. Alexandrescu, instituind ordinea literară românească) sau „doar” un contributor (zice Doris Mironescu), lucrând, ca „benedictin cartograf”, – prin acest opus magnum – la „lărgirea” canonului? În sensul (paradoxal) că numărul autorilor, implicit al operelor valide sporeşte, cantitatea de literatură devine copleşitoare, dar spațiul locativ oferit nu poate fi la fel de generos! Lista canonică, găzduind autori „inoxidabili”, nicidecum cărți ridate este, se înțelege, restrictivă. Luptele (generații, grupări, direcții) s-ar vrea şi câştigătoare în instituirea canonului (acele râvnite şi definitive „lovituri canonice”). Iluzorii, finalmente. Totuşi, ce ne facem cu intervalul-tampon cerut de H. Bloom, un argument de bun-simț la urma-urmei, acele „două generații” care vin după moartea scriitorului? În cazanul vanităților (care e chiar viața literară), renegocierea canonului literar / reformarea lui se rezumă, de regulă, la un lobby generaționist. Or, statutul canonic are în vedere opera, dar şi influența ei (misterioasă), nicidecum traficul de influență. Iar bătăliile canonice au nevoie de două tabere (fireşte, în conflict). Altă întrebare ar privi putința sustragerii. Bloomiana „anxietate a influențelor”, interanimarea lui Steiner sau interglosarea infinită a lui Manolescu numesc marele adevăr al influenței literare, instituind „o anxietate irezistibilă”. Dar dacă H. Bloom se împărtăşeşte „anxios” din Shakespeare (cel care a scris „textul vieții moderne”), lanțul de receptări invocat de un Jauss este „liber” oare de orice influență? Evită receptarea capcanele impresionismului? Sau, altfel spus, ne putem sustrage presiunii contextului, rămânând numai pe teren estetic? Greu de crezut şi imposibil de înfăptuit. Iar dilemele canonice ne asediază. Şi dacă Fowler are dreptate (susținând că fiecare epocă are genuri canonice), atunci reevaluarea e chiar presantă. Acel catalog de autori (supraviețuitori), construit pe „retorica imortalității” se vede confruntat cu „repertoriul activ” al epocii / epocilor, suportând răsturnări în „topul” genurilor literare.
Canonul, oricum, se instituie prin consens. E drept, la noi mentalitatea curentă cere ca un critic de oarecare autoritate să-şi scrie propria istorie literară ca un apoteotic „discurs de legitimare”. În afara obişnuitelor cârteli, a unor execuții de cafenea şi a prizei emoționale, lipsesc, regretabil, discuțiile aplicate. A propus cineva un canon alternativ (ca demonstrație temeinică, nu fluturând liste încropite „de azi pe mâine”)? În deghizament postmodern, Istoria manolesciană se vrea, desigur, cartea vieții, adăpostind – s-a observat – „mai mulți Manolescu”. Ea impresionează, dincolo de recepția foiletonistică, prin forța de absorbție, dar, în mare, se pliază pe ierarhiile consacrate. Vom accepta apoi că orice canon (laic) este o creație a conştiinței ordonatoare a criticilor. Autorii canonici, ne prevenea Coleridge, sunt veşnic vii, exercită – prin „demnitate estetică” – o supra-influență, postfigurând (zicea H. Bloom) canonul. Reamintim (alte) câteva adevăruri: canonul e alcătuit din singularități (stânjenitor de puternice) iar intrarea în canon, prin individuație, înseamnă fixarea în memoria colectivă. Ceea ce nu presupune şi o venerație somnolentă, pietrificată. Astăzi, publicultura, prin forță mediatică, penetrând zgomotos piața şi falsificând relația valoare / succes tulbură şi listele canonice. Ce să mai vorbim despre culturile mici, închise în propriile granițe lingvistice, incapabile să gestioneze acel hulit management al vizibilității. Or, în absența lui, societatea mediatică te condamnă la inexistență. Să mai adăugăm, sub presiunea globalizării, soarta grea a canonului național, supus din interior deconstrucției. G. Călinescu a impus, descurajant, o viziune (ca narațiune identitară) şi a împlinit dezideratul canonic, afirma tăios M. Mincu. Să înțelegem de aici că alte Istorii literare ar fi „inutile”? Mai ales că epoca istoriilor integrale, „de autor”, a apus. Generaliştii au cam dispărut, izvoriştii şi istoriştii pun în circulație, de regulă, banalități didactice, ies la rampă criticiştii condamnând vehement „efervescența mitologică” şi punând la zid teza evoluției organice. Iar ambițioasele Istorii, tratate ca obiect de cult, pot invoca alibiul subiectivității câtă vreme folosesc un operator empiric: „gustul” (departe de a fi infailibil!). Deşi nu concepem o Istorie literară în absența unei percepții contextuale (culturală, istorică, politică), inventariind şcoli, curente, reviste, ideologii etc., deşi nu credem că rostul ei ar fi canonizarea, până la urmă, să recunoaştem, o istorie literară instituie / poate institui canonul. Dar poate fi ea un laborator aseptic, apărând purismul estetic?
Evident, nu orice autor poate penetra canonul. Valoarea, în sine, nu ajunge. Mari scriitori pot rămâne necunoscuți, ilustrând doar canonul național; sau stimulând asaltul contestatarilor, deranjați de centralitatea unui nume (să exemplificăm: Eminescu). Şi căutându-se, cu înfrigurare, alternative (să exemplificăm: Cărtărescu sau Gabriel Chifu, mai nou). Adică o centralitate canonică adusă la zi, îmbrățișând, hegelian, „ethosul modernist al progresului” (Codreanu 2009 : 94), mizând pe metaliteratură. Iar recuperarea celor din exil, „întoarcerea proscrişilor”, îmbogățind – astfel – literatura noastră, cultura, în sens larg (şi nu doar anexionist, strict cumulativ, prin extensie geografică) e necesară. Şansele de a intra în canon sunt, însă, mici dacă ne cramponăm (cum altfel?) de conceptul de influență. S-ar putea, însă, ca pe termen lung, acel „afară” al literaturii române, adus acasă, în matca (corpusul) literaturii-mamă, metabolizat, să penetreze, prin anumite voci, canonul. Chiar dacă N. Manolescu, într-un interviu, mărturisea că „literatura exilului nu este interesantă” (v. Scrisul românesc, nr. 2/2009). Categoric, romstrăinii (vorba lui Sorin Alexandrescu) contează.
Deschidem aici o paranteză, reamintind că monografia dedicată lui Faulkner (E.L.U., 1969), croită pe tipar structuralist, impunând, cu moderație, o metodă ca „aplicație concretă”, stabilind „câteva drumuri de acces”, îl legitima pe Sorin Alexandrescu, în pofida reticențelor teoretizante ale momentului, ca „cel mai modern critic” de la noi (Goldiș 2011 : 261). Și Nicolae Manolescu, în Istoria critică, chiar dacă nu agrea noul scientism, nu ezita a recunoaște că Sorin Alexandrescu este „cu un pas înainte față de critica momentului” (Manolescu 2008 : 1245); dar pledoaria lui Alexandrescu, oarecum somativă, recomandând abandonarea canonului estetic (părere împărtășită, printre alții, de Cărtărescu și Lefter, în numele ideologiei postmoderniste), a trezit o reacție promptă, Manolescu precizând ferm că „în literatură, canonul, fie ori nu pluralist, nu poate fi decât estetic” (Manolescu 2008 : 1451).
Adevărul e că un purism estetic nu există. Ca adept al discursului socio-cultural, deconstructivist, presărând tușe originale, Sorin Alexandrescu s-a bătut de lungă vreme (alături de Toma Pavel sau Virgil Nemoianu) pentru înnoirea instrumentarului critic, semnând adevărate „rechizitorii la adresa sistemului critic românesc” (Goldiș 2011 : 264), neîmpăcat cu autonomia esteticului și atemporalitatea valorilor. Paradoxul e că lăudând radarul manolescian și crezul său estetizant, recunoscând rolul criticului în stabilirea „ordinii literare” în acel „cvartet de aur”, după Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, de „însemnătate enormă” (Alexandrescu 1999 :149), hermeneutul repudiază critica estetică și inevitabila „încorsetare estetică a valorii culturale” (Alexandrescu 1999 : 152), cerând „o discuție reală despre canon”. Adică, punând în dezbatere, ca subiect central, într-o societate în curs de democratizare, „valorile civice, nu estetice”; și împingând raționamentul până la a cere „abandonarea oricărui canon”! (Alexandrescu 1999 : 154). Și Adrian Marino era rezervat, notând că „ideea de canon este tot mai respinsă” (Marino 1996 : 222), dorind inițiative și sinteze personale, fără alinieri servile, cu riscul – asumat – de a nu fi încă înțelese „în condițiile canonico-metodologice actuale”. Altfel spus, ceea ce refuză Marino ar fi „problema canoanelor literare, codurilor, criteriilor, ierarhiilor, valorilor și metodelor proclamate drept canonice”, obligatorii, făcând „autoritate”, doar ele contând în orizontul de receptare. Chiar dacă nu suporta „proza critică impresionistă”, Marino accepta însă, „în interiorul strict al culturii române”, astfel de inițiative, reamintind acid că suntem „o cultură a fragmentului” (Marino 1996 : 220).
O altă chestiune stârneşte, şi ea, nedumeriri; canonul contabilizează opere sau scriitori? În bună tradiție postmodernistă, vom răspunde şi-şi. Dilema, însă, rămâne. Dacă acceptăm că fundamentul estetic contează decisiv, canonul ar trebui să includă opere. Niciun scriitor nu produce doar capodopere. Dar aura canonului se răsfrânge asupra autorului în cauză şi, pe bună dreptate, vorbim de scriitori canonici. Iar în vremurile noastre, trăind în publicultură, ecuația se tulbură, convertind fraudulos succesul comercial în valoare (prestigiu). Se înțelege că astfel de „victorii” (mincinoase) au viață scurtă. Totuşi, viermuiala literaților e întreținută de o obsesie: „ajustarea” canonului. Plus opintirile revizioniste, parcă molcomite acum.
Iar literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi, supralicitări şi, evident, sincronizări în regimul urgențelor e definită încă de „învechitul” canon călinescian. Suspectată de megalomanie identitară, impunând şi vehiculând etichete hiperbolizate, clişee de uz didactic etc., această hartă canonică suportă asaltul deconstructiviştilor, lansând exerciții de demistificare, implicit de relativizare. Febra deconstrucțiilor identitare, vizează – în numele necesarelor primeniri critice – dislocarea canonului, lansând pe piață „teribilisme”. Într-adevăr, periodic, discuțiile despre canon „revin la suprafață”, sugerând reconfirmarea sau, dimpotrivă, „abdicarea” lui. Mizând pe o inevitabilă „revoluție” a canonului, N. Manolescu nu uita să precizeze că, totuşi, „nu economia de piață guvernează canonul, ci spiritul critic” (Manolescu 2013 : 3). Eminescu, devenit simbol identitar, reprezintă, neîndoielnic, o țintă „privilegiată” în această cruciadă. Acuzele curg: instituția criticii literare e condamnată, failibilitatea unor Istorii e de ordinul evidenței, clasicii ar practica (postmortem, fireşte) terorismul cultural. Iar sinusoida politică își vâră coada. După o revoluție canonică cu miză politică în anii proletcultismului (eșuată, din fericire), a urmat refugiul în „epoca estetică” (sub bruiaj ideologic, cultivând esopismul), canonul perceptiv al postmodernismului și apoi, imediat după ‚89, ofensiva revizuirilor pe suport moral, sub flamura est-eticii (concept împrumutat de Monica Lovinescu de la Timothy G. Ash). Pentru ca, spășiți, să ne întoarcem – deocamdată – în „seraiul estetic”, în pofida ofensivei revizioniste. Plus alte belele: fibra morală s-a anemiat, critica de primă instanță are un rol publicitar și ierarhiile literare, observa Al. Dobrescu, „au luat-o razna”.
Obsesiva temă a revizuirilor, stârnind polemici purtate cu îndârjire viscerală, corelată – inevitabil – cu discuțiile, și ele înverşunate, despre canon, au inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediat după prăbuşirea regimului comunist. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant continuitatea), a controverselor imunde care au răvăşit şi polarizat viața culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”, cu inevitabile prefaceri, rezistă; şi pare a îndreptăți, întrucâtva, concluzia lui N. Manolescu, criticul considerând că „niciodată, canonul n-a părut a fi impresionat direct de politic” (Manolescu 2013 : 3). Totuși, recunoscând condiționările multiple ale canonului, Mihai Zamfir sublinia intruziunea politicului, notând că „politicul s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar” (Zamfir 2019 : 4). Mărturisim că subscriem părerii din urmă.
Cum lipsesc criteriile restrictive și cuantificările riguroase, cum însuși „autoritatea” critică e în suferință și declină, măcinată de rivalitatea unor grupuscule rivale, în agitație, până la urmă, tinzând spre obiectivare, acea râvnită impersonalitate (în limbaj maiorescian), canonul este rezultanta unor subiectivități în convergență, având ca argument suprem „trăirea” estetică. Placată, desigur, pe o sensibilitate culturală educată. Dacă furiile revizioniste, observăm, s-au mai domolit, putem zice că începe, cu adevărat, vremea revizuirilor calme, proces natural al metabolismului literaturii.

 

 

Bibliografie
Alexandrescu (1999) : Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea. Traduceri de: Mirela Adăscăliței, Șerban Anghelescu, Mara Chirițescu și Ramona Jugureanu, Editura Univers, București.
Alexandrescu (2000) : Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice. Traduceri de Mirela Adăscăliței, Sorin Alexandrescu și Șerban Anghelescu, Editura Univers, București.
Bloom (2007) : Harold Bloom, Canonul Occidental (Cărțile și Școala Epocilor), ediția a II-a, într-o nouă versiune. Traducere: Delia Ungureanu. Prefață de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, București.
Cărtărescu (1999) : Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc. Postfață de Paul Cornea, Editura Humanitas, București.
Codreanu (2009) : Theodor Codreanu, Istoria „canonică” a literaturii române, Editura Princeps Edit, Iași.
Lesenciuc (2019) : Adrian Lesenciuc, Simple întrebări depsre canon, în România literară, nr. 47-48 / 8 noiembrie 2019.
Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti.
Manolescu (2013) : Nicolae Manolescu, Despre canonul literar, în România literară, nr. 24/14 iunie 2013.
Marino (1996) : Adrian Marino, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași.
Martin (1998) : Mircea Martin, Du canon à une époque post-canonique, în Euresis, nr. 1997-1998, Editura Univers, București.
Martin (2000) : Mircea Martin, Despre canonul estetic, în România literară, nr. 5/2000.
Mincu (2003) : Marin Mincu (coord.), Canon și canonizare, Editura Pontica, Constanța.
Mincu (2011) : Marin Mincu, Canon și axiologie, în Polemos: duelul cu / în idei; ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Bogdan Crețu, Editura Compania, București.
Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.
Nemoianu (2019): Virgil Nemoianu, Să știm că nu știm totul, în Convorbiri literare, nr. 5(281) / 2019.
Pricop (2005) : Constantin Pricop, Literatura română postbelică. vol 1, Preliminarii. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
Simuț (2017) : Ion Simuț, Canonul și revizuirile, în Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Zamfir (2019) : Mihai Zamfir, Eternitatea canonului, în România literară, nr. 20/10 mai 2019.
Zamfir (2019) : Mihai Zamfir, Canonul și politica, în România literară, nr. 31/12 iulie 2019.