Dumitru Nicodim a debutat în 1996 cu un roman de o vigoare remarcabilă: Casa lui David1, în care evocă figura părintelui său, Trif Nicodin, a cărui poveste se împletește cu istoria mare, a opresiunii comuniste. Provenind din Petrilaca de Luduș, Trif devine ultimul colonist din Sălcioara, Tulcea, unde se stabilește împreună cu familia sa. În Tulcea, la Jurilovca, se va naște în anii celei mai cumplite prigoane cel ce avea să devină scriitorul Dumitru Nicodim. Trif, născut în Imperiul Austro-Ungar, botezat greco-catolic deși întreaga sa familie fusese ortodoxă, școlit în limba maghiară, supus unei forme continue de dezrădăcinare pe care a trăit-o împreună cu întreaga comunitate din Petrilaca, devine un îndârjit în legile și morala lui. Episoade dure însoțesc lectorul în călătoria din pagini. Eroul inflexibil al cărții se opune tuturor normelor statului român în prefacere, aderă la confesiunea Martorii lui Iehova în chip de protest, arde actele familiei și pleacă în bejenie; refuzând colectivizarea, neînscriindu-se în gospodăria agricolă, pornește războiul său împotriva tuturor. În dubla sa calitate de personaj care se opune normelor, dar și de sectant, Trif, care își ia numele David în lupta sa împotriva întregului tăvălug al comunismului nivelator, este supus celor mai groaznice chinuri, închis iarna în pielea goală într-un turn fără ferestre, bătut, mutilat. În plus, este decăzut din drepturile părintești. Pe de altă parte, Dumitru începe propria luptă pentru normalitate, izbutind prin ambiție și dorință de cunoaștere să se instruiască și se ridică el însuși, în diferite episoade, împotriva propriului tată și a normelor dure pe care acesta le impune. Teribila carte a fost primită cu un val de entuziasm de presa literară românească, printre numele mari ale criticii care s-au aplecat asupra acesteia numărându-se Bedros Horasangian, care a așezat-o în continuarea expresiei dramei țăranului român după Ion și Moromeții, Dan Stanca, Vlad Zografi, Cornel Ungureanu, Adrian Babeți, Marius Tupan, Smaranda Vultur, Mihai Zamfir, Radu Aldulescu, Geo Vasile ș.a.
Cel de-al doilea roman al lui Dumitru Nicodim a continuat aceeași direcție, a redeschiderii ferestrei cunoașterii literare spre comunismul opresiv. Succesul noului roman, Poarta albă2, a fost dublat de succesul filmului din 2014, regizat de Nicolae Mărgineanu, pentru care scriitorul a și fost nominalizat la premiile Gopo pentru cea mai bună scenografie, chiar dacă lucrarea apărută în colecția Procesul comunismului nu s-a mai bucurat de atâtea cronici. Lagărul de la Poarta Albă, unde deținuții au muncit pentru construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, constituie cadrul în care se derulează scenele de un realism dur, cu inserții naturaliste, în care erou este un tânăr instruit din Ilfov, personaj inspirat dintr-o poveste reală, aceea a unui cerșetor pe care Dumitru Nicodim l-a întâlnit la gura metroului și pe care l-a luat acasă pentru a-l întreține până la sfârșitul vieții lui. Trei ani cumpliți sunt redați prin prisma acestui personaj, care îi amintește și de încăpățânarea tatălui său, Trif, eroul primului roman, și de caznele cumplite ale acestuia. Condițiile cumplite de trai, hrana insuficientă, tortura și resimțirea cumplitelor pedepse fac din docu-ficțiunea lui Dumitru Nicodim o mărturie a unor vremuri pe care lectorul actual nu și le poate imagina. Dar mărturisirea este importantă și prin zugrăvirea chipurilor unor personaje cunoscute din istoria însângerată a anilor comunismului românesc, a unor personalități publice la a căror amintire contribuie și romanul lui Dumitru Nicodim. De altfel, prin eroul Gheorghe și prin numele importante ale istoriei și culturii române cu care a împărțit experiența lagărelor comuniste, prozatorul aduce un omagiu tuturor celor care au fost nevoiți să suporte aceste chinuri, strivirea lor individuală de statul care pierduse orice urmă de umanism.
Prozatorul Dumitru Nicodim a rătăcit după eliberarea de cele două povești grele prin parfumurile persane ale rubaiatelor, publicând o serie de volume de versuri, printre care Omariada (2012) și Romaiate (2014), și adăugând pseudonimul Romar numelui său. Cu acest pseudonim urma să semneze și ultima încercare în proză, Scoală-te și scrie3, un roman care, după secătuirea de subiecte grele, venind din adâncurile memoriei ultragiate, se naște dintr-o experiență extrasenzorială. Romanul, publicat la editura brașoveană Libris editorial, este povestea unei serii de revelații nocturne, în care în visul naratorului se insinuează un personaj necunoscut, Maria Bîlcan, care determină apariția scriiturii-dicteu redând realitatea necunoscută de prozator a unui sat din Apuseni, din anii comunismului românesc. Pentru un autor al unor romane realiste, de docu-ficțiuni plecând de la memorii, scrierea unei povești fără o legătură directă cu realitatea redată este un experiment de luat în considerare. Dar mai trebuie subliniată și focalizarea pe o profesie neglijată în ultima perioadă în proza autohtonă, aceea de învățător.
Parcă uitat a fi scos din amintiri și așezat în pagini, învățătorul a rămas, tematic, ancorat în realitățile unei literaturi și societăți în coacere, de până la jumătatea secolului trecut. La simpla încercare de fixare a portretelor memorabile de dascăli ne întoarcem la clasici. Să se fi diminuat rolul învățătorului în societatea românească? Să fi abandonat voit literatura, ademenită de alte miraje, o asemenea deschidere? Întrebările vor rămâne, probabil, fără răspuns. În peisajul sărăcit al unor asemenea reflectări, un splendid portret moral al unei învățătoare din Întregalde, Maria Bîlcan, „văzătoare cu spiritul fără moarte”, este realizat de Dumitru Nicodim-Romar în paginile cărții Scoală-te și scrie. Parcă vrând să răzbune tăcerea literaturii, Maria îl vizitează în șapte nopți succesive pe autor și îl îmboldește să scrie. Ia chipul tinerei de 19 ani, proaspăt ieșită „din bătaia vântului, din copilărie, din naivitate”, din cadrul subiectiv al Necrileștilor din Apuseni, din țesătura de relații de un cinism barbar al rudelor înrăite – Dumitru Nicodim nu se dezice de această scriitură care evidențiază răul ca pentru a feri umanitatea de alunecări similare ale istoriei –, din dramele unei vârste de o copleșitoare tristețe, din îndreptarul de semne al unei tragedii pe cale să se reverse. Tristă, dar luminată interior, povestea Mariei se așază într-o confesiune de o veridicitate cutremurătoare, cum numai copilul unui părinte decăzut forțat (din rațiuni politice) din drepturile părintești, asistat al caselor de copii, ar putea înțelege și transpune dimpreună cu durerea: durerea luminată de blândețe, de iubire, de arderea pentru ceilalți.
Stranie în această poveste este perspectiva schimbată asupra organizației de partid și a celei de tineret care o ajută pe tânăra orfană să ajungă învățătoare. În cea de-a șasea poveste – textul este o sumă a șapte asemenea inserții – tânăra Maria, deja plecată din această lume, îl trezește pe prozator și încearcă o explicație pe marginea acestei deschideri, la reacția lui categorică: „Scoală-te și scrie. Știu că nu e bine să lași copiii în mijlocul drumului. Mi-ai cerut șapte nopți, dar poveștile tale sunt mici. N-am putea să ne oprim aici? S-ar putea să pară astfel văzute de tine, dar cu pașii aceștia mici s-a împlinit miracolul că m-am făcut mare fără să am pe nimeni. Așa o fi, dar când îmi vorbești de U.T.M. și mai ales de dragostea de P.M.R. îmi vine să-ți spun să pleci pe o sută de poteci. P.M.R. a distrus spiritul. Cine ar fi îndrăznit să afirme că tu vorbești după plecare? Experiența ta cu ei o fi fost alta, dar eu mă agățam de orice vorbă bună, de orice încurajare de oriunde ar fi venit. Nu aveam eu atunci criterii pentru a spune Nu, iar oamenii care m-au călăuzit erau buni cu mine. Te rog scoală-te și scrie. Nu mă lăsa la mal că apa nopții e adâncă. […] Nu socotești cumva că eu sunt Dumnezeu? Nu ești decât creionul care-l ții în mână. Prin tine și prin el se scurge apa neagră din fântână” (pp.67-68).
Mai mult, partidul tulbură și dincolo de moartea protagonistei. În revenirea de rămas bun, odată povestea încheiată, Maria Bîlcan reformulează pentru a relativiza, pentru a aduce o altă perspectivă asupra constrângerilor manifeste în cercuri diferite, ale familiei și altor forme de comunitate tot mai largă: „Și să mă ierți că ți-am vorbit de U.T.M. și P.M.R. cu drag, de fapt vorbeam de câțiva oameni buni pe care i-am cunoscut și m-au ajutat. Și lor le mulțumesc chiar și acum” (p.86). Simpla asociere a oamenilor cu filialele partidului îl bântuie încă pe scriitorul Dumitru Nicodim și în cel de-al treilea roman, după ce s-a eliberat de poveștile grele spuse anterior. Dar speranța vine din această infuzie de umanism din interiorul organizațiilor locale ale partidului. Despre durere, pierdere, suferință, Dumitru Nicodim nu s-a debarasat nici după încheierea acestuia, pentru că imagini hipersensibile continuă să se deruleze pentru a aduce lumină dincolo de moarte pentru nemântuiți, dincoace de ea, pentru cei care au ales cale pocăinței, indiferent de confesiune.
Dumitru Nicodim a cunoscut suferința și a fost în măsură să-și dezvolte acuitatea simțurilor pentru durerea fizică sau morală, indiferent de felul în care ea se manifestă sau de cel care îl provoacă. Mesajul prozei sale se rezumă, ca în cazul testamentului simplu al lui Mircea Vulcănescu, la sintagma: „Să nu ne răzbunați!”. Cel de-al treilea roman, Scoală-te și scrie, indiferent de experiența auctorială, indiferent de faptele sau ideile care au generat scrierea poveștii, are nu doar acest mesaj al aducerii fără patimă a luminii pentru sufletele nemântuite, ci și frumusețea discursului naiv, coborât într-o realitate reflectată cu mijloacele simple, la îndemâna eroinei. Povestea se citește pe nerăsuflate, nicidecum fără implicare. Dumitru Nicodim pare să nu știe să scrie decât astfel, cotrobăind în cotloanele sufletelor pentru umbra de sentimente care să propună revelația morală.

 

 

Note
1 Dumitru Nicodim. (1996). Casa lui David. București: Humanitas. 208p.
2 Dumitru Nicodim. (2003). Poarta albă. București: Humanitas. 162p.
3 Dumitru Nicodim-Romar. (2017). Scoală-te și scrie. Brașov: Libris editorial. 96p.