Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (III) (exercițiu de logică)

Despre generarea  lui Dumnezeu  în Sfânta Treime (III) (exercițiu de logică)

Marius Victorinus trece la enunțarea celor patru moduri de reprezentare a existenților, așa cum cum urmează: existenții care sunt cu adevărat, adică ființele, entitățile supracerești cuprind: a. Spiritul, nous-ul, Sufletul, cunoștința, disciplina, virtutea, logoi1-i, opiniile, perfecțiunea, existența, viața, inteligența; b. cele care sunt deasupra celor enumerate la punctul a., existențialitatea, vitalitatea, intelectualitatea; c. Existentul de deasupra tuturor ființelor determinate precedente, deci el este existentul absolut (solum on) (Ad Cand. 7, 1-7), adică Fiul lui Dumnezeu, așa cum afirmă Victorinus în (Ad. Cand. 15, 16). Ordinea enumerată mai sus, este pe bună dreptate, o ordine crescătoare a ființei, de aceea ceea ce este enumerat la punctul b. este superior a ceea ce a fost enumerat la punctul a., deoarece ființele determinate de la punctul b. exprimă o potențialitate care este logic superioară existentului, la fel cum același Candidus a subliniat în (Ep. Ad. Cand. I, 1 1-114).
Victorinus trece apoi la specificarea naturii a ceea ce numește pur și simplu existenți, care se diferențiază de cei cu adavăra existenți; de fapt, în timp ce aceștia din urmă, așa cum am văzut înainte, corespund inteligibililor, cei pur și simplu existenți, corespund sufletelor neîntrupate. Aici este necesară distincția dintre Suflet, care face parte din cei cu adevărat existenți, deci de ființele inteligibile și sufletul ce face parte din cei pur și simplu existenți, care trebuie înțeleși ca făcând parte din activitatea cunoscătoare. Acesta este ultimul Suflet pe care Marius Victorinus îl numește substanță, a cărei putere intelectuală se datorează nous-ului patrikos, care face posibilă nașterea în Suflet a perfecțiunii și îi dă posibilitatea acesteia să ajungă la cunoaștere: De aceea se spune că sufletul este substanță, deoarece fiecare substanță este subiect (de analiză). Fiecare subiect stă pe ceva diferit de el. Sufletul însă este așezat sub intelect (to on) și sub Spirit/Duh. Deci Sufletul este substanță.”(Ad Cand. 7, 19-22)
În ce privește ordinea naturală a existenților, Victorinus precizează că cei care nu sunt cu adevărat non existenți trebuie să fie înțeleși ca o alterare a semnificației existentului; astfel non existentul este ca o împărțire a existentului. Dar împărțirea, chiar dacă este ceva fără formă, este. Din aceasta rezultă că non existenții sunt, deoarece au acel plus de ființă al non existenților. Este astfel configurată ordinea naturală a existenților conform unei modalități de existență a ființei descrescătoare: cei cu adevărat existenți, existenții, cei cu adevărat non existenți, non existenții. (Ad Cand. 8, 19-21). Marius Victorinus era un foarte bun cunoscător al logicii aristotelice și a legilor logicii, pentru care o lege logică este un raport de ordin esențial între formele de raționare. Întucât este esențial, raportul este constant și universal. Atributul esenței este necesitatea și atributul necesității este universalitatea . În acest sens afirmațiile sale respectă întru totul legea non contradicției, pentru care, după Aristotel este imposibil a spune și a nu spune același despre același în același timp și în aceeași privință. Știa foarte bine că preopinentul său o cunoaște și el, însă el n-a dorit să respecte faptul că două judecăți dintre care una este negația celeilalte nu pot fi simultan adevărate. În plan real lucrurile sunt contradictorii. Constatarea contradicțiilor reale, spunea Aristotel nu este ea însăși o contradicție. Gândirea unei contradicții nu este ea însăși contradictorie. Contradictoriu ar fi dacă s-ar afirma ca simultan adevărate propozițiile : „există contradicții reale” și „nu există contradicții reale”.
Victorinus, mare maestru al dialogului rațional se oprește, după aceea, la afirmația că Cerul și toate lucrurile care sunt în el și în lumea întreagă sunt constituite din materie și formă într-o complexitate imensă și, de aceea, nu sunt deloc simple, așa cum par. Părțile acestei lumi care participă la Sufletul intelectual constituie în puterea și natura lor caracteristicile celor cu adevărat non existenți. Aceste entități sunt într-un anumit fel supuse procesului de transformare (alterare) și în același timp sunt într-un continuu proces de mișcare, numai atunci când folosesc inteligența conform percepției; sunt în schimb nealterabile și în stare de nemișcare, atunci când folosesc numai inteligența (Ad Cand. 9, 20-22). De aici se deduce că cei cu adevărat non existenți sunt, într-un anumit fel, ființă și non ființă; de fapt, cei cu adevărat non existenți, care fac parte din ființele existente în lume, sunt existenți, deoarece au suflet și, într-un anumit fel, sunt non existenți, deoarece au materia alterabilă și calitățile schimbătoare. (Ad Cand. 10, 1-7).
Victorinus precizează că sufletul este astfel deoarece are caracteristici intelectuale și pentru că se mișcă totdeauna din sine însuși; datorită acestor calități el este și substanță.Acum, dacă calitatea este materia, aceeași substanță este materie. Dar sufletul se diferențiază de materie, deoarece ea cunoaște și se autocunoaște, în timp ce materia nu posedă nici „inteligență”, nici percepție senzitivă. Deci, atunci când sufletul este singular și pur, adică fără materie, el aparține existenților, în schimb, materia singură aparține non existenților. Cf. (Ad Cand. 10, 19-32). Victorinus, după aceea, precizează că în plus față de aceste patru moduri de a fi, până aici examinate , este nevoie să-i adăugăm pe cei non existenți cu adevărat, care eișchivalează cu cei pur și simplu existenți, cu sufletele neîntrupate și cu cei adevărat existenți, care nu și au o substanță a lor, nicio proprie intelecție, fiind o construcție a intelectului, adică o realitaute non existentă, de aceea, numai imaginară.(Ad Cand. 11,1-12).
Necesitatea unei aprofundate explicitări a doctrinei filosofice referitoare la modalitățile de existență a entitățile este folosită de Victorinus cu un scop precis, adică pentru a explica „ce este Dumnezeu și în care existenți este prezent.” (Ad Cand. 12, 1 -2). Bătrânul maestru precizează, înainte de toate că Dumnezeu nu coincide cu niciunul din cele patru planuri ale ființei, deoarece transcende cele patru planuri ontologice cărora le dă ființă prin participare. Dumnezeu, întrucât este deasupra tuturor lucrurilor, nu aparține existenților și nu are nimic din existenți. Dumnezeu, deci, este un non existent (me on ergo deus est) (Ad Cand. 13, 10-12) .
Dar ce este acest non existent deasupra existentului ? Atât cât se poate înțelege din acest inteligibil, din moment ce este existent și non existent, Victorinus ajunge la concluzia că el a condus, prin puterea sa, la manifestarea existentului și pe care l-a generat.(Ad Cand. 14, 3-5).
Pentru Victorinus este ilogic să gândești că Dumnezeu, care este deasupra existentului, a produs din nimic ceea ce este asemănător Lui. De fapt, ceea ce este deasupra existentului, este existentul ascuns, și generarea și manifestarea a ceea ce este ascuns, deoarece existentul în putere generează existentul în acțiune.(Ad Cand. 14, 11-13)
Dumnezeu, deci, este Tată și Părinte și generează ceea ce era în sine. Existentul care era în sinea Tatălui este adevăratul existent, un pre-existent care este deasupra celor cu adevărat existenți, și acesta este Iisus Hristos, singurul existent dintotdeauna existent. (Cf. Ad Cand. 14, 21-27). Dumnezeu, deci, pre-existent (proon), a generat Fiul, existentul perfect (perfectum, on), unicul și singurul existent (unum et solum on), născut din putere, înaintea tuturor lucrurilor, sau, înaintea celor cu adevărat existenți și a existenților. (Ad Cand. 15, 7-9).
Discursul lui Victorinus, unic în patrologia creștină, reia pozițiile lui Candidus, pentru care Hristos este o forță atotputernică a lui Dumnezeu și Logos universal, (Ad Cand. 2, 11-12) și conform a ceea ce e afirmat în Evanghelia după Ioan, Iisus este Logos-ul lui Dumnezeu (Cuvântul) , este Logos-ul în principiu, și același Logos este Dumnezeu. Dacă Logos-ul a fost în principiu, a fost dintotdeauna, în mod necesar nu poate deriva din non existenți. Nici nu poate fi acceptată creația Lui (Ad Cand. 16, 5-15).
Logos2-ul în general și logos-ul în accepțiunea lui Victorinus, este o anumită putere activă care se mișcă și se autoconstituie în acțiune și nu în putere; Logos-ul este puterea creatoare a lui Dumnezeu. (Ad Cand. 17, 1-4). Dar Dumnezeu nu este generat ca Logos, fiind el însuși Logos, dar este un Logos liniștit, care se odihnește.(Ad Cand. 17, 12-13). Dumnezeu este cauza primă, nu este numai cauza tuturor lucrurilor, ci și cauza Sinelui propriu, deci, din Sine însuși, este Logos și Dumnezeu.
Concluzia lui M. Victorinus este aici determinantă: Logos-ul este născut din ființă, pentru acțiune și în acțiune își are ființa. Așa cum ființa își are acțiunea sa și ființa sa, la fel și acțiunea își are ființa sa. Dar aceeași acțiune este ființa, așa cum ființa este aceeași cu acțiunea. Aceste două sunt deci, Unu în simplitatea sa, ca Dumnezeu și Logos, Tatăl și Fiul. (Ad Cand. 22, 10-18).
Victorinus ajunge la concluzia că Tatăl și Fiul constituie o unitate simplă; aceasta din urmă este condiția fundamentală pentru a putea vorbi de consubstanțialismul dintre Tatăl și Fiul. În același timp, Iisus nu derivă din nimic. De fapt, scrie Victorinus, acțiunea a apărut din ființă, fiind aceeași acțiune a ființei. Nu putem afirma că Iisus n-ar fi consubstanțial, deoarece ființa, fiind substanțială, este una cu acțiunea care, la rândul ei, este una cu ființa, deoarece aceeași ființă este acțiune și aceeași acțiune este ființă( … )acesta este Iisus, Cel care este în afară și în interior. De fapt, este în afară prin acțiune, este înăuntru în Tatăl, întrucât este ființă. Astfel este Dumnezeu, deoarece este în Dumnezeu; este Fiul deoarece este în acțiune și oriunde ar fi este ființă în acțiune; în această manieră Tatăl și Fiul sunt amândoi Dumnezeu și Logos. (Ad Cand. 23, 1-10).
Dumnezeu își trage ființa din tot ceea ce este putere; și, deoarece cei cu adevărat non existenți sunt străini puterii lui Dumnezeu, ei nu pot fi în Dumnezeu. Datorită acestora putem deduce implicit că Iisus nu putea să vină din cei cu adevărat non existenți , adică din Nimic (Nulla) (Ad Cand. 24 9-13). Argumentarea lui Victorinus este foarte clară: existentul, adică ceea ce este în acțiune nu poate să derive de la ceea ce este în putere. Și că ceea ce este o putere nu este încă existent și de aceea este denumit non existent, sau mai bine-zis non existent în acțiune, ci existent în putere. Victorinus respinge afirmațiile sacrilege ale acelora care afirmă că Dumnezeu n-a trimis logos-ul în interioritatea sa, deoarece a spus: „Eu am dat naștere fiecărui Spirit prin sufletul meu.” (Is. 57, 16). Totuși, expresiile „la Dumnezeu” și „deasupra Sinelui lui Dumnezeu”, nu înseamnă în afară, ci amândouă înseamnă înăuntru (Ad Cand. 26, 20-23). De aici se deduce că Fiul este Logos-ul și Dumnezeul care a creat toate lucrurile în Hristos, deoarece Hristos este sămânța tuturor lucrurilor. Și dacă Hristos este înainte de toate creaturile, de unde derivă, deci, Hristos?”Dacă este Cuvântul, este și Ființă și conform ființei în Sine este Tatăl, iar ca acțiune este Fiul. Și deoarece ființa însuși este acțiune, ființa este modalitate de acțiune, de aceea Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali.(Ad Cand. 27, 12-17). Dar cum este posibil să vorbim de consubstanțialism între Tată și Fiu dacă substanța nu exista încă? Acest lucru este posibil, deoarece a-I găsi un Nume demn de Dumnezeu este imposibil, de aceea îl numim în mod impropriu scoțând din intelectul nostru denumirile pe care le alăturăm lucrurilor pe care le cunoaștem. „Numim astfel acțiunile lui Dumnezeu din propriile noastre acțiuni, ca atunci când spunem „Dumnezeu gândește”, „Dumnezeu trăiește” în așa fel că îi atribuim lui Dumnezeu și substanța și existența și denumim ființa sa substanță într-un fel impropriu față de ființa care este.”( Ad Cand. 28, 9-11).
Victorinus își încheie răspunsul său la Candidus oprindu-se asupra celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi afirmând: „În mod sigur acel Spirit/Duh, prin acțiunea sa proprie, este diferit de Fiul, chiar dacă este același Fiu, așa cum Fiul, prin acțiune, este diferit de Tatăl, chiar fiind același Tată conform ființei. Și astfel, aceștia Trei, care sunt Unu, sunt o singură Divinitate și nu o necesitate împărțită în părți, nu sunt nici antithea, nici athea, ci Trei care sunt Unu și Unu, care sunt trei; și de trei ori trei sunt același Unu și Unic.”
Așa cum se cunoaște, arienii erau imbatabili în a arhitecta un discurs logic creștin, chiar dacă era viciat în interior de sofisme, singurul dintre Părinții Bisericii, Marius Victorinus a reușit să le demonstreze lipsa de logică a paralogismelor, așa cum am văzut mai sus.
„Vorbind despre Părinții Bisericii, ne spune Etienne Gilson3, ne gândim de obicei la felul în care au folosit filosofia pentru a defini dogma creștină și riscăm să-i uităm pe adversarii lor care, în aceeași epocă, s-au străduit, din contră, să se folosească de credința creștină pentru construirea discursului filosofic. Erezia lui Arie pare să fi apărut având la bază această dorință a punerii religiei pe o bază rațională. Sfântul Grigore din Nazianz( Teologul) și Sfântul Vasile cel Mare s-au găsit în fața unei atitudini asemănătoare a deiștilor din secolul al XVII-lea, adică a unei raționalizări a dogmei creștine efectuate în mod spontan de către spirite sensibile la valoarea explicativă a credinței creștine, preocupați însă să reducă la regulile cunoașterii metafisice, partea misterică pe care aceasta o conținea. Preocuparea în ce privește raționalitatea discursului, pe care arianismul a manifestat-o de la început, și pe care am văzut-o și în discursul lui Candidus, în cadrul aceleași credinței creștine i-a dat acel caracter logic pe care Victorinus l-a înfruntat pe același teren logico-explicativ. Era vorba de a ști dacă metafisica ar fi absorbit dogma, sau dogma metafisica.” Nu trebuie uitat în acest context Episcopul arian, Eusebius din Nicomedia, cel car l-a botezate pe patul de moarte pe Împaratul Constantin. Sfântul Grigore din Nazianz s-a aflat însă în fața unui alt adversar de primă calitate în persoana arianului Eunomius din Cizico, care era maesru în folosirea “sofismelor”, în încercarea de a se pune în regulă cu dogma creștină. Eunomius, ne spune E. Gilson, nu încerca să încadreze misterul într-o formulă preocupată să-l expună și să-l definească, ci să plaseze misterul în planul inteligibilului. Pâna aici logica sa era corectă. Dacă Fiul este consubstanțial Tatălui, Tatăl s-a generat pe sine însuși și întrucât era nenăscut a dat naștere Sinelui său. Eunomius, la fel ca dialecticienii din cel de-al XII-lea secol, n-a greșit cu altceva, decât prin faptul că a golit misterul în numele logicii: dacă s-a născut, vorbind despre Fiu, înseamnă că înainte de a se naște el nu exista. În schimb vorbind de Dumnezeul creștin în limbajul lui Platon, Eunomius a făcut din Demiurgul platonic Tatăl Cuvântului (Logos-ului) creștin.4
În cea de-a doua Epistolă către Victorinus, din 358 d. Hr., solecitată de însuși Victorinus, pentru a cunoaște în profunzime textele fondatorilor sectei ariene, Candidus, la început își dă seama de eforturule făcute de bătrânul Retor, care a demonstrat că Hristos a fost generat, nu făcut. Dar el i-a contrapus imediat Epistola lui Arie către Eusebiu din Nicomedia, în care erau descrise rațiunile poziției lui Arie și a discipolilor săi, iar cei care i-au urmat pozițiile erau descriși, după Arie în mod nejustificat, ca oameni fără Dumnezeu, pasibili de pedeapsa unui exil dureros. Aceste afirmații însoțesc Epistola pe care Eusebius din Nicomedia, la rândul său, i-a trimis-o lui Paolinus din Tir; în ea sunt reluate argumentele împotriva generării dumnezeiești, care era susținută, după Eusebius, de Sfânta Scriptură. Epistola se încheie cu cererea lui Eusebius făcută lui Paolinus, ca Episcopul din Tir să-i transmită lui Alexandru, Episcopul Alexandriei, nu numai bunele rațiuni expuse în Epistola trimisă în apărarea pozițiilor ariene, ci și a propriilor observații, cu speranța că ele ar putea suscita în mintea Episcopului un sens de rușine: si scripseris ipsi, pudorem illi facias5 Cele două documente trimise de Candidus lui Victorinus, exprimă nucleul pozițiilor ariene și-l fac pe bătrânul Retor să facă un alt efort pentru o analiză filosofică și hermeneutică a Scripturilor, pentru a opune propozițiilor ariene pe cele ortodoxe. Aceasta devine pentru Victorinus ocazia unei relecturi mai atente a Evangheliei după Ioan și a Epistolelor Sfântului Pavel, în măsură să pregătească un răspuns încă și mai extins și mai riguros de acela dat lui Candidus în prima Epistolă.6 Dar așa cum s-a spus înainte, scrie G. Balido, acest răspuns, care trebuia să completeze proiectul originar al unui opus ad Candidum, care trebuia să cuprindă cele două Epistole către Candidus și cele două răspunsuri ale lui Victorinus nu s-a realizat. Totodată răspunsul este integrat în prima parte a lui Adversus Arium I, în care Victorinus reafirmă că Hristos a fost generat, dar după aceea abandonează argumentările împotriva lui Candidus pentru a se ocupa într-o nouă confruntare împotriva teoriei asemănării dintre substanțe, sau a lui homoousion, adusă în discuție de Vasile din Ancira, argumente care vor constitui obiectul analizelor noastre viitoare.
Pentru a exprima realitatea comună celor Trei, a scris Vladimir Lossky7,” împărțind în trei dumnezeirea cea neîmpărțită”, făcând apel la textele lui Grigorie din Naziaz, Părinții au ales cuvântul ousia. Acest cuvânt a aparținut limbajului filosofiei, și a însemnat „esență”, deși termenul a fost curând vulgarizat, pentru a semnifica „atribut” sau „categorie”. El avea, ca derivat verbul eimi ,” a fi”, cu o rezonanță ontologică și ar fi putut fi folosit tot atît de bine pentru a accentua unitatea ontologică a dumnezeirii, mai ales că se regăsește și în termenul homoousios, căruia deja i se conferise un sens creștin o dată cu Sinodul de la Niceea și care ajunsese să desemneze identitatea de esență a Tatălui și a Fiului. Homoousios și ousia stăruiau asupra identității și aceasta era calea obișnuită pentru gândirea elenismului târziu, care se axa, după cum am spus, pe dezvăluirea extatică a Unului.” Argumente pe care Victorinus le-a abordat după aceea în Adversus Arium privind opiniile lui Arie și Eusebius au fost prezentate, așa cum am văzut în cea de-a doua Epistolă ce i-a fost trimisă de Candidus.
Confruntarea epistolară, dintre Victorinus și Candidus, este caracterizată de capacitatea celor doi autori de a utiliza, cu o abilitate remarcabilă, scrie G. Balido, dialectica stoico-aristotelică. În mod particular, expunerea ce se referă la modalitatea ființelor determinate de a avea un rol principal în ce privește felul de a răspunde a lui Victorinus provocărilor lui Candidus. În ea vedem, de fapt, o abordare de strictă matrice porfiriană, așa cum a semnalat P. Hadot8 ce se termină prin legitimarea prospectivei consubstanțialiste a Credului de la Niceea și cu respingera tezelor conform căreia Hristos, care ar fi derivat din Nimicul (Nula), care „există”. În ce privește problema dacă este cu adevărat vorba de o corespondență sau de o ficțiune literară, teză susținută de mulți studioși, datorită unei nesigure existențe istorice a figurii lui Candidus, lucru care nu reduce cu nimic importanța filosofico-teologică a valorii txtului scris de Victorinus, în forma sa dialogică, care expune în mod fidel pozițiile ariene despre generarea în Dumnezeu. În analiza demersului lui Victorinus asupra Unității Sfintei Treimi, conclude G. Balido, egalitatea și distincția în același timp, a celor Trei Realități, Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt sunt susținute pe baza datelor Sfintei Scripturi și a analizelor lingvistice, în care folosirea conceptuală a textelor porfiriene sau de matrice neoplatonică nu determină o influență doctrinală neoplatonică organică asupra gândirii creștine a lui Marius Victorinus.

 

 

Note
1 În interiorul cosmologiei medioplatonice a lui Plutarh își găsește loc doctrina logoi-ilor, ca principali organizatori, (ordinatori) ai lumii sensibile în forma entităților matematice, pe care o găsim în lucrarea De Iside et Osiride (337 A și urm.)
2 Rațiune, ratio, este o facultate intelectivă a omului, considerată cu caracterul său specific și cu toate formele sale de activitate. Prima semnificație a logos-ului, de la verbul legein, a vorbi, este cuvântul , limbajul. (iată una din explicațiile pentru care a fost tradus în românește prin Cuvânt) Așa cum știm, limbajul este expresia gândirii. În capitolul al IV-lea al Tratatului aristotelic Despre interpretare se vorbește despre logos. În realitate, conceptul de logos posedă o semnificație plină de înțelesuri metafisice și teologice.
3 Gilson Etienne, La filosofia del Medioevo, BUR, Milano 2000, p.. 65
4 Cf Gilson E., op. cit. p. 66
5 Conf. Ep. Cand. II 2, 42-43, în Balido G. op cit. p. 34
6 Cf. lui P. Hadot (ed. îngrijită de) Marius Victorinus, Traités Théologiques sur la Trinité, Les éditions du Cerf, Paris 1960, p.30
7 Lossky Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, București 1993, p. 50
8 Cf. lui Hadot P., Porfirio e Vittorino, trad. it. Vita e Pensiero, Milano 1993, p. 437-451

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg