Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (Adversus Arium ) (IV)

Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (Adversus Arium ) (IV)

În prima parte din Adversus Arium, Marius Victorinus se îndepărtează de adversarii săi, Arie și Eusebius, contrazicându-i în mod riguros, pe baza datelor Sfintei Scripturi și a analizei lingvistico-semiologice. Astfel scrie Giuseppe Balido lui Eusebius, conform căruia Fiul nu poate fi cunoscut, Victorinus îi răspunde astfel: „Dacă, de fapt, Eusebius spune că Fiul nu vine din existenți și nu este parte din emanarea Tatălui, atunci nu cunoaște numai principiile, ci și denumirile lor.”1
După ce a pus în evidență contradicția lui Eusebius prin care afirma că Fiul a fost făcut și nu născut, Victorinus contrapune celor cinci versuri luate din Scriptură întreaga Scriptură: „Fiul este în mod substanțial Fiu.”, aducând în sprijinul său Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel: 3,17. „Și Hristos să sălășluiască, prin credință, în inimile noastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire.” și 3, 19 „Și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu.” și (în Evanghelia după Ioan 1, 18) „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”; de fapt, numai Fiul, și în mod substanțial Fiul, poate să spună: (Ioan 8, 19) „Dacă M-ați fi cunoscut pe mine, L-ați fi cunoscut și pe Tatăl meu”. Pentru confirmarea faptului că Fiul nu derivă din Nimic, așa cum au susținut arienii, Victorinus a luat pasajul (din Ioan 1, 2): „Cuvântul (Logos-ul) era în principiu și era la Dumnezeu și Cuvântul (Logos-ul) era Dumnezeu.” și acela în care se afirmă că: .„Toate lucrurile au fost făcute prin intermediul aceluiași Cuvânt (Logos) și fără de El nimic n-a fost făcut. (Ioan 1, 3) de unde bătrânul Retor deduce: „În mod sigur, numai Logos-ul întrucât este pentru sine, cât și pentru alții, dă ființă tuturor lucrurilor ce sunt”.2
Comentariul lui G. Balido, unic până acum în filosofia creștină italiană, datorită analizei pur textuale, fără interferența altor comentarii externe, analizează în continuare consubstanțialitatea trinitară. Înainte de a dezvolta propria sa interpretare a Sfintei Treimi, ca o dublă diadă, și înaintea afirmației că Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali, Victorinus ajunge la Unitatea celor trei Persoane plecând de la datele Scripturii, din care rezultă că Hristos este și Mîngâietorul (Paraclitul): Ioan 14, 15-16: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.(Ioan 16). Și Eu voi ruga pe Tatăl, și el vă va da un alt Mîngâietor (Paraclit), care să rămână cu voi în veac.” Victorinus se întreabă: Oare cine este celălalt Paraclit ? „Spiritul/Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște, căci rămâne cu voi și va fi în voi.” ( Ioan 14, 17). Deci, Hristos însuși le-a dat lor Paraclitul (Mîngâietorul). De aici rezultă că Dacă Dumnezeu este Spirit/Duh și Iisus este Spirit/ Duh și Spiritul/Duhul este Spirit, atunci Cei Trei sunt de aceeași substanță. Deci cei Trei sunt consubstanțiali. Deoarece Spiritul Sfânt este de la Hristos, așa cum Hristos este de la Dumnezeu, de aceea Cei Trei sunt un singur lucru.3 Și faptul că Paraclitul este de la Fiu, Victorinus o deduce din textelae Scripturii, cum ar fi cel din (Ioan 14, 26): „Dar Paraclitul (Mîngâietorul), adică Spiritul/Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus.” De aceea, este clar, continuă Victorinus, că Dumnezeu este în Hristos și Hristos este în Spiritul/Duhul Sfânt; Hristos este Paraclitul și Spiritul/Duhul este Paraclitul; Dumnezeu l-a trimis pe Hristos și aceleași lucruri spuse de Hristos le spune Spiritul/Duhul Sfânt.4 Prin intermediul interpretării datelor biblice, așa cum s-a văzut, scrie G. Balido, Victorinus ajunge la consubstanțialismul dintre Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt și astfel la unitatea Celor Trei și la perfecta lor egalitate. O altă chestiune analizată de Victorinus este cea referitoare la înțelegerea consubstanțialismului conform imaginii. Victorinus pleacă de la faptul că dacă Hristos este imaginea lui Dumnezeu, atunci Hristos este de la Dumnezeu; dar atunci când ne referim la lucruri dumnezeiești, spune Victorinus, nu trebuie să înțelegem imaginea așa cum o vedem în lucrurile sensibile; de fapt în acest caz noi înțelegem imaginea ca fiind substanța.5 Într-un alt fel, în schimb, spunem că Hristos este imaginea lui Dumnezeu; de fapt Hristos este Logos-ul pentru care există toate lucrurile și fără de care nu există nimic. Și tot ceea ce îi este atribuit lui Dumnezeu, este atribuit și Logos-ului, de aceea Dumnezeu și Logos-ul sunt consubstanțiali. De ce Dumnezeu este Logos-ul, se întreabă Victorinus?; iată ce răspunde: Deoarece este Logos-ul ascuns, adică în putere, Logos-ul, în schimb, se manifestă: de fapt, este acțiune. Este acțiunea care are putere în toate lucrurile care sunt, este viață și cunoaștere și produce conform mișcării toate lucrurile care se manifestă.6 În continuarea expunerii sale, Victorinus, se reîntoarce la aspectele conceptuale care au caracterizat confruntarea epistolară cu Candidus; de aceea reia semnificațiile conceptelor de ființă, formă și imagine, propunând următoarele relații și distincții: acțiunea este imaginea tuturor lucrurilor care sunt în putere și le conduce la o formă; fiecare ființă are o formă, dar ființa întrucât este ființă este ea însăși cauză a ființei și a formei, iar ființa întrucât ființă este Tatăl și forma este Fiul, dar ființa formei este imaginea ființei întrucât este ființă; însă, între Tatăl și Fiul există o altă distincție; deoarece unul este din celălalt: unul este negenerat și celălalt este generat, dar unul și celălalt sunt în principiu, în eternitate și din eternitate.7
Victorinus, scrie G. Balido, după ce a arătat incoerența pozițiilor gnostice ale lui Valentinus, ale adopționismului lui Fotinus din Sirmium și ale modalismului lui Marcelus din Ancira, și a celorlalte poziții blasfemiatoare, care de la Arie au ajuns la Valentes și la Ursacius, Victorinus se întoarce asupra definiției aristotelice de substanță, ca fiind ceva anume și nu altceva, și asupra diferenței conceptuale dintre existență și existențialitate. Acest lucru i-a permis să ajungă la concluzia că fie în lucrurile eterne, fie în cele lumești, este permis să spunem fie existență, fie substanță, fie ființă.8; dar împotriva acelora care afirmă că numele de substanță nu se găsește în Sfintele Scripturi, Victorinus a afirmat că din conceptul de substanță sunt denumite expresii care se găsesc în Sfânta Scriptură. Victorinus face o analiză textuală bazată pe termenul epiousion, prezentă în expresia: „Pâinea (epiousion) noastră cea de toate zilele / Dă-ne-o nouă astăzi ”din (Evanghelia după Matei 6, 11); și asupra termenului periousion, prezent în expresia populum periousion, adică un popor care să-i aparțină și care să facă opere bune în numele Lui, luată din Epistola către Titus 2, 14.
Victorinus conclude prima parte din lucrarea Adversus Arium I, scoțând în evidență din Sfintele Scripturi că Unicul-Fiu Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină adevărată din lumină adevărată, imagine a lui Dumnezeu, care-și are substanța din substanța lui Dumnezeu. Este Fiu prin natură și prin generare, consubstanțial cu Tatăl, Logos care este Logos în Dumnezeu, viață eternă, virtute și înțelepciunea lui Dumnezeu. Ca izvor de apă vie este neschimbător și impasibil și este dincolo de orice mișcare.9 El este Cel care irigă și pătrunde tot Pământul (Gen. 2, 6) și irigă cu fluviul vieții orice substanță din lucrurile existente. Întrucât este viața, este Hristos; întrucât irigă este Spiritul/Duhul Sfânt; întrucât este putere, este Tatăl și Dumnezeu, deoarece Logos-ul, adică Iisus Hristos, îi încredințează toate lucrurile pe care Hristos le are de la Tatăl. De aceea Aceștia Trei sunt împreună și sunt un Singur lucru și numai un singur Dumnezeu și consubstanțiali și totdeauna împreună Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt.10
La începutul celei de-a doua Cărți a lucrării Adversus Arium II, Victorinus subliniază că, dacă credem că Dumnezeu există, trebuie în mod necesar să admitem că o asemenea existență sau este fără substanță, anousion, sau este substanță, enousion; cine spune că Dumnezeu este fără substanță, în afirmarea credinței că Dumnezeu este, este convins să tragă concluzia că, deoarece în Dumnezeu ființa coincide cu substanța, nu aceea pe care noi o cunoaștem, atunci Dumnezeu nu derivă din substanță, deoarece Dumnezeu este deasupra substanței.11 Depășind polemica privind existența termenilor de substanță în Sfânta Scriptură, Victorinus trece la analiza termenilor de ipostază și substanță. La greci, ne spune Victorinus, a fost folosit termenul ipostasis și nu cuvântul substanță ousia și a fost folosit cuvântul onta (existenti) pentru a indica fie lucrurile care există din eternitate fie cele pământești. Oricum, Dumnezeu este izvor și origine a tuturor existenților (ton onton panton ), pentru care Dumnezeu este ființa primă; dar, întrucât ființa nu poate fi înțeleasă în mod manifest, o anumită înțelegere a ei, căreia i se spune existență (on), adică o formă de existență devenită cunoștință și, de aceea, ființă. Apoi on (existent) este numită și uparxis (existență). Victorinus, după ce a demonstrat că Latinii denumesc cu termenul substanță ceea ce grecii numesc ipostasis, trece la demonstrarea faptului că ipostasis și ousia (substanța) dobândesc aceeași semnificație. Pentru aceasta propune examinarea textului din (Ieremia 23, 18) gr. LXX: dacă ar fi rămas siguri în ipostaza Domnului, ar fi văzut Cuvântul lor, punând în evidență că expresa ipostaza Domnului trebuie înțeleasă ca ceea ce cu adevărat este Dumnezeu; dar întrucât Dumnezeu este Spirit/Duh, Lumină, forță atotputernică, cel care rămâne Stăpân și înțelege, înțelege și vede Logos-ul, adică cunoscuta Ipostasi, care cunoaște Cuvântul: de fapt ipostasis și Cuvântul stau împreună și acesta este consubstanțialul.12
Victorinus polemizând cu Arienii și cu Vasile din Ancira, scrie G. Balido, demonstrează că, ori admițând substanța, cum face Vasile din Ancira, sau negând-o, cum fac Arienii, toți cu cuvintele lor admit expresia omoousion, deoarece ei spun că Dumnezeu este o lumină și Spirit/Duh. De fapt, cine spune Tatăl atotputernic sau Cel Bun sau infinit nu spun substanță, ci calitate; dar ei pe Fiul îl numesc Logos, Lumină, Spirit/Duh și aceste denumiri înseamnă substanță.13 Dacă se spune Dumnezeu din Dumnezeu și lumină din lumină, atunci în mod sigur substanța Tatălui este substanța Fiului, deoarece același Dumnezeu Tatăl este substanța din care derivă substanța care este Fiul, care este Logos, Lumină, Spirit/Duh. Acuma, dacă Dumnezeu și Logos-ul sunt din aceeași substanță, Dumnezeu și Logos-ul nu numai că nu sunt Nimicul (Nulla) dar în mod sigur nu sunt dintr-o substanță asemănătoare. Dacă, cu adevărat, omoousion se înțelege din ceea ce este ființa împreună substanță, adică substanța împreună, adică împreună sunt Dumnezeu și Logos-ul și care din eternitate sunt împreună Tatăl și Fiul14. În concluzie, Victorinus subliniază că termenul omoousion a fost gândit în grecește și pronunțat în limba latină; bătrânul Retor a explicat de asemenea că omoousion înseamnă „plenitudine”, este de aceeași substanță, și care este în substanță și dintotdeauna; dacă suntem de acord, la fel se poate spune și în latină. Dacă ne place să rămână cuvântul grecesc, deoarece el cuprinde în mod sintetic amândouă semnificațiile ce se referă la Dumnezeu și la Domnul nostru, atunci să rămână omoousion și să fie folosit în toate argumentările și Predicile din toate Bisericile.15
Dumnezeu, Ființă primă și Universală, are în sine viața și inteligența, sau, mai bine-zis, precizează Victorinus în Adversus Arium III, are ființă, adică viața și inteligența, prin mișcarea interioară ca o automișcare în sine; în Dumnezeu, deci există mișcare și de aceea este și acțiune. Dar viața și inteligența sunt mișcare, deoarece orice viață dă vitalitate, și orice lucru animat este exterior; astfel și inteligența, deoarece cuprinde tot, este externă și ceea ce este cuprins este în interior. Din aceasta rezultă că mișcarea este unică și este viață și inteligență. Dar mișcarea internă este repaus, dar un repaus care s-a mișcat; este Dumnezeu Tatăl, ce vine totdeauna din eternitate, este substanța însăși.16 Această mișcare atunci când contemplă din exterior se înțelege pe sine și dorește să se cunoască. Dar dacă se află în exterior atunci a fost generată și dacă a fost generată atunci este Unicul-Fiu, deoarece este singurul pe de-ntregul acțiune și unica mișcare. Dar mișcarea este același lucru care este substanța, pentru care, conclude Victorinus, Tatăl și Fiul sunt una și aceeași substanță și acesta este consubstanțialul, adică omoousion. De aici se deduce că Tatăl este viața în sine și Fiul este viața de la Sine; și viața este mișcarea, principala și unica mișcare, automișcare și mișcare a Fiului-Unic.17 Așa cum am văzut, ne spune Victorinus, mișcarea este unică și în același timp automișcare. În Tatăl este mișcare ascunsă care, după aceea, este mișcare care derivă de la Tatăl și ca atare este o mișcare care derivă din mișcarea primă; acum, dacă mișcarea este unică și Fiul este generat de Tatăl, atunci unic este Fiul care este Logos-ul: „Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Și dacă acest Logos este viața universală, care este în orice lucru, și este și Iisus Hristos, deoarece a salvat toate lucrurile pentru viață, de aceea conclude Victorinus, deoarece Tatăl este viața și Fiul este viață și unică este viața care este în toate lucrurile, de aceea Fiul este consubstanțial Tatălui.18 Deci, Unul Singur este Fiul, deoarece una singură este mișcarea și una singură este viața, deoarece una singură este viața eternă, întrucât viața moare dacă se cunoaște pe sine; dar nu se poate cunoaște pe sine, dacă nu L-ar cunoaște pe Dumnezeu, care este viață adevărată și izvor de viață. Dacă lucrurile stau astfel, atunci, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, viața este cunoștință și fie viața, fie cunoștința sunt o unică mișcare care împlinește două obligații esențiale care sunt viața și cunoașterea.19 Dar întrucât Fiul este unic întrucât este Fiu și diadă întrucât Logos; de fapt el a făcut tot ceea ce-a făcut pentru mântuirea sufletelor, cu misterul crucii și cu viața, pentru a ne elibera de moarte; a lucrat, în schimb cu misterul cunoașterii, prin intermediul Spiritului/Duhului Sfânt, care ne-a fost dat ca Maestru, care pe toți i-a învățat (Ioan 14, 26) și care a depus mărturie (Ioan 15, 26) despre Hristos.s
„Astfel, Fiul lui Dumnezeu este Hristos, adică Logos-ul este Fiul și viața, și deoarece este parte din aceeași mișcare, Fiul este și cunoașterea; prin intermediul căreia este cunoașterea însăși, este Spiritul/Duhul Sfânt; și existentul însuși este constituit astfel în felul că sunt două existențe: existența lui Hristos și existența Spiritului/Duhului Sfânt, într-o singură mișcare care este Fiul.”21
Iisus derivă de la Tatăl, iar Spiritul/Duhul derivă de la Tatăl, deoarece o singură mișcare le-a produs pe una și pe cealaltă existență; și dacă acele lucruri pe care Tatăl le-a dat pe toate Fiului (cf. Ioan 16, 14-15 ) și Fiul care este mișcare i-a dat toate lucrurile Spiritului/Duhului Sfânt; de fapt este scris: toate lucrurile Spiritul/Duhul le are de la mine (cf. Ioan 16, 14-15). De aici, conclude Victorinus, reiese că mișcarea este viața și aceeași viață este știință și cunoaștere și de aceea orice posedă cunoașterea îl are de la viață și aceasta este Summa Sfântă Treime, această Summa Unitate: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă.” (Ioan 16, 15). Plecând de la textul extrem de important, care valorizează cunoașterea, pentru tot ce s-a întâmplat după aceea, în istoria celor o mie de ani de creștinism: „acolo unde este adevărul, este știința” (Ubi veritas, ibi scientia), Victorinus poate să ajungă la concluzia că, deoarece Hristos este adevărul, este Spiritul/Duhul Sfânt.22 De aici, putem trage concluzia că dacă Hristos și Spiritul/Duhul Sfânt sunt știința și Hristos este viața, și Spiritul/Duhul sunt viața și de aceea Hristos și Spiritul/Duhul sunt același lucru, așa cum afirmă Sfântul Pavel, atunci când declară că prudența Spiritului/Duhului este viața (Rm. 8, 6). După ce a reafirmat că Tatăl și Fiul sunt același lucru și la fel Iisus și Spiritul/Duhul sunt același lucru, de aceea Toți Trei sunt același lucru, Victorinus reamintește ceea ce a spus Hristos: Dumnezeu vă va da un alt Paracit (Mîngâietor) (Ioan 14, 16) și a adăugat că, a spune Altul, Hristos s-a înțeles pe Sine însuși, ca un Altul (un alter ego); în a spune Paraclitul, care după aceea s-a manifestat la fel, în aceeași acțiune mântuitoare. Deci, Hristos este Spiritul/Paraclit și Spiritul/Duhul este un Alt Paraclit, același pe care l-a trimis Tatăl. Deci, Iisus este Spiritul/Duhul Sfânt. De fapt Spiritul/Duhul, este mișcarea însăși.23 De aici rezultă că Hristos este Spiritul/Duhul. De fapt, Dumnezeu este în mod substanțial Spirit/Duh și în El substanța însăși este mișcarea care rămâne în sine. Aceste lucruri, afirmă Victorinus, privesc știința acțiunilor îndeplinite de Sfânta Treime: de fapt, Tatăl este liniștea care vorbește, Hristos este vocea, Paraclitul este vocea vocii. Deci, Spiritul/Duhul Sfânt, în această acțiune este Paraclitul, care este El însuși Dumnezeu. Dacă, deci, Hristos se manifestă și astfel, este Spirit/Duh, dar în același timp este Dumnezeu; este Hristos în misterul vieții eterne și Spirit/Duh în sfințirea vieții.24 Victorinus face aici dovada unei argumentări imbatabile, care s-a construit în lumina textului biblic, a conceput Sfânta Treime ca o dublă diadă, să ne amintim aici de diada platonică, pe care am analizat-o în aceste pagini, așa cum reiese din următorul pasaj: Hristos este Cuvântul adică Viața, știința și Spiritul/Duhul Sfânt (…). Dacă lucrurile stau astfel, dacă Dumnezeu și Hristos sunt o singură realitate, dar în același timp există o distincție între ei, deoarece Tatăl este existența acțiunii, adică substanțialitate, în schimb Fiul este actul existenței. Dar cei care rămân sunt doi, doi în acest sens, adică faptul că Hristos și Spiritul/Duhul Sfânt sunt doi într-o singură realitate, adică în mișcare, și sunt doi în felul în care o singură realitate este în doi. Dar primele două sunt o singură realitate, în sensul că o singură realitate este diadică. Astfel, deoarece într-o singură realitate sunt doi, și deoarece cei doi sunt o singură realitate, de aici putem trage concluzia că Sfânta Treime este o singură realitate.25
În partea a IV-a a lucrării, Adversus Arium, Victorinus reia argumentele tratate în celelalte cărți și abordează în mod sintetic punctele principale ce privesc mai ales conceptul de ființă (to einai) care a fost folosit înaintea conceptului de existent și de cel de Logos. Dar trebuie făcută distincția între ființa unică sau originară din care derivă ființa care rămâne în celelalte lucruri. Celălalt fel de a concepe ființa privește ființa tuturor lucrurilor, care apare după ființa relativă, care se referă la așa numiții predicabili, adică ființa genului, a speciei sau ființa celorlalte lucruri.26 Totodată, precizează Victorinus, ființa primă este astfel lipsită de participare că nu-și poate zice nici unică, nici singulară; de fapt, ai conferi o definiție i-ar limita relaționalitatea. Deci, trebuie înțeleasă ca o ființă preferată, înainte de unicitate și dincolo de simplitatea lucrurilor; ea este o ființă inefabilă pentru toate celelalte lucruri, dar nu pentru sine, adică este o ființă fără formă, care poate fi surprinsă prin intuiție, dar nu poate fi priceput cu inteligența. Este vorba de o ființă care înseamnă prezență și nu este existentul, este ceea ce Victorinus a desemnat prin verbul a „trăi” sau „trăitul.”27
Această ființă, dacă nu este existentul, nu este Logos-ul, care este ceva de sorginte inteligibilă și cunoscătoare. De fapt, Logos-ul este fie definit, fie de definit; este Logos-ul lucrurilor, prin intermediul cărora au fost create toate lucrurile (Ioan 1, 3) și care-i asigură fiecărui lucru specificitatea calitativă a existenței; pentru o asemenea funcție Logos-ul definește și determină. Deci, Logos-ul, pentru faptul că definește și închide în sine toate lucrurile, atribuindu-le o formă, este existent, deoarece a fost înainte o anumită formă de ființă.28 Lucru extrem de important, și credem dezbătut pentru prima dată în literatura creștină de la noi, este abordarea pe care Victorinus a făcut-o în ce privește erorile păgânilor și ale giudeilor, în ce privește corecta interpretare a termenului de omoousion și care ne consimte să admitem dogma noastră creștină care, învățându-ne adevărul, a corectat erorile arienilor și ale ereticilor.29 El a precizat că consubstanțialul nu se referă numai la Tatăl și la Fiul, deoarece Spiritul/Duhul Sfânt derivă de la Tatăl și este în Fiul. Apoi, bătrânul Retor construiește o argumentare prin intermediul căreia, dacă se recunoaște cu adevărat că Dumnezeu este și Hristos este, și dacă înțelegem prin ființă Dumnezeu este și Hristos este, și că ființa este lumină, Dumnezeu este Spirit/Duh și Hristos este Spirit/Duh, Dumnezeu este Logos și Hristos este Logos. Grecii numesc ființa ousia sau ipostasis, în timp ce latinii au folosit substantia.30 Concluzia lui Victorinus este necesitatea acceptării consubstanțialului. Victorinus a pus în evidență contradicțiile pozițiilor ariene, de aceea un bun creștin trebuie să confeseze că Fiul este de aceeași substanță cu Tatăl și, apoi, în ce fel este Fiu, de aceea este nevoie să profesăm pe de-a-ntregul consubstanțialul, îndepărtând orice dubiu, atunci când spunem: Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, adică lumina este Tatăl și lumina este Fiul; atunci când afirmăm, pe bună dreptate, că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul, noi afirmăm ceea ce va fi adevărat și pe deplin consubstanțial,31 este esența raportului dintre Tatăl și Fiul, ca fiind din aceeași substanță divină.

 

 

Note
1 Victorinus Marius, Adversus Arium I, 1, 35-38, în Victorinus M., op cit. p. 35
2 Ibid., 3, 21-22
3 Cf. Adv. Arium I, 12, 1-4
4 Cf. Adv. Arium I, 12, 10-13
5 ibid. Adv. Arium I, 19, 3-11.
6 ibid. Adv. Arium I 19, 23-26
7 Cf. Marius Victorinus, Adv. Arium I 19, 33-57
8 ibid. Adv. Arium I 30, 28-30
9 Cf. Adv. Ar. I 47, 2-21.
10 Ibid. Adv. Ar. I 47, 34-36
11 Cf. Adv. Ar. II 1, 23-27
12 Cf. Adv. Ar. II 5, 4-12
13 Cf. Adv. Ar. II 8, 6-9
14 Adv. Ar. II 10, 41-46
15 Adv. Ar. II 12, 26-33
16 Cf, Adv. Ar. III 2, 12-25
17 Cf. Adv. Ar. III 3 8-11
18 Cf. Adv. Ar. III 8, 1-10
19 Cf. Adv, Ar. III 8, 16-28
20 Cf. Adv. Ar. III 8, 28-35
21 Cf. Adv. Ar. III 8, 37-42
22 Cf. Adv. Ar. III 9, 15-16
23 Adv. Ar. III 14, 7-13
24 Cf. Adv. Ar. III 16, 14-20
25 Cf. Adv. Ar. III III 18, 8-18
26 Cf. Adv. Ar. IV 19, 1-9.
27 Cf. Adv. Ar. IV 19, 10-17.
28 Adv. Ar. IV 20, 110.
29 Victorinus M., De homoousio recipiendo, Victorinus M., în Scrieri creștine 1, 15-18
30 Cf. De hom rec. 1, 18-28
31 Cf. De hom. Rec. 4, 18-23.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg