Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre interviu: definiții, etimologie, istoric şi tipologii (I)

Despre interviu: definiții, etimologie, istoric şi tipologii (I)

Interviul este o formă relativ tânără în istoria jurnalismului și în cea literară, dar a devenit fulgerător aproape ubicuu, în zilele noastre fiind greu de imaginat vreun mediu jurnalistic – tipărit, audiovizual, digital sau multimedia – care să nu conțină tot felul de interviuri. Acesta este un „instrument standard” pentru indivizi – atât persoane publice, cât și persoane private – care doresc să-și exprime o idee, o opinie sau o experiență în arena publică.1 În multe țări, inclusiv în România, campaniile politice și confruntările dintre candidații rivali se desfășoară în mare măsură printr-o varietate de forme de interviu, de la talk-show-uri, interviuri stradale, interviuri telefonice și e-mail-uri până la sesiuni de chat.2 De asemenea, celebritățile din sport și din showbiz sunt bântuite de hoarde de intervievatori necruțători care răspund cerințelor din ce în ce mai presante de raportare sau informare imediată, acoperire live a evenimentelor și informații de primă mână.3
Potrivit Dicționarului Merriam Webster, un interviu este o convorbire în care se pun întrebări şi se dau răspunsuri.4 După alte definiții, interviul este „o conversație, de obicei dintre două persoane pentru a obține informație în beneficiul unei audiențe nevăzute”, interviul fiind adesea un „schimb informațional ce poate da naştere unui nivel de înțelegere la care, singură, niciuna dintre părți nu ar avea acces”5. Rezultă că interviul este o conversație cu un „demers investigativ”6. Aşadar, uneori interviul poate semăna cu o conversație, dar nu este; uneori poate fi amuzant să îl asculți sau să participi la el, dar nu acesta este rostul lui, interviul având un singur scop: „colectarea informației”7. Interviul este cea mai publică dintre conversațiile private, funcționând cu toate regulile dialogului privat, cu toate că este construit pentru sfera publică8, subiectul intervievat ştiind că se expune opiniei oamenilor. Pe de altă parte, interviul nu este un dialog liber cu sau între doi subiecți, ci este o „convorbire radială”, adică focalizată pe unul dintre interlocutori, şi în care „unul are dreptul să ceară, iar celălalt să fie auzit”9. Interviul jurnalistic este un „schimb între doi indivizi şi câteva instituții” care condiționează subiectiv conversația.10 Un interviu jurnalistic ia forma unei conversații între două sau mai multe persoane: intervievatorul pune întrebări pentru a obține fapte sau declarații de la intervievat, interviurile fiind o 1parte standard a jurnalismului şi a reportajelor media”11.
În opinia mea, interviul este o modalitate sau procedeu ori o probă de măiestrie a intervievatorului de a obține de la interlocutor sau intervievat cât mai mult din răspunsurile şi informațiile esențiale şi care interesează cititorul, şi, totodată, de a reuşi să te substitui atât personalității căreia i se ia interviul, cât şi lectorului. Rolul ziaristului sau realizatorului de interviuri este asemănător unui Socrate, de pildă, care a apelat la maieutică, o metodă prin care se urmărea şi se urmăreşte inevitabil şi inebranlabil ajungerea la adevăr, bine, frumos etc., pe calea discuțiilor şi a dialogului. El trebuie să pornească de la celebra zicere „Ştiu că nu ştiu nimic”, pentru a scoate la lumină, a extrage din ascunzişul lor, de multe ori de nepătruns ori tenebros, gândurile cuiva, ca într-un proces de „naştere” sau „renaştere” a ideilor unui om. Cu ajutorul unor întrebări persuasive ori străbătătoare, cel care intervievează îl pune pe interlocutor în situațiunea de a descoperi, în aparență singur, marile adevăruri, stimulând, provocarisind contrarietatea acestuia față de ceea ce cunoştea în prealabil, dar şi o anume deschidere față de celălalt, în fine, îl determină la analize şi dezvăluiri, la descoperirea esenței lucrurilor.
Din punct de vedere filosofic, Arthur Schopenhauer susținea că trebuie să punem întrebări într-o ordine diferită de cea cerută prin deducția pe care e nevoie să o extragem din ele, amestecându-le în toate felurile.12 Atunci, adversarul sau intervievatul nu va şti unde vrem să ajungem şi nu va putea „să prevină atacurile”, şi mai departe, vom putea să folosim răspunsurile sale pentru a trage diverse concluzii, chiar opuse unele altora, pe care le vom utiliza după cum apare ocazia.13
Interviurile au loc, de obicei, față către față şi personal, deşi tehnologiile moderne de comunicare, cum ar fi Internet-ul, au permis conversații în care părțile sunt separate geografic, cum ar fi cu „software-ul de videoconferință”14 şi interviurile telefonice se pot întâmpla, pot avea loc, fără contact vizual. Interviurile, față în față sau prin telefon, nu se desfăşoară conform unui scenariu, aşa că intervievatorul trebuie să fie pregătit pentru „răspunsuri neaşteptate”, să urmărească implicațiile şi să pună „întrebări de urmărire”15. Interviurile pot varia de la interviuri nestructurate sau conversații libere şi deschise în care nu există un plan predeterminat cu întrebări aranjate dinainte16, până la convorbiri puternic structurate în care întrebări specifice apar într-o ordine concretă, precisă.17 Uneori, interviurile vor fi fiind nişte dialoguri foarte lungi, pedante, stufoase şi complicate, greu de înțeles pentru mulți, cum sunt, de pildă, cele cu scriitori, filozofi sau artişti, în care intervievatorul va insista cu o întrebare la care el doreşte un răspuns de la intervievat sau cu o problemă pe care vrea „să o înțeleagă pe deplin”18. Adesea, intervievarea este „cât se poate de deschisă şi directă”, dar există două situațiuni dificile: intervievarea celor pentru care discuția este „incomodă” sau care îi tratează pe intervievatori sau jurnalişti „cu circumspecție” şi a celor care sunt „evazivi sau chiar ostili”19. Interviurile pot urma diverse formate; de exemplu, într-un „interviu la scară”, răspunsurile unui respondent ghidează de obicei interviurile ulterioare, obiectul fiind acela de a explora „motivele subconştiente ale respondentului”20, în mod tipic intervievatorul are o modalitate de a înregistra informațiile care sunt adunate, strânse de către intervievat, adesea prin scrierea cu un creion şi hârtie, uneori transcrierea cu un reportofon video sau audio, în funcție de contextul şi amploarea informațiilor şi de durata interviului. Laturile principale ale interviului sunt sondajul de opinie, informația şi lămurirea unei situații, întrebările trebuie să fie scurte, deşi la interviul de tip literar se pot pune şi întrebări mai lungi, mai complexe, clare şi „puse în cunoştință de cauză”. Un gen publicistic distinct şi chiar fascinant îl constituie cărțile de interviuri cu oameni de cultură, scriitori, filozofi, artişti plastici, regizori ş.a.

 

Etimologia termenului de interviu şi scurt istoric

 

Termenul de interviu este o compoziție de cuvinte de la „reciprocă” (în engleză inter, la latină inter, „între”) şi „opinie, concepție, punct de vedere” (view în engleză).21 Aceşti termeni englezești pot fi derivați din franceză entre- şi latină videre (franceză voir, apoi entrevue, s’entrevoir).22
Una dintre cele mai vechi forme de intervievare sunt recensămintele populației din Egiptul antic.23 Alți precursori ar fi diverse forme de conversație: Dialogurile lui Platon, Discuțiile la masă (Tischreden) ale lui Martin Luther (1566), Viața lui Samuel Johnson a lui James Boswell (1791) şi Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții lui, aparținând poetului şi memorialistului german Johann Peter Eckermann (1836).24 Louis Marin vede tradiția europeană a conversațiilor de artă (care a început în secolul al XVII-lea) ca un precursor important al „interviului de artă contemporană”25. În forma sa modernă, totuşi, interviul este o creație americană care coincide cu ascensiunea presei bulevardiere în anii 1830.26 Cu toate acestea, interviul cu întrebări şi răspunsuri în jurnalism datează din anii 185027, primul interviu cunoscut care se potriveşte matricei interviului ca gen a fost pretins a fi interviul din 1756 de către arhiepiscopul Timothy Gabaşvili (1704-1764), proeminentă figură religioasă, diplomat, scriitor şi călător georgian care îl intervievase pe Evghenie Vulgaris (1716-1806), renumit teolog grec, unul dintre cei mai importanți învățați ai Greciei moderne, care a condus Academia Atonită de pe Muntele Athos (între 1753-1759) şi Şcoala Patriarhiei din Constantinopol.28 În spațiul românesc, mai cunoscute sunt: Convorbirile economice ale lui Ion Ghica, interviurile lui Ion Valeriu din „Viața românească” (1926-1939), ale lui Felix Aderca interviuri publicate în „Vremea” prin 1937, ale controversatului poet din perioada comunismului vremelnic biruitor, Adrian Păunescu în „Sub semnul întrebării” ş.a.29

 

Tipuri de interviuri

 

O primă clasificare ar fi următoarea: – interviul expres (interogarea câtorva trecători în legătură cu un eveniment unanim cunoscut şi actual); – interviul-informație (prin care jurnalistul obține de la cel intervievat o informație esențială pentru opinia publică); – interviul-explicație (prin care reporterul îl determină pe intervievat să-şi justifice o atitudine, să-şi explice actele, opiniile, opera, etc).30
După o altă clasificare, proprie, avem următoarele feluri de interviuri: – interviul de presă scrisă; – interviul de radio; – interviul de televiziune; – interviul literar sau cultural.
Din punct de vedere al „modului de realizare”31, interviul radio este de două tipuri: –interviul instantaneu – care este uzitat mai ales ca „ilustrație audio în buletinele de ştiri”, pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicarea directă cu ascultătorii; –interviul pregătit – care se realizează în vederea obținerii de informații, opinii, explicații etc., şi poate fi folosit atât ca „bază pentru realizarea altor tipuri de emisiuni” (reportaje, buletine de ştiri, anchete, comentarii, emisiuni complexe), cât şi ca „material de sine-stătător”. În funcție de „circumstanțele realizării”32, interviurile radio pot fi: – interviuri prin întâlnire directă (când reporterul şi interlocutorul se află față-n față sau față către față, într-un „loc ales de comun acord dinainte sau la locul evenimentului”); – interviuri la fața locului (realizate în timpul producerii evenimentului sau „imediat după eveniment şi difuzate în următorul buletin de ştiri”); – interviuri la o conferință de presă (când este mai bine ca interviul luat unui purtător de cuvânt, la o conferință de presă, „să fie realizat separat, la sfârşitul întâlnirii”); – interviuri în direct (inserturile de interviuri live dau de multe ori senzația de participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că „reporterul pierde un anumit control asupra situației”.
În fine, interviul de televiziune se clasifică în: – interviul-povestire (acest format are rolul de a realiza la nivel discursiv o „povestire prin acumulare de fapte, întâmplări, cu intenția clară de a se ajunge la inima evenimentului”33; – interviul-mărturie (este formatul în care jurnalistul nu a ajuns la eveniment, decât după consumarea acestuia, neexistând participanți, ci doar martori, „aflați undeva în contextul evenimentului”34; – interviul-opinie (în acest caz, jurnalistul TV nu poate face speculații asupra derulării evenimentelor, el putând apela la „specialişti sau observatori în măsură să enunțe opinii tranşante”, clare35; – interviul-explicație (în acest caz, vocea autorității va fi exprimată prin intermediul expertului care va avea ca demers „vulgarizarea limbajului specializat pe care îl stăpâneşte”36. Jurnalistul, prin poziția lui, este un „precursor al explicațiilor vulgarizatoare, care fac din comunicarea ştiințifică una de masă”37; – interviul-portret (aici, informația dobândeşte valoare prin personalitatea participantă la eveniment, considerată ea însăşi subiect, iar actualitatea va fi conferită de „personajul” prezentat: cultural, social, politic, sportiv etc.38

 

Scopul şi etapele interviului

 

Fie că este intervievată o persoană publică, inclusiv un scriitor celebru, un artist de renume, un regizor cunoscut sau una privată, primul lucru care trebuie făcut este alegerea sau decizia scopului interviului, respectiv care este ținta sau care este dorința celui care intervievează.39 În acest context există cinci hotărâri sau ținte: adunarea faptelor, strângerea anecdotelor, caracterizarea unei situații, confirmarea a ceea ce ştie sau cunoaşte intervievatorul şi demonstrarea faptului că a fost la un eveniment (o conferință de presă, un vernisaj de pictură, o lansare de carte, un congres etc.).40 Interviul ca gen ziaristic propriu-zis se constituie dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri, el fiind o „întrevedere solicitată”, provocată de jurnalist, iar rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, adică, este publicat în presă, inclusiv cea literară, difuzat la radio sau televiziune, interviul trebuind să cuprindă următoarele faze: alegerea temei şi a interlocutorului, documentare, pregătirea întrebărilor, realizare şi redactarea interviului.41

 

Interviul literar

 

Un gen aparte și fascinant al interviului este cel literar, dar întrebarea care se pune este dacă acesta este unul original sau hibrid. Încă de la începutul „civilizației presei” în secolul al XIX-lea, intervievatorii au fost dornici să pună întrebări artiştilor şi scriitorilor.42 Unii autori faimoşi, precum J. D. Salinger, Thomas Pynchon, Maurice Blanchot, Samuel Beckett şi Botho Strauss, au refuzat spontan aproape toate interviurile, alții, la fel de celebri, precum Vladimir Nabokov, Cormac McCarthy sau Julien Gracq, au fost de acord să acorde unele interviuri, dar au încercat să păstreze „controlul maxim şi propriu” asupra situației interviului şi a textului publicat prin impunerea diferitelor tipuri de condiții, cum ar fi solicitarea de a primi întrebările în avans şi răspunsul la acestea în scris după o îndelungă meditațiune.43 La celălalt capăt al spectrului, scriitori la fel de cunoscuți ca precedenții, ca Heiner Müller, Paul Auster sau Marguerite Duras au acceptat interviul ca pe o „formă de comunicare cu publicul” şi chiar l-au integrat în activitatea lor artistică, de exemplu, au devenit ceea ce se numeşte „autori de interviuri”, specializați în forma de interviuri în colecții sau volume de non-ficțiune.44 Indiferent de ceea ce simt despre interviuri, toți scriitorii trebuie să se confrunte cu faptul că, în culturile occidentale, şi nu numai, contemporane, succesul – atât literar, cât şi comercial – este determinat din ce în ce mai mult de vizibilitate şi de expunerea media.45
Pentru cititori, interviurile literare au devenit porți importante către literatură, de obicei fiind scurte şi uşor de citit, interviurile sunt accesibile în diverse mass-media populare şi mai mult, în special după apariția Internetului, acestea rămân adesea disponibile în domeniul ori spațiul public.46 Interviuri personale, adică „interviuri subiective aprofundate”47, împreună cu ilustrații însoțitoare (fotografii, desene şi, uneori, facsimile de pagini manuscrise sau scrisori), au contribuit la vizibilitatea autorilor în societatea contemporană. Ele oferă din partea autorului „informații de primă mână” despre opera sa ori opiniile literare, dar şi despre viața lui, istoria şi experiențele personale, punctele de vedere şi personalitatea acestuia şi pot contribui la statutul de celebritate al unui autor.48 Ca surse de informații, interviurile îşi derivă (o parte din) credibilitatea lor din credința persistentă şi reînnoită – împotriva erorii intenționate – că autorii pot oferi perspective unice asupra lucrării sau operei lor.49 Termenul de interviu literar reflectă diferențele dintre diferitele tradiții culturale şi cercetători.50 În primul rând, un număr destul de mare de cercetători au distins interviul de conversație sau dialog.51 După cum se ştie, cuvântul englez interview, pentru a indica genul jurnalistic, a fost importat devreme din franceză, cu toate că şi termenul alternativ entretien este obişnuit acolo.52 În al doilea rând, ambii termeni interviu şi interviu literar au fost folosiți pentru a desemna întâlniri care implică personaje literare, în tradiția engleză, însă, ultimul termen este comun, în timp ce în tradiția francofonă, termenul entretien d’ecrivain, care poate fi tradus ca „interviul scriitorului” (cu genitivul obiectiv al scriitorului indicând persoana intervievată), este frecvent utilizat.53 În spațiul german, există mai mulți şi diferiți termeni, cum ar fi: das narative Interview, das literarische Interview, das Autoreninterview şi das Schriftstellerinterview.54 Aici, se pun însă nişte întrebări abisale: „Cum funcționează interviul literar în context literar? Există o legătură între interviuri şi apariția unei noi cărți sau opere? Cum afectează interviul noțiunea de autor în literatură? Care este rolul volumelor sau cărților de interviuri în cadrul operelor alese sau complete ale unui autor, de exemplu, sau în cataloagele anumitor edituri? Este interviul literar (doar) un epitext care abate atenția de la munca sau creația scriitorului? Sau poate fi considerată o practică literară autentică, un gen literar relativ nou în sine?55. Una dintre indicațiile luptei pentru autonomie a interviului literar – sau, pentru a folosi termenul lui Torsten Hoffmann, „deparatextualizarea” (Entparatextualisierung) – este apariția diferitelor practici ale interviurilor fictive şi “utilizarea creativă a interviurilor ca performance”56. În acelaşi timp, aceste forme de interviu mai mult sau mai puțin experimentale, jucăuşe, pot duce şi la problema influenței reciproce: din această perspectivă, interviul literar nu numai că semnalează o transformare a domeniului literar, ci poate influența şi interviul ca gen jurnalistic.57 În mod suficient de previzibil, nu se vor putea oferi răspunsuri concludente la toate aceste întrebări, dar se speră în atingerea unui dublu scop, pe de o parte, se doreşte reunirea cercetărilor existente privind interviul literar în spațiile englez, francez şi german, pe de altă parte, se vrea propunerea unui cadru sau chiar a unei poetici pentru studierea interviului literar, cu o focusare pe patru arii de cercetare care prezintă o provocare deosebită pentru studiile literare contemporane: gen, autor, discurs şi autenticitate.58

 

 

Note
1 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree, David Martens, Stephanie Vanasten, „The Literary Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, p. 2.
2 Masschelein et al., op. cit., p. 2.
3 Ibidem, p. 2.
4 Cf. Merriam Webster Dictionary, „Interview”, Dictionary definition, Retrieved February 16, 2016.
5 Marcel Tolcea, „Interviul”, în vol. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 69., apud Ken Metzler, Newsgathering, New Jersey, 1986.
6 Marcel Tolcea, op. cit., p. 70.
7 David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 64.
8 Jorge Halperín, La entrevista periodística, Penguin Random House Grupo Editorial Argentina, 2012, online.
9 Jorge Halperín (2012), op. cit., online.
10 Jorge Halperín (2012), op. cit., online.
11 Chip Scanlan (March 4, 2013), „How journalists can become better interviewers”, în Poynter, March 4, 2013, online.
12 Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010, p. 39.
13 Arthur Schopenhauer, op. cit., p. 39.
14 Cf. „Introduction to Interviewing”, în Brandeis University, Retrieved 2015-05-02.
15 David Randall, op. cit., p. 64.
16 Carl R. Rogers, Frontier Thinking in Guidance, University of California, Science research associates, 1945, pp. 105-112., retrieved March 18, 2015.
17 Kvale & Brinkman. InterViews, 2nd Edition. Thousand Oaks, SAGE Publications, 2008, online.
18 David Randall, op. cit., p. 64.
19 Ibidem, p. 64.
20 15 Michael Hawley, „Laddering: A research interview technique for uncovering core values”, în Uxmatters, July 6, 2009, online şi „15 Tips on How to Nail a Face-to-Face Interview”, în blog.pluralsight.com., retrieved 2015-11-05.
21 Ursula Herrmann, Knaurs etymologisches Lexikon, 1983, S. 221.
22 Ursula Hermann, op. cit., p. 221.
23 Andrea Fontana & James A. Frey, „The Interview: From Structured Questions to Negotiated Text, în Denzin and Lincoln, 2003, p. 64.
24 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree, David Martens, Stephanie Vanasten, „The Literary Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, online.
25 Louis Marin, De l’entretien, Paris, Minuit, 1997, pp. 16-17.
26 Stephen Arkin (1983), „Composing the Self: The Literary Interview as Form”, în International Journal of Oral History, 4, p. 13.
27 Anna Maslennikova, „Putin and the tradition of the interview in Russian discourse”, în Beumers, Birgit; Hutchings, Stephen; Rulyova, Natalia (eds.), The Post-Soviet Russian Media: Conflicting Signals, BASEES/ Routledge Series on Russian and East European Studies, Routledge, 2008, p. 89.
28 Paata Natsvlishvili, “For the Genesis of Interview as a Genre”, în European Scientific Journal, December 2013, online.
29 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 26 oct. 2021.
30 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 5 dec. 2016.
31 Irene Joanescu, „Interviul radio – scurt tratat despre o anume artă a conversației”, în vol. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coord. Mihai Coman, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 167.
32 Irene Joanescu, op. cit., p. 168.
33 Ana Maria Teodorescu, „Jurnalul de televiziune ca gen publicistic”, în vol. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coord. Mihai Coman, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 142, apud Yvan Charon, L’interview à la télévision, Paris, CFPJ, 1991, p. 27.
34 Yvan Charon, L’interview à la télévision, Paris, CFPJ, 1991, p. 28.
35 Yvan Charon, op. cit., p. 30.
36 Ana Maria Teodorescu, op. cit., p. 143.
37 Yvan Charon, op. cit., p. 31.
38 Ana Maria Teodorescu, op. cit., p. 143, apud Yvan Charon, op. cit., p. 31.
39 Marcel Tolcea, „Interviul”, în vol. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coord. Mihai Coman, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 72.
40 Marcel Tolcea, op. cit., p. 72
41 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 26 oct. 2021.
42 Dominique Kalifa, Philippe Regnier, Marie-Eve Threnty et Alain Vaillant, eds., La civilisation du journal: Histoire culturelle et litteraire de la presse française au XIXe siècle, Paris, Nouveau Monde Editions, 2012, online.
43 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree, David Martens, Stephanie Vanasten, “The Literary Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, p. 2.
44 Masschelein et al. (2014), op. cit., pp. 2-3.
45 Ibidem, p. 3.
46 Ibidem, p. 3.
47 Philip Bell & Theo van Leeuwen, The Media Interview: Confession, Contest, Conversation, Kensington, Australia, University of South-Wales Press, 1994, online.
48 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
49 Bruce Bawer (2001), „Talk Show: The Rise of the Literary Interview”, în American Scholar, 57, pp. 421-429 şi Kelley Penfield Lewis, „Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, online.
50 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
51 Gilles Deleuze et Claude Parnet, „Un entretien, qu’est-ce que c’est, a`quoi ça sert?”, în Dialogues, 5-43, Paris, Flammarion, 1977 şi Gérard Genette, Paratexts: Thresholds of Interpretation, translated by Jane E. Lewis, Cambridge, Cambridge University Press, 1997 [1987], pp. 363-364
52 Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, p. 53.
53 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
54 Hans Joachim Schröder (1991), „Das narrative Interview – Ein Desiderat in der Literaturwissenschaft”, în Internationales Archiv für Sozialgeschichte der deutschen Literatur, 16, pp. 94-109; Volkmar Hansen, „Das literarische Interview”, în „In Spuren gehen…”: Festschrift für Helmut Koopmann, edited by Andrea Bartl, 461-473, Tübingen, Germany, Niemeyer, 1998, online; Holger Heubner, Das Eckermann Syndrom: Zur Entstehungs – und Entwicklungsgeschichte des Autoreninterviews, Berlin, Logos, 2002, online şi Torsten Hoffmann, „Das Interview als Kunstwerk: Plädoyer für die Analyse von Schriftstellerinterviews am Beispiel W.G. Sebalds”, în Weimarer Beiträge, 55, pp. 276-292.
55 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 4.
56 Ibidem, p. 4.
57 Ibidem, p. 4.
58 Ibidem, pp. 4-5.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg