Societatea românească, neîncrezătoare în sine, în aliniere asimptotică la valorile occidentale, favorizează discursul specialistului în spațiul public din nevoia de repere pentru parcursul propriu. Pentru că, afectată de circulația defectuoasă a elitelor (fie ele și fără semnificația morală sau afectivă, cum sunt cele pe care le surprinde Vilfredo Pareto1 în teoria sa privitoare la piramida socială), și a celor guvernamentale, și a celor nonguvernamentale, societatea românească se agață de specialiști. Dar odată ce aristocrația spiritului degenerează rapid, iar invidia românească este deja marcă înregistrată (a se vedea bogăția paremiologică pe această temă2, dar și faptul că istoria romanului începe, cumva, pe aceleași coordonate, incluzând parvenirea3), este firesc să găsim o alterare a procesului de perpetuare a elitelor prin cooptare. Cooptarea actuală (pe criterii de partid, de pildă) este procesul care afectează cel mai grav societatea, care grăbește degenerarea aristocrației spiritului – cât a mai rămas din ea, sau cât a mai rămas vizibilă măcar – oferind exemple de proaste practici. Parvenirea e calea cea mai scurtă, iar pentru aceasta nu e nevoie de calități reale, ci de masca generală a specializării, care acoperă tot. Iar specialistul – mai ales telespecialistul – un parvenit în cele mai multe cazuri, un individ care a parcurs traseul minim necesar astfel încât aura de notorietate să îi asigure recunoașterea publică a calității de expert în orice, dă verdicte și pozează în elita de care are nevoie societatea, în timp ce societatea uită tocmai ceea ce s-a constituit în reacția normală la specializare în interbelic: „Specialist, adică tâmpit”, după cum decreta cinic omul politic român Constantin Argetoianu.
Specialistul este cel care utilizează setul de cunoștințe și, mai ales, schemele de gândire ale altora. Iar cunoscând aceste scheme, specialistul devine permisiv la modificările de nuanță cu fundamentare științifică (sau pseudoștiințifică: atâta vreme cât există o metodă, există și suspiciunea de științificitate pentru specialist, chiar dacă domeniul în discuție nu este cel al propriei expertize) și, implicit, permisiv la influențarea prin mijloacele de comunicare în masă. Mai mult, specialistul duce la desăvârșire ceea ce s-a împământenit cumva în anii comunismului. Comunismul autohton, suprimând elitele anterioare, a suprapus societății interbelice, pe fondul invidiei înțelese ca trăsătură etnopsihologică, un model instituționalizat de specializare. Din păcate, non-elitele românești din modelul lui Pareto nu au înțeles că specialist este și tâmplarul, și tinichigiul, dar mai ales strungarul și sculer-matrițerul. Plus clasa de specialiști locvace în probleme morale (dintre cei care se exprimau cândva pe linie de partid, din care au evoluat, în oarecare măsură, actualii telespecialiști). Nu vorbim în societatea românească de specializarea în sensul idealului axiomatic al pozitivismului logic din prima jumătate a secolului trecut, ci de o pseudo-specializare de sorginte proletară, care presupune o specie de expertiză pe un sector îngust de activitate (fizică sau intelectuală). Doar că, dintre specialiști, cei mai utili societății și, implicit, cei mai vizibili în spațiul public sunt specialiștii în probleme morale (indiferent de domeniul de expertiză), numiți și analiști în studiourile de televiziune.
Specialitatea înseamnă, de fapt, masificare și, implicit, mediocritate. Specialistul este cel care răspunde nevoii de producție în serie, aplicând cunoașterea comună într-un domeniu foarte restrâns. Ce este specializarea dacă nu orientarea pe ramuri din ce în ce mai distincte, rupte de orice intenție de asimilare a proiecției sintetice sau măcar de simplă determinare nomologică la nivel superior? Ce este specializarea dacă nu ceva traductibil prin standardizare în abordare, în aplicare, în execuție? Extrem de plastică este perspectiva filosofului român Adrian-Paul Iliescu, cel care, prefațând lucrarea Pentru o genealogie a globalizării a antropologului și sociologului francez Claude Karnoouh, legat definitiv de spațiul cultural românesc și de mediul universitar clujean4, nota:

Produsele de serie nu ies numai din fabrici, ci și din facultăți, din instituții culturale, din centre de cercetare. Se produc în serie nu numai mărfurile necesare vieții biologice și activităților fizice, ci și profiluri intelectuale, opere și spectacole. Apar pe bandă rulantă specialiști și lucrări de specialitate, așa cum apar hamburgherii din liniile tehnologice de procesare a cărnii. Monotonia producției masificate și standardizate are, în toate domeniile, aceleași efecte: operele și textele lor se aseamănă iar specialiștii par modelați de aceeași mână magisterială, așa cum toți hamburgherii seamănă între ei și au același gust. (Iliescu, 2016:10).

Ceea ce este grav la nivelul societății e proiecția specializării în zona producției de cunoaștere. Cercetarea științifică presupune, instituțional, evaluarea în baza unor standarde formale, nu ducerea la bun sfârșit a procesului inovativ până la producția de serie. Învățământul înseamnă luarea în calcul a altor standarde formale, care nu au legătură cu inserția pe piața muncii. Masificate, standardele presupun și lucrări de finalizare a studiilor realizate în baza unui calapod al specializării. Rezultă, evident, o serie de proceduri și texte specializate, fără plus-valoare (evaluarea plus-valorii depășește standardele). Aceste proceduri se traduc, totodată, în bareme de evaluare. De la masificarea producției de competențe, intelectuali, experți și texte specializate, notează în continuare Adrian-Paul Iliescu, se ajunge la masificarea evaluării și selecției. Iar această proiecție înseamnă, de fapt, o pornire a avalanșei. Norma poate fi invocată oricând, de oricine5. Garantul specializării, specialistul, e necesar pe parcursul întregului traseu, mai ales în evaluare. Și-a dublat astfel specializarea, de la cea în domeniul de competență, la cea în procesul evaluării în sine (întâlnim o serie diversificată de specialiști evaluatori de proiecte științifice sau culturale, de articole științifice, de teze de doctorat ș.a.). Dar, prin apel la specializare pentru soluționarea a orice, ceea ce se realizează e de fapt o aducere în prim-plan a căii mediocre a standardizării:

Precumpănirea mediocrității, în era masificării, nu mai poate fi oprită… „specialitatea” devine imperiul mediocrităților în marș victorios. Calitatea de „specialist” apără orice mediocritate: nu e nevoie să fii valoros, este de ajuns că ești „specialist”. Specializarea apare ca o valoare în sine, ea apără ca un blindaj pe oricine se află în spatele ei.(Iliescu, 2016:15-16).

La ce ajută menținerea acestei căi de răspuns la o problemă socială, a transferului de plus-cunoaștere generațiilor viitoare? De ce formarea fundamentală are în vizor profilul „specialistului”, câtă vreme această cale e una a mediocrității? La ce e necesară expertiza de ramură într-o lume pornită la nivel global într-o direcție pe care o pot înțelege doar eclecticii? Vulnerabilitățile opiniei publice, atrage atenția Vincent Price, înseamnă, printre altele, lipsa competenței (evident, și a resurselor, dar se va găsi de fiecare dată cineva care să compenseze această lipsă în beneficiul propriu), susceptibilitatea de a ceda influenței (trăsătură pe care o putem duce lejer în zona certitudinilor) și dominarea de către elite (cu mențiunea că Price și Pareto nu au „convenit” asupra aceluiași înțeles al termenului elită6). De fapt, opinia publică expune un public pasiv unor armate de specialiști în orice. Adică produselor unei industrii a specializării intelectuale li se oferă posibilitatea, prin media clasice (în special prin televiziune) și prin noile media (în special prin rețelele sociale) să aibă rol în definirea curenților care brăzdează opinia publică. O societate mediocră este o societate permisivă și, totodată, o societate care alimentează rostogolirea bulgărelui specializării. În această societate, opinia publică – mediocră de facto, lipsa competenței este principala vulnerabilitate a sa în termenii lui Price! – este girată de specialiști. Care, pozând în atoatecunoscători, se livrează pe sine ca finalități și valori intrinseci ale societății.
O societate mediocră supraviețuiește grație specializării, care servește drept motor în menținerea între aceleași cote ale navigării. De fapt, plutirii în derivă. Și poate nu ar fi nimic rău aici dacă societatea nu ar numi acești specialiști elite doar pentru activismul lor social.

Note
1 v. Vilfredo Pareto. 1916. The Mind and Society: A Treatise on General Sociology. Traducere în engleză de Arthur Livingston. New: York: Dover.
2 Cel mai cunoscut proverb este „Să moară și capra vecinului”, care ascunde dorința bolnăvicioasă a românului de a ieși în față cu orice preț, într-o competiție fără temei și fără efecte pozitive asupra societății. Nevoia de a minimaliza reușitele celorlalți, indiferent de apropierea fizică (vecinătate) sau de sânge (gradul de rudenie) este, de fapt, evaluarea negativă a succesului celuilalt, care pleacă de la proasta evaluare de sine. De fapt, această invidie generalizată este o marcă a sănătății morale a societății. Salutăm inițiativa grupului PressOne care, pornind de la niște rezultate care amintesc de Pareto: „80% dintre români afirmă că sunt invidioși, mai ales în situații profesionale” sau „3 din 4 (români) invidiază stilul de viață al celorlalți, mai ales vacanțele” conform unui studiu GfK comandat de grup, a lansat campania „Să trăiască și capra vecinului!” (v. traiascacaprtavecinului.ro)
3 Este vorba despre cunoscutul roman din 1863 Ciocoii vechi și noi (sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă) al lui Nicolae Filimon, care plasează acțiunea în vremea lui Vodă Caragea, propunând drept personaj principal un parvenit, Dinu Păturică, devenit între timp emblemă de comportament arivist, umil, adaptabil, viclean și invidios.
4 Adrian-Paul Iliescu. (2016). Între specializare și eclectism. Prefață la Claude Karnoouh, Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune. Suceava: Alexandria Publishing House. 7-25.
5 „Cine nu are nimic personal de spus poate spune totdeauna ceva incontestabil din regulamentul de ordine al specialității”, întărește Iliescu (2016:11).
6 Price (1992:40) îl definește în termenii activismului social: „The term elite is used quite often to refer to these most active members of the population”, în proximitatea înțelesului de elită politică la Vilfredo Pareto, v. Vincent Price. (1992). Comunication Concepts 4: Public Opinion. Newbury Park: SAGE Publications.