Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre eroare și dol

Perfectarea contractului presupune acordul de voință a cel puțin două părți, respectiv exteriorizarea intenției de a angaja consecințele încheierii actului juridic. Intenția unei părți de se angaja într-un raport juridic este lipsită de eficacitate cât timp nu este comunicată, adusă la cunoștința celeilalte părți, căci voința ține de resortul interior al fiecărei persoane, fiind cu neputință pentru o parte să cunoască și să anticipeze gândurile partenerului contractual. Pentru formarea unui contract nu este suficient ca Primus să vrea să doneze bunul său lui Secundus, iar acesta din urmă să vrea să primească bunul, cât timp niciuna din părți nu comunică celeilalte intenția de a încheia contractul de donație.
Exprimarea consimțământului nu presupune o formulă sacramentală, potrivit principiului consensualismului, contractul este încheiat în mod valabil prin simpla întâlnire a acordului de voință, indiferent de forma în care este exprimat. De exemplu, prin achiziționarea unor piese de mobilier de la un producător local se încheie în mod valabil un contract de vânzare având ca obiect mobilierul cumpărat.
În cazul anumitor contracte, având în vedere consecințele produse de acestea, legea impune pentru încheierea lor valabilă forma autentică, cum este contractul de donație, contractul de întreținere sau contractul de vânzare având ca obiect un bun imobil, ori forma scrisă, cum este contractul de arendă. În aceste ipoteze, consimțământul se impune a fi exprimat în forma prevăzută de lege.
Întrucât exprimarea consimțământului atrage încheierea unui contract, partea fiind ținută de efectele produse de acesta, respectiv să îndeplinească obligațiile asumate sub sancțiunea forței coercitive a statului, se impune ca partea să exprime un consimțământ serios, liber și în cunoștință de cauză.
Exprimarea unui consimțământ serios presupune un consimțământ dat cu intenția de a se angaja juridic, de a asuma pe deplin consecințele actului juridic încheiat. Acest caracter nu este întrunit când consimțământul este exprimat fără intenția de a se angaja juridic. De exemplu, nu este întrunit acest caracter în ipoteza în care Primus, sub influența emoțiilor unui examen, promite lui Secundus că îi va dona ceasul moștenit de la bunicul său dacă va lua notă de trecere.
Consimțământul întrunește caracterul de a fi liber când exprimă voința interioară de a contracta, nefiind dat din eroare surprins prin manopere frauduloase ale celeilalte părți sau smuls prin violență, cazuri în care voința exprimată diferă de voința interioară, reală a părții care se angajează juridic. În aceste ipoteze, consimțământul este viciat, existând o neconcordanță între intenția părții și situația reală, cum se întâmplă în cazul erorii sau în cazul dolului, când partea încheie actul juridic având o falsă reprezentare a realității sau partea este constrânsă prin violență să consimtă la încheierea unui act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Eroarea constă în falsa reprezentare a realității, credința că ceva ce este adevărat este fals sau a crede ca adevărat ceva e este fals.
Având în vedere consecințele erorii ca viciu de consimțământ, nulitatea actului juridic, acesta fiind considerat a nu fi fost încheiat niciodată, nu orice falsă reprezentare a realității atrage desființarea contractului, ci se impune ca aceasta să privească un element esențial, determinat în încheierea contractului.
Stabilirea dacă un element are sau nu un rol esențial în economia contractului se face plecând de la criteriul voinței părților. De regulă, în cazul unui contract de vânzare având ca obiect o bibliotecă, prezintă importanță materialul din care este confecționată, însă în cazul achiziționării unei piese de mobilier de epocă prezintă importanță manopera, detaliile stilistice sau perioada în care a fost confecționată materialul fiind un element secundar.
Astfel, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, se poate ca pentru părți să prezinte caracter esențial elemente care într-un alt context ar putea fi calificate ca fiind secundare.
Contractul, fiind un act juridic bilateral care presupune întrunirea acordului de voință a cel puțin două părți, este esențial ca și cealaltă parte contractantă să cunoască împrejurarea care reprezintă pentru cealaltă parte caracter esențial.
Această din urmă cerință nu presupune ca partea contractantă să cunoască faptul ca cealaltă parte se află în eroare, precum nu presupune ca aceasta să aibă vreun rol în provocarea erorii. Condiția impune ca partea contractantă să cunoască faptul că elementul respectiv este determinat pentru cealaltă parte, iar în lipsa acestuia nu s-ar fi încheiat actul juridic.
Potrivit Codului civil, eroarea este esențiala când poartă asupra naturii sau obiectului contractului, respectiv fiecare parte are reprezentarea că urmează să încheie un act juridic diferit: Primus își exprimă consimțământul în credința că urmează să încheie un contract de vânzare, în timp ce Secundus are reprezentarea că urmează să încheie un contract de locațiune.
Astfel, fiecare parte consimte în fapt la un act juridic diferit, fiind ușor de înțeles de ce o astfel de înțelegere nu poate rămâne în ființă, cât timp fiecare parte are așteptarea unor consecințe juridice diferite, așteptând drepturi și asumându-și consecințe juridice diferite.
De asemenea, eroarea este esențială când privește identitatea obiectului prestației, respectiv părțile sau una din părți au o percepție greșită asupra bunului care formează obiectul contractului. Respectiv o parte încheie un contract de vânzare crezând că acesta are ca obiect o vază pentru flori, în timp ce cealaltă parte are credință că urmează să îi vândă un suport pentru umbrele.
Eroarea poate privi însă și o calitate a bunului care formează obiectul contractului, calitate căreia părțile îi atribuie un rol esențial, în lipsa căreia nu ar fi încheiat contractul. Incidența acestei erori a fost analizată într-o speță în care doi soți au înstrăinat Muzeului Luvru un tablou transmis din generație în generație, despre care tradiția familiei spunea că este un tablou de Poussin. Întrucât la data înstrăinării a fost efectuată o expertiză de specialitate din concluziile căreia a reieșit că tabloul nu este un Poussin, vânzarea a fost efectuată pe un preț modic. Ulterior, pe baza concluziilor custozilor Muzeului Luvru, tablou a fost expus ca aparținând lui Nicola Poussin. După un proces care a durat mai bine de un deceniu, vânzătorii au obținut anularea contractului de vânzare pe motiv că la momentul încheieri contractului aceștia se aflau într-o eroare purtând asupra unei calității esențiale a obiectului contractului (Cass. 1-reciv., 22 feb.1978 și Cass. 1-re civ., 13 dec. 1983, în Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol.1. Vânzarea și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită. Editura Hamangiu 2017, București, p. 265).
Eroarea privind calitatea obiectului prestației nu se confundă cu eroarea asupra valorii, aceasta din urmă nu poate atrage anularea contractului, aceasta fiind întemeiată pe o apreciere economică greșită. Desigur, eroarea asupra calității poate atrage și o eroare asupra valorii, cum este ipoteza prezentată anterior, însă ceea ce atrage desființarea contractului este eroarea asupra unei calității a obiectului contractului și nu aprecierea greșită a valorii acestuia.
În cazul actelor juridice în care persoana partenerului contractual are un rol esențial, poate atrage desființarea contractului și eroarea privind identitatea sau calitatea persoanei. De exemplu, la încheierea unui contract de mandat sunt importate abilitățile și aptitudinile mandatarului, fiind esențială relația de încredere între partenerii contractului. Astfel, este incidentă această eroare care atrage anularea contractului, în ipoteza în care o parte încheie un contract de mandat având reprezentarea că mandatarul are o experiență vastă în domeniu, în realitate acesta fiind un novice.
În schimb, în cazul vânzării este indiferent cine cumpără sau cine vinde, prevalând caracterul oneros al acestei operațiuni. Însă, pot exista cazuri în care și la încheierea unui contract de vânzare să prezinte importanță persoana cumpărătorului, cum ar fi ipoteza vânzării privind plata prețului în rate, când acordarea acestei din urmă facilități presupune încredere în capacitatea de plată a partenerului contractual, astfel că insolvabilitatea acestuia la momentul încheieri contractului, lipsa activelor patrimoniale sau având datorii care depășesc valoarea veniturilor și a bunurilor, poate atrage anularea contractului.
Desigur, contractul nu va fi desființat în ipoteza în care la data încheierii contractului exista un risc de eroare cunoscut și care este asumat de una sau ambele părți contractante sau este considerat ca fiind asumat, având în vedere circumstanțele cauzei. Se impune a fi precizat că eroarea este înlăturată doar în limita elementului aleatoriu cunoscut și prevăzut de părți și nu cu privire la orice element ulterior, care nu a fost și putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la încheierea contractului.
Astfel, într-o speță, vânzătorul a consimțit la înstrăinarea unui tablou care reprezenta un portret a lui Claude Monet, a cărei paternitate putea fi atribuită fie pictorului american Sergent, fie unui alt pictor, Giron. Ulterior, ajungându-se la concluzia că tabloul ar putea fi atribuit chiar lui Monet, vânzătorul a obținut anularea contractului, instanțele reținând că față de cea de a doua realitate, anume că tabloul ar putea aparține chiar lui Monet, vânzătorul s-a aflat în eroare la data tranzacției, acesta având în vedere o altă realitate, anume că tabloul ar putea aparține fie lui Sergent fie lui Giron (Cass. 1-re civ. 28 mars 2008, Obs. Y-M. Laithier, Rev. Des. Contr. Nr. 3/2008, p.727 și urm. Și Obs. C.LE. Gallou, R.L.D.C. nr. 50/2008, p. 12, nr. 3009 în Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol.1. Vânzarea și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită. Editura Hamangiu 2017, București, p. 278).
Spre deosebire de eroare care survine spontan, dolul presupune eroarea provocată de cealaltă parte contractantă în mod direct sau prin intermediul unui terț, prin manopere dolosive animate de intenția de a induce în eroare.
Dolul poate consta într-o faptă comisivă, de exemplu vânzătorul unui tablou prezintă documente falsificate care atestă apartenența acelui tablou unui pictor celebru sau într-o omisiune, când în mod voit nu dezvăluie anumite informații pe care s-ar fi cuvenit să le prezinte, cum ar fi un vânzător care nu comunică cumpărătorului faptul că imobilul urmează a fi expropriat primind astfel un preț mai mare.
Se observă astfel că, pentru a evita eroare, cât și pentru a exprima un consimțământ în deplină cunoștință de cauză, partea unui act juridic are obligația de a se informa, în timp ce, pentru a evita dolul prin omisiune, cealaltă parte are obligația de informa. Astfel, se impune a delimita unde se termină obligația de informare și unde începe obligația de a informa.
Problema, deși una actuală, nu este una nouă, coborând în timp până la dezbătarea dintre doi filosofi stoici, Diogenes din Babilon și studentul său, Antipater din Tarsus. Astfel cum este relatată de Cicero în De Officiis, un negustor cumpără o cantitate de porumb din Alexandria spre a fi vândută în Rodos, regiune afectată de foamete, astfel că prețul alimentelor este ridicat. Presupunând că negustorul cunoaște împrejurarea că mai multe ambarcațiuni încărcate cu cereale au pornit din Alexandria spre Rodos, se naște întrebarea dacă negustorul este ținut să comunice această împrejurarea locuitorilor din Rodos. Diogenes susține că negustorul este ținut să comunice atât de multe informații cât impun normele dreptului civil, în timp ce în viziunea lui Antipater, vânzătorul trebuie să comunice cumpărătorului orice informație cunoscută, fiind necesar că părțile actului juridic să aibă același nivel de informare.
Întrucât principiile juridice nu reprezintă o transpunere fidelă a celor etice, se impune a vedea cazurile și ipotezele în care obligația de informare subzistă în sarcina unei părți contractante.
Contractul civil, fiind un act juridic bilateral, al cărui echilibru rezultă din aceea că opune interese private și părți aflate pe o poziție de egalitate juridică, obligația de informare subzistă în acele situații în care inegalitatea privind informațiile deținute creează un avantaj în favoarea uneia din părți, avantaj susceptibil de a afecta echilibrul contractual. Astfel, partea în favoarea căruia subzistă acest avantaj are obligația de a informa partenerul contractual.
Cel mai elocvent exemplu desprins din dispozițiile legale, este obligația de informare care revine profesioniștilor, persoane care acționează în interiorul sferei de activate profesională, în relația cu consumatorii, persoane care nu acționează într-un scop profesional, ci în unul particular, urmărind satisfacerea unui interes propriu. Astfel, la încheierea unui contract de credit, banca are obligația de a informa persoana care intenționează să contacteze un împrumut despre modul de calcul al dobânzii și despre costul real al produsului bancar vizat.
Obligația de informare se rezumă la aspecte relevante pentru încheierea contractului, cum ar fi în ipoteza unui contract de credit, la modul de calcul al dobânzilor și al costurilor. În exemplul prezentat, banca nu este ținută să dezvăluie unui potențial client informații despre modul în care înțelege să își organizeze activitatea sau despre profitul obținut pe urma împrumutului acordat.
Pentru ca o parte să poată oferi informații utile și pertinente se impune ca și cealaltă parte să ofere suficiente informații privind scopul încheierii actului juridic. De exemplu, o parte care intenționează să achiziționeze un autoturism pentru a fi adaptat în vederea participării la curse auto, este ținută să comunice aceste aspecte vânzătorului pentru ca acesta din urmă să poate oferi informații complete privind dotările tehnice ale autoturismului.
Împrejurarea că o parte deține mai multe informații nu degrevează în mod automat cealaltă parte de obligația de a depune minime diligențe în culegerea informațiilor utile pentru încheierea actului juridic. Astfel, într-o speță, instanțele au decis că un cumpărător care a achiziționat produse dintr-un magazin cu autoservire, nu poate invoca angajarea răspunderii vânzătorului pentru neîndeplinirea obligației de informare, întrucât în această ipoteză cumpărătorul are la dispoziție informațiile strict necesare afișate pe eticheta produselor, iar în măsura în care acestea nu sunt suficiente, revine cumpărătorului obligația de a solicita informații suplimentare (C.A. Chambery, 2 feb. 2000, citată de PH. Le Tourneau, Responsabilite des vendeurs et fabricants, p. 57, nr. 254, citat în Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol.1. Vânzarea și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită. Editura Hamangiu 2017, București, p. 253).

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg